ÎCCJ, decizie (scj.ro #197483)

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub numărul x/97/2016, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. să se dispună:

În drept s-au invocat prevederile art. 194 noul C. proc. civ. și urm. și art. 1459, art. 1535, art. 2305, art. 2306 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul B. a solicitat respingerea acțiunii ca fiind lovită de nulitate, având în vedere lipsa motivelor de fapt pe care se sprijină, precum și lipsa dovezilor, neexistând nici un document care să ateste că plata către societatea bancară ar fi fost efectuată de către reclamantă.

De asemenea, s-a invocat ca fiind prescris dreptul reclamantei de a solicita recuperarea acestor sume pretinse pentru perioada 2011-2013, în baza unui contract de facilitate de credit la termen încheiat în anul 2011 și prelungit prin mai multe acte adiționale până în anul 2015.

Prin sentința nr. 638/CA/2018, Tribunalul Hunedoara a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Hunedoara a reținut că excepția nulității acțiunii e nefondată întrucât prevederile art. 196 sancționează cu nulitatea încălcarea prevederilor art. 194 lit. d) NCPC referitoare la absența motivelor de fapt și de drept, iar nu și absența indicării probatoriului pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. S-a stabilit că în acțiune au fost indicate atât considerentele de fapt pe care se întemeiază pretențiile, cât și argumentele de drept care fundamentează acțiunea.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a constatat că, potrivit art. 2537 alin. 1 C. civ., prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția. Întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 11 decembrie 2013, prima instanță a apreciat că a fost întreruptă prescripția pentru toate sumele achitate, excepția fiind respinsă.

Pe fond, s-a constatat că la data de 5 octombrie 2010 a fost încheiat Contractul de finanțare nr. 224/324 LOCAL între Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, în calitate de Organism Intermediar, în numele și pentru Autoritatea de Management pentru POS CCE care, în prezent, este Ministerul Fondurilor Europene, pe de o parte, și B., în calitate de beneficiar, pe de altă parte, în vederea acordării finanțării nerambursabile de către Autoritatea de Management pentru implementarea Proiectului Sistem medical informatic integrat, cod SMIS 6205 a cărui valoare contractuală este de 6.585.428,46 lei, din care cofinanțarea B. este de 106.216,58 lei.

De asemenea, s-a stabilit că, prin Scrisoarea de garanție bancară nr. B035420/815 din 10 februarie 2012, reclamanta SC A. SA a garantat împrumutul contractat de către B., pentru a asigura derularea proiectului Sistem medical informatic integrat cod SMIS 6205, în lipsa încheierii Contractului de facilitate de credit la termen nr. 00186/2011 proiectul finanțat cu fonduri nerambursabile ale Uniunii Europene Sistem medical informatic integrat de care a beneficiat B. nemaiputând fi finalizat, iar finanțarea Uniunii Europene s-ar fi pierdut.

Tribunalul Hunedoara a reținut că din expertiza contabilă efectuată în cauză a rezultat efectuarea de către reclamanta SC A. SA, în baza calității de codebitor al creditului contractat nr. 00186/2011 și a scrisorii de garanție bancară nr. B035420/815 din 10 februarie 2012, de plăți reprezentând debit principal, în sumă de 1476 393,04 lei și dobânzi de 635 390,64 lei.

S-a menționat și că, potrivit expertizei, valoarea debitului principal, pe care pârâta, în calitate de debitor, avea obligația să îl achite față de creditorul bancar este de 1.473.713,56 lei, valoarea totală a sumelor achitate către D. este de 160.196,94 lei, dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal de 1.476.393,04 lei. Pentru perioada 14 ianuarie 2016 - 28 februarie 2018 valoarea debitului principal este de 180.988,39 lei, dobânda legală penalizatoare aferentă dobânzii este în sumă de 635.390,64 lei. Pentru perioada 14 ianuarie 2016 - 28 februarie 2018, valoarea debitului principal este de 77.891,41 lei, dobânda legală penalizatoare aferentă dobânzii este în sumă de 160.196,64 lei, iar pentru perioada 14 ianuarie 2016 - 28 februarie 2018 este de 19638,26 lei.

Prima instanță a stabilit că prin clauza de la art. 2.3 din contractul de facilitate de credit se descrie procedura și se identifică în mod indubitabil beneficiarul fiecărei trageri din linia de credit, respectiv pârâtul B.

