Decizia nr. 2500/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — Consilier județean. Deținerea calității de asociat și administrator la o societate care a încheiat în calitate de intermediar, contracte de furnizare produse cu o instituție aflată în subordinea…

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. 8802/G/II/26.03.2019. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 57/F-CONT din 2 iulie 2020 a Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 57/F-CONT din 2 iulie 2020 a Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii primei instanțe și, în rejudecare, anularea Raportului de evaluare nr. 8802/G/II/26.03.2019 întocmit de Agenția Națională de Integritate. Prin prima cerere de recurs înregistrată la 18 august 2020, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, considerând că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material incidente speței, fiind reținută în mod nelegal starea de incompatibilitatea și, implicit, legalitatea raportului de evaluare. Prima instanță, printr-o interpretare greșită, a reținut că textul de lege (art. 90 din Legea nr. 161/2006) nu condiționează existența stării de incompatibilitate de calitatea de furnizor a societății la care consilierul județean deține una din funcțiile sau calitățile menționate în cuprinsul acestuia, neavând nicio relevanță dacă acesta încheie contractul în nume personal sau în calitate de împuternicit al furnizorului și că, de fapt, textul de lege nu distinge calitatea în care se acționează (parte contractantă, intermediar sau mandatar). A arătat că SC B. SA nu a încheiat contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse cu Spitalul X., institute aflată în subordinea ori sub autoritatea Consiliului Județean Y. Așadar, contrar reținerilor instanței de fond acest caz de incompatibilitate intervine atunci când consilierul județean care deține una din funcțiile sau calitățile vizate, la una din societățile menționate de textul de lege, încheie contracte comerciale de prestări de serviciu, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autoritățile administrației publice locale din care fac parte, cu instituțiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului județean. Textul de lege se referă la încheierea de contracte ce presupune să fii parte într-un contract din cele prevăzute de lege. Sub acest aspect, hotărârea primei instanțe este nelegală întrucat textul de lege se referă la situația în care societatea unde consilierul județean, care deține una din calitățile prevăzute de art. 90 din Legea nr. 161/2003, este parte contractantă nu mandatar, o interpretare contrară înseamnă a adăuga la lege, nefiind permisă extinderea existenței acestui caz de incompatibilitate și la alte situații neprevăzute de legiuitor. Contractul de furnizare nr. 15/6.12.2016 și contractul de furnizare nr. 28/29.05.2017 au fost încheiate între Spitalul X, în calitate de achizitor, și SC C. SRL, în calitate de furnizor. SC B. SA a avut doar calitatea de împuternicit pentru SC C. SRL în numele căruia au fost încheiate contactele și care are calitatea de furnizor. Inclusiv in procedura de achiziții desfășurată de Spitalul X., calitatea de ofertant a avut-o SC C. SRL care a și depus oferta comercială. Așadar, SC B. SA nu a încheiat niciun contract cu Spitalul X., nu este parte în cadrul celor două contracte, nu este beneficiara acestor contracte, nu a încasat nicio sumă de bani, ci doar a avut calitatea de împuternicit, mandatar al SC .C. SRL care are calitatea de parte contractantă - furnizor. Hotărârea este nelegală pentru că nu există sesizare din oficiu pentru starea de incompatibilitate. Sesizarea din oficiu nr. 43908/A/II/24.10.2016 se referă la evaluarea respectării regimului juridic al conflictelor de interese de către A. Aceasta sesizare care se referă la conflictul de interese a făcut obiectul Raportului de evaluare nr. 29819/G/II/20.09.2019, cu privire la care s-a clasat cauza. În concluzie, pentru verificarea stării de incompatibilitate ce a făcut obiectul Raportului de evaluare nr. 8802/G/II/26.03.2019 nu există sesizare din oficiu conform art. 12 din Legea nr. 176/2010, cu atât mai mult cu cât Contractul de furnizare nr. 15/6.12.2016 și contractul de furnizare nr. 28/29.05.2017 sunt încheiate ulterior sesizării din oficiu care se referă la conflictele de interese. Prin a doua cerere de recurs înregistrată la 25 august 2020, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă. A precizat că recurenta-reclamantă are calitatea de administrator și asociat unic la S.C. B. S.A., însă între această societate comercială și Spitalul X., nu a existat încheiat niciun contract comercial de prestări servicii sau vreun alt tip de contract. În cele două contracte încheiate între Spitalul X, în calitate de achizitor, și SC C. S.R.L., în calitate de furnizor, S.C. B. S.A. nu este parte contractantă, ci a avut calitatea de împuternicit, de mandatar pentru SC C. S.R.L. Comanda și oferta tehnică au fost făcute de către SC C. S.R.L. pentru ambele achiziții, reclamanta A nu este parte în niciun contract, nu este beneficiarul eventualelor plăți ale acestor contracte, astfel că, nu are calitatea de parte contractantă. În aceste condiții nu se poate reține aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003. În continuare, recurenta-reclamantă a invocat aspectul că activitatea de evaluare și raportul final au fost realizate cu nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010, în sensul că lucrarea nu a fost repartizată în mod aleatoriu, prin sistem electronic omologat, aspect care a condus la desfășurarea întregii proceduri cu nerespectarea principiilor prevăzute de art. 8 din aceeași lege; Totodată, raportat la perioadele ce au făcut obiectul activității de evaluare, a arătat că cercetarea a fost efectuată cu încălcarea Deciziei CCR nr. 449 din 16 iunie 2015 și a deciziilor ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 conform cărora faptele săvârșite de persoanele aflate în exercitarea funcțiilor publice ce determină starea de incompatibilitate se prescriu în termen de trei ani de la data săvârșirii lor. Așadar, a arătat că înțelege să invoce prescripția dreptului ANI de a mai desfășura procedura de evaluare și de întocmire a raportului final. În mod greșit prima instanță a considerat că nu au trecut trei ani de la momentul săvârșirii faptei. S-a dat o interpretare eronată legii, atunci când s-a considerat ca termen de pornire pentru calculul prescripției momentul la care a încetat starea de incompatibilitate. Raportând termenul general de prescripție la debutul stării de incompatibilitate care este momentul săvârșirii faptei, moment de la care curge termenul general de prescripție, rezultă că la data de 01.04.2015 cursul prescripției a fost împlinit, nemaiputând fi angajată răspunderea administrativă, civilă sau delictuală. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În esență, a arătat că dispozițiile art. 90 din Legea nr. 161/2003 nu disting în privința modului de încetare a contractelor, a calității părților implicate sau a beneficiilor obținute, interdicția fiind expresă, imperativă și necondiționată de alte elemente de fapt. Recurenta în calitate de consilier județean, dar și de administrator și asociat unic la o societate comercială, avea obligația să evite antrenarea societății în relații comerciale cu unitatea administrativ-teritorială sau cu alte entități din subordinea acesteia, în cadrul căreia a fost ales ca și consilier județean, pentru a nu încălca regimul juridic expres aplicabil statutului deținut. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 Cod procedură civilă. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 10 martie 2022, cu citarea părților. În ședința publică din 5 mai 2022, recurenta-reclamantă a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, în integralitate, a dispozițiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, precum și cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, o solicitare de suspendare a prezentei cauze până la pronunțarea Curții Constituționale a României asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu trimitere preliminară. Pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a format dosarul asociat nr. x/46/2019/a1, iar, prin încheierea de ședință din 5 mai 2022, s-au admis cererile de sesizare formulate de recurenta-reclamantă A. și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate, în integralitate, a dispozițiilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, precum și cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. 1.

Soluția instanței cu privire la cererea de suspendare a prezentei cauze până la pronunțarea Curții Constituționale a României asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate de recurenta-reclamantă Referitor la cererea de suspendare a judecății recursului până la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte reține că, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă, instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Deci, este vorba despre un caz de suspendare facultativă a judecării cauzei, lăsat la latitudinea instanței de judecată, care poate aprecia oportunitatea unei asemenea măsuri. Înalta Curte constată că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, nu este obligatorie suspendarea judecății. Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri. În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune. Însă, în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate. În plus, dacă Curtea Constituțională va admite excepțiile de neconstituționalitate invocate, Înalta Curte reține că, în această eventualitate, Codul de procedură civilă a instituit, la art. 509 alin. (1) pct. 11, cazul de revizuire pentru situațiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională dispoziția care a făcut obiectul excepției invocate. 1.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu trimitere preliminară și soluția instanței cu privire la această cerere Prin cererea de efectuare a unei trimiteri preliminare în interpretare, recurenta-reclamantă A a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare: 1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităților și a conflictelor de interese, de către Agenția Națională de Integritate - ANI, în privința judecătorilor care compun completele de judecată ce soluționează acțiunile referitoare la sancțiunile aplicate în urma raporturilor încheiate de Agenție, cum este acțiunea în prezenta cauză, și în care Agenția este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoțită de garanții - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept și articolului 19 alineatul (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alineatul (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție juridică efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existența unei influențe exterioare asupra activității de judecată a acestor acțiuni și nu înlătură astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într-o societate democratică și într-un stat de drept? Din perspectiva admisibilității întrebării preliminare, recurenta-reclamantă a arătat următoarele aspecte relevante: Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice domeniului reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (denumită în continuare și "Decizia MCV"), după data aderării la Uniunea Europeană (denumită în continuare și "UE" sau "Uniunea"), act adoptat de către Comisia Europeană la 3 decembrie 2006. Decizia 2006/928/CE privind Mecanismul de Cooperare și Verificare este un act adoptat de o instituție a Uniunii și anume Comisia, în temeiul Actului de aderare, care face parte din dreptul primar al Uniunii, și constituie mai exact o decizie în sensul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE (Hotărârea Forului Judecătorilor C-83/19 ș.a., pct. 148). Decizia cuprinde o Anexă, cu patru obiective de referință, dintre care al doilea obiectiv se referă la înființarea unei agenții pentru integritate cu responsabilități în domeniul