Apreciind că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1459 C. civ., care stabilesc că dacă obligația solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ținut singur de întreaga datorie față de ceilalți codebitori, care, în acest caz, sunt considerați, în raport cu acesta, fideiusori, prima instanță a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 47 din 13 februarie 2019 a Curții de Apel Alba-Iulia, Secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 638/CA/2018 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/97/2016 și, în consecință:

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește criticile de nulitate ale hotărârii, în raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC, hotărârea trebuie să conțină motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, ca și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Ca atare, motivarea nu poate fi implicită, ci trebuie să se refere, în concret, la solicitările formulate și la argumentele de fapt și de drept ce-au determinat admiterea sau respingerea acestora.

În Cauza Buzescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reiterând efectul art. 6 alin. 1 din convenție a statuat, prin referire și la hotărâri anterioare că, deși acest articol obligă instanțele să-și motiveze hotărârile, acesta nu poate fi însă interpretat în sensul impunerii unui răspuns detaliat pentru fiecare argument, întinderea obligației de a motiva putând varia în funcție de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei.

S-a constatat că prima instanță a menționat argumentarea aspectelor ce au determinat-o să adopte, în raport de actele dosarului, soluția  dispusă în cauză, atât cu privire la excepția prescripției, cât și cu privire la efectul solidarității dintre părți, în speță, fapt ce face posibilă exercitarea controlului judiciar, iar împrejurarea că nu a dat eficiență apărărilor pârâtei nu echivalează cu o nepronunțare, respectiv, nemotivare, care să atragă, în condițiile art. 480 alin. 3 NCPC anularea hotărârii.

Sub aspectul motivului de nulitate vizând necomunicarea raportului de expertiză efectuat, în cauză, la sediul ales al pârâtei, s-a apreciat că, în contextul dispozițiilor art. 336 alin. 1 NCPC, care nu prevăd comunicarea separată cu părțile a raportului scris, ci doar depunerea lui la dosar, cu 10 zile înainte de termenul de judecată, în fapt fiind dispusă și realizată și o comunicare la sediul social al pârâtului, nu se poate reține incidența prevederilor art. 175 NCPC, respectiv o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii.

Raportat la conținutul Contractului de facilitate de credit la termen nr. 00186 din 19 decembrie 2011, încheiat de C. Bank SA, în calitate de creditor, cu pârâtul B., în calitate de client împrumutat și reclamanta SC A. SA, în calitate de codebitor, s-a reținut că mențiunea din preambul, în sensul prevederii intereselor economice comune ale clientului și codebitorului, în scopul realizării de fiecare a obiectului său de activitate, fiind prevăzut și interesul comercial în obținerea de către Client a facilității bancare, nu exclude, contrar susținerilor apelantei, incidența dispozițiilor art. 1459 NCC.

La pct. 2.2. din contract s-a stabilit că finanțarea este acordată pentru finanțarea cheltuielilor eligibile în cadrul proiectului

În lipsa încheierii acestui contract de facilitate credit, apelanta-pârâtă nu ar fi fost în măsură să-și îndeplinească obligațiile contractuale născute din contractul de achiziție publică, din lipsa fondurilor necesare, în pofida demersurilor realizate la autoritățile publice locale și naționale.

De asemenea, contractul de facilitate credit nu ar fi fost încheiat fără încheierea și a unei garanții autonome, reprezentând scrisoare de garanție bancară în valoare estimată de 4.424.000 lei, emisă de D., la ordinul codebitorului SC A. SA.

Chiar dacă din contractul de credit a rezultat o solidaritate a reclamantei și a pârâtei, această solidaritate s-a realizat, exclusiv, pentru achitarea contravalorii obligației de plată a B. față de propriul creditor, respectiv, SC A. SA.

Prin încheierea contractului de credit, reclamanta a avut interesul obținerii de fonduri de către B., scop în care și-a și asumat obligația de garantare, pentru a-și realiza propria creanță.

A accepta susținerile apelantei că reclamanta, ca și codebitor care a plătit întreaga datorie, trebuia să uzeze doar de acțiunea în regres prevăzută de art. 1456 NCC, pentru partea de datorie ce-i revine pârâtei, ar presupune că SC A. SA și-ar finanța singur creanța împotriva debitorului său, fapt ce contravine scopului contractual.

În măsura în care fondurile bănești necesare plății serviciilor ce i-au fost prestate trebuie suportate de către achizitor, B., indiferent de sursa de finanțare, fonduri proprii sau accesare credit, instanța de apel a apreciat că, în mod judicios, s-a reținut de către prima instanță incidența în cauză a dispozițiilor art. 1459 NCC, obligația solidară născută din contractul de credit fiind contractată în interesul patrimonial exclusiv al pârâtului, iar reclamanta trebuie considerată fidejusor, având drepturile conferite de art. 2305 și art. 2306 NCC.

În ceea ce privește întinderea acestor obligații, valoarea lor și data plății rezultă din adresa C. nr. 136719 din 22 ianuarie 2016 și din adresa nr. 665 din 15 ianuarie 2016, coroborat cu extrasele de cont, plățile fiind prezentate defalcat și în cuprinsul expertizei întocmite de expertul contabil E.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, invocat de către apelanta-pârâtă pentru plățile din perioada 2011-2013, instanța de apel a reținut că, fiind vorba de prestații succesive, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 NCC curge de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, în conformitate cu prevederile art. 2526 NCC.

Din înscrisurile dosarului rezultă că debitul principal, de 1.476.393 lei, a fost achitat de către reclamantă, parțial, în 2014, suma de 106.695 lei, iar restul de 1.369.698 lei în anul 2016.

De asemenea, dobânzile totale de 635.390,64 lei au fost achitate în perioada 20 decembrie 2012 - 14 ianuarie 2016, iar comisioanele aferente scrisorii de garanție de 160.196,94 lei, în perioada 10 februarie 2012 - 8 ianuarie 2015.

Raportat la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în regres pentru sumele achitate anterior datei de 27 mai 2013, în sensul respingerii ei de către prima instanță, instanța de apel a apreciat că apelul pârâtei este fondat, motivul invocat de către reclamantă ca și caz de întrerupere a prescripției neputând fi încadrat în dispozițiile art. 2537 pct. 1 NCC.

Împrejurarea că pârâta a menționat în cuprinsul acțiunii vizând suspendarea efectelor Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 1569/2013, completată ulterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/57/2013 al Curții de Apel Alba-Iulia, că, în vederea finanțării cheltuielilor eligibile ale proiectului, a contractat un credit de la C. Bank SA, în sumă de 4.220.000 lei, pe care trebuie să-l ramburseze, nu poate fi asimilată unei recunoașteri a dreptului de regres, pe care l-a exercitat reclamanta-intimată pentru toate sumele succesive plătite.

Nefiind incident cazul de întrerupere sus-menționat, reclamanta nu poate beneficia de efectul întreruptiv reglementat de art. 2542 NCC pentru plățile efectuate anterior datei de 27 mai 2013, astfel că, în temeiul art. 2500 raportat la art. 2526 NCC, dreptul la acțiune era prescris pentru suma de 406.375, 27 lei cu titlu de dobânzi contractuale și suma de 27.395,09 lei cu titlu de comisioane, cu accesoriile aferente.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenta-reclamantă, cât și recurentul-pârât.

Prin recursul său, recurenta-reclamantă Societatea A. S.A. a adus următoarele critici deciziei recurate:

Soluția instanței de apel, de admitere, în parte, a excepției prescripției a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, respectiv a dispozițiilor art. 2537 pct. 1 și art. 2538 C. civ., motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ., astfel că la data de 11 decembrie 2013 a început să curgă un nou termen de prescripție, deoarece cursul prescripției a fost întrerupt prin actul voluntar al pârâtei, de recunoaștere a dreptului, făcută în cererea de chemare în judecată, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/57/2013 al Curții de Apel Alba-Iulia și din sentința civilă nr. 57 din 24 februarie 2014 pronunțată în acest dosar.

Cum cererea de chemare în judecată din prezentul dosar a fost depusă la 30 mai 2014, rezultă că nu s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani.

Potrivit  art. 2538 alin. 1 C. civ., recunoașterea dreptului poate fi și unilaterală, iar actul recunoașterii nu trebuie adresat direct titularului dreptului pentru a produce efecte juridice, astfel încât efecte întreruptive se produc și ca urmare a recunoașterii realizată prin acte încheiate cu terții, fiind suficient ca actul de recunoaștere să emane de la cel în folosul căruia curge prescripția.

În speța de față, recunoașterea datoriei către creditorul C. Bank, în drepturile căruia reclamanta s-a subrogat prin plată, s-a realizat printr-o declarație neechivocă a debitorului, această declarație stând la baza admiterii cererii de suspendare a actului administrativ atacat, suspendare dispusă de Curtea de Apel Alba-Iulia prin sentința civilă nr. 57 din 24 februarie 2014.

Recurenta-reclamantă a arătat că recunoașterea dreptului nu trebuie să vizeze explicit dreptul de regres al său, pentru a fi aptă să conducă la întreruperea termenului de prescripție, câtă vreme această recunoaștere vizează obligația de plată a pârâtei pentru creanțele rezultate în contractul de credit.

Faptul că, atât anterior, cât și ulterior actului de recunoaștere, instituțiile bancare creditoare au executat obligațiile împotriva reclamantei, în calitate de fideiusor, nu poate conduce la lipsirea de efecte a declarației de recunoaștere a datoriei pe care a făcut-o pârâta.

S-a apreciat că sintagma „recunoașterea dreptului” unui creditor vizează inclusiv recunoașterea unei datorii pe care debitorul o are, iar atunci când această datorie este achitată de altcineva în locul debitorului nu este necesar, pentru întreruperea cursului prescripției, un alt act de recunoaștere, deoarece datoria debitorului este aceiași, singura diferență fiind reprezentată de persoana creditorului.

Prin recursul său, recurentul-pârât B. a solicitat înlăturarea obligației de plată a dobânzilor bancare și a sumei reprezentând comisioane aferente emiterii și prelungirii scrisorii de garanție bancară cu dobânzile legale aferente, aducând următoarele critici deciziei recurate:

La data încheierii contractului de prestări servicii, reclamanta cunoștea împrejurarea că cea mai mare parte din valoarea contractului urma să fie achitată prin accesarea unei finanțări nerambursabile din fonduri europene și că aceste plăți se fac de multe ori cu întârziere, având un interes major în sprijinirea beneficiarei la obținerea unui credit din care să-și încaseze prețul contractului de prestări servicii.

Ca atare, este greșită reținerea interesului exclusiv al pârâtei la obținerea finanțării dintr-un credit bancar, interesul reclamantei fiind evident.

Reclamanta a acceptat să plătească comisionul de acordare, precum și să achite dobânda aferentă, or, față de aceste obligații asumate de reclamantă, recurenta-pârâtă a apreciat că, în mod greșit, ambele instanțe de fond au procedat la extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, deoarece obligația solidară nu a fost contractată, exclusiv, în interesul pârâtului-recurent.

În situația contractului de față, în ceea ce o privește pe reclamantă, nu se poate vorbi despre o finanțare a propriei creanțe, ci doar despre niște costuri suplimentare asumate în scopul încasării creanței sale din contractul de credit într-o perioadă de timp mult mai scurtă decât cea pe care ar fi presupus-o încasarea din fondurile europene nerambursabile.

În opinia recurentei-pârâte, nu este îndeplinită condiția impusă de art. 1459 C. civ., aceea ca obligația solidară să fie contractată în interesul exclusiv al uneia dintre codebitori, pentru a putea fi considerată reclamanta ca fiind fideiusor în raport cu celălalt debitor, astfel încât nu putea să beneficieze de drepturile conferite de art. 2306 C. civ.

Cu privire la plata dobânzilor și comisionului de acordare a creditului, reclamanta și-a asumat în mod expres aceste obligații, pe lângă debitul principal destinat plății serviciilor prestate.

În ce privește costurile pentru obținerea scrisorii de garanție și de suportare a cheltuielilor legate de obținerea contractului de facilitate de credit, în opinia recurentei-pârâte acestea au fost asumate în mod expres de reclamantă, acest lucru rezultând din prevederile contractului.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 14 iunie 2019, intimata S.C. A. S.A., prin administrator special F. S.R.L., reprezentată convențional de S.C.A. G., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

La data de 24 iunie 2019, intimatul B. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

În ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.

În esență, critica se referă la faptul că instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2537 pct. 1 și art. 2538 C. civ., cu referire la recunoașterea dreptului de către pârâtă.

În cauză, este incontestabil faptul că avem de-a face cu prestații succesive pentru care termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., curge de la data la care fiecare prestație a devenit exigibilă, așa după cum prevăd dispozițiile art. 2526 C. civ.

Instanța de apel a reținut că debitul principal de 1.476.393 lei a fost achitat de reclamantă, parțial în 2014, suma de 106.695 lei, iar restul de 1.369.698 lei în anul 2016, iar dobânzile, în sumă de 635.390,64 lei, au fost achitate în perioada 10 decembrie 2012 - 14 ianuarie 2016, în timp ce comisioanele aferente scrisorii de garanție, de 160.196,94 lei, au fost plătite în perioada 10 februarie 2012 - 8 ianuarie 2015.

Ca atare, în mod corect a stabilit instanța de apel că s-a prescris dreptul la acțiune în regres pentru sumele achitate anterior datei de 27 mai 2013, acțiunea în regres fiind introdusă la data de 30 mai 2016.

Împrejurarea că pârâta a arătat în cuprinsul cererii sale privind suspendarea efectelor Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 1569/2013, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/57/2013 al Curții de Apel Alba-Iulia, că a contractat un credit de la C. Bank SA, în sumă de 4.220.000 lei, pe care trebuie să-l ramburseze, nu poate fi echivalată cu recunoașterea datoriei către reclamantă, mai ales că acțiunea pe care a formulat-o reclamanta a fost întemeiată pe dreptul de regres, or, plățile fiind succesive, pentru fiecare dintre ele curge un termen separat, iar reclamanta nu a fost destul de vigilentă pentru a introduce acțiune în termenul de prescripție de 3 ani.

Prin urmare, pretinsa recunoaștere a dreptului nu putea profita decât celui împotriva căruia a curs prescripția, respectiv împotriva unității bancare, iar nu și reclamantei din prezenta cauză, care a formulat acțiune în regres.

În ce privește recursul formulat de recurentul-pârât B.

Criticile cu privire la înlăturarea obligației de plată a dobânzilor bancare și a sumei reprezentând comisioane aferente emiterii și prelungirii scrisorii de garanție bancară cu dobânzile legale aferente nu pot fi primite, pentru următoarele considerente:

Potrivit contractului de facilitare credit nr. 00186 din 19 decembrie 2011, pârâta este cea care a beneficiat, exclusiv, de suma împrumutată, reclamanta având doar calitatea de fideiusor, acest aspect rezultând din cuprinsul art. 1, art. 2.2 și art. 2.3 din contract.

Potrivit dispozițiilor art. 1459 C. civ., reclamanta trebuie considerată fideiusor în raport cu pârâta, iar în conformitate cu dispozițiile art. 2290 alin. (1) C. civ., fideiusiunea unei obligații principale se întinde la toate accesoriile acesteia, iar în baza acestui text de lege reclamanta a plătit, în locul pârâtei, atât datoria principală, cât și accesoriile acesteia, acestea din urmă constând tocmai în dobânzile bancare și costurile constituirii garanții de care a beneficiat pârâta la acordarea creditului, respectiv scrisoarea de garanție bancară.

Dispozițiile art. 2305 și art. 2306 alin. (1) C. civ. reglementează dreptul de subrogare al fideiusorului și întinderea dreptului de regres, astfel că în mod legal au stabilit instanțele de fond că pârâta are obligația de a acoperi toate costurile pe care reclamanta le-a suportat în calitate de fideiusor al pârâtei, inclusiv sumele pe care pârâta a pretins că nu ar trebui suportate de ea, în cererea de recurs.

Nici criticile cu privire la reținerea interesului exclusiv al pârâtei la obținerea finanțării dintr-un credit bancar nu pot fi reținute.

Conform contractului de finanțare dintre pârâtă și Autoritatea de Management doar pârâta era beneficiara acestui contract, iar, în plus, nicio sumă de bani nu ar fi putut fi solicitată spre rambursare de pârâtă, în lipsa unei dovezi că plățile solicitate prin cererea de rambursare nu au fost efectuate de aceasta, prin urmare, interesul în obținerea creditului era în mod direct al pârâtei.

De necontestat că și reclamanta avea un interes în derularea atât a contractului de finanțare, cât și a contractului de împrumut, pentru că urma să-și încaseze în acest fel contravaloarea serviciilor prestate, tocmai de aceea a acceptat să devină fideiusor, însă, acest interes nu a făcut ca obligația solidară cu privire la restituirea împrumutului bancar să fi fost contractată în interesul comun, final, al celor două entități, ci în interesul exclusiv al pârâtului, acesta fiind beneficiarul final al lucrării, astfel că, în raport cu pârâtul, reclamanta are calitate de fideiusor, conform art. 1459 C. civ.

Ca atare, acesta avea tot dreptul să beneficieze de prevederile art. 2306 alin. 1 C. civ., adică să exercite acțiunea în regres împotriva pârâtului.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ambele recursuri, ca nefondate.