verificării averii, al incompatibilităților și al conflictelor de interese potențiale, precum și cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care pot duce la aplicarea unor sancțiuni disuasive. Obiectivul nr. 2 din Anexa Deciziei 2006/928/CE a fost transpus în legislația română, inițial, prin Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate. Această lege a fost declarată neconstituțională în mare parte prin Decizia Curții Constituționale a României (CCR) nr. 415/2010. În scopul punerii în acord a legii cu Constituția, a fost adoptată ulterior Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative. Din expunerea de motive a Legii nr. 176/2010 rezultă fără putință de tăgadă că Legea nr. 176/2010 a fost adoptată pentru a îndeplini unul din obiectivele stabilite prin Decizia 2006/928/CE ("Decizia MCV"), după cum se precizează în mod expres și repetat în această expunere de motive. În consecință, Decizia 2006/928/CE fiind un act de dreptul Uniunii Europene, legislația română privind Agenția Națională de Integritate, deoarece pune în aplicare unul din obiectivele de referință din Anexa la Decizie, este un act de punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineat (1) din Cartă. Mai mult, CJUE a decis că legislația română care este acoperită de un asemenea obiectiv de referință intră în domeniul aplicării Deciziei 20066/928 și deci trebuie să respecte cerințele ce decurg din dreptul Uniunii (Hotărârea Forului Judecătorilor C-83/19 Ș-a., pct. 183-5). Întrebările preliminare formulate se referă la interpretarea dreptului Uniunii, mai exact a unor principii generale de drept și a unor drepturi garantate de Cartă, în cadrul exercitării dreptului unui resortisant al Uniunii de a exercita un control jurisdicțional asupra unui act emis în temeiul legislației de implementare (Raportul de evaluare ANI privind incompatibilitatea, emis în temeiul Legii nr. 176/2010), care conduce în mod implicit la restrângerea drepturilor sale fundamentale. Cu privire la prima întrebare, referitoare la încălcarea valorii statului de drept și al principiului protecției jurisdicționale efective a arătat: La 13 decembrie 2006 Comisia Europeană a adoptat Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (denumită în continuare și "Decizia MCV"), după data aderării la Uniunea Europeană (denumită în continuare și "UE" sau "Uniunea"). Obiectivele de referință pe care România trebuie să le atingă, incluse în Anexa la Decizia MCV, prevăd, la punctul 2: "înființarea, conform celor prevăzute, a unei agenții pentru integritate cu responsabilități în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităților și al conflictelor de interese potențiale, precum și cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancțiuni disuasive". Punctul 2 din Decizia 2006/928/CE a fost transpus în legislația română inițial prin Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate. Această lege a fost declarată neconstituțională în mare parte prin Decizia Curții Constituționale a României (CCR) nr. 415/2010. În scopul punerii în acord a legii cu Constituția, a fost adoptată ulterior Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative. Așadar, Legea nr. 176/2010 este legislația internă de implementare pentru Decizia MCV. Legislația română privind ANI trebuie să respecte articolul 2 TUE privind statul de drept, și articolul 19 alineatul (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alineatul (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, care, toate, presupun principiul imparțialității și independenței judecătorului. Articolul 2 TUE stabilește, printre valorile pe care este întemeiată Uniunea Europeană, statul de drept. Articolul 19 alineatul (1) paragraful 2 TUE stabilește că statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Articolul 47 CDFUE, intitulat "Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil", stabilește că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol, precum și că orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Decizia 2006/928 privind Mecanismul de Cooperare și Verificare este un act adoptat de o instituție a Uniunii, și anume Comisia în temeiul Actului de aderare, care face parte din dreptul primar al Uniunii, și constituie mai exact o decizie în sensul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE (pct. 148 din Hotărârea Forului Judecătorilor C-83/19 ș.a.). Decizia cuprinde o Anexă, cu patru obiective de referință, dintre care al doilea obiectiv se referă la înființarea unei agenții pentru integritate cu responsabilități în domeniul verificării averii, al incompatibilităților și al conflictelor de interese potențiale, precum și cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care pot duce la aplicarea unor sancțiuni disuasive. În consecință, Decizia 2006/928 fiind un act de dreptul Uniunii Europene legislația română privind Agenția Națională de Integritate, deoarece pune în aplicare unul din obiectivele de referință din Anexa la Decizie, este un act de punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineat (1) din CDFUE. Mai mult, CJUE a decis ca legislația română care este acoperită de un asemenea obiectiv de referință intră în domeniul aplicării Deciziei 20066/928 și deci trebuie să respecte cerințele ce decurg din dreptul Uniunii (pct. 183-5 din Hotărârea Forului Judecătorilor C-83/19 ș.a.). În concluzie, legislația română privind ANI trebuie să fie conformă cu articolul 2 TUE, privind statul de drept, și articolul 19 alineatul (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alineatul (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, care, toate, presupun principiul imparțialității și independenței judecătorului. Agenția Națională de Integritate - ANI are posibilitatea exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităților și a conflictelor de interese, chiar și din oficiu, în privința judecătorilor care compun completele de judecată ce soluționează acțiunile împotriva Rapoartelor de evaluare emise de Agenție și în care Agenția este parte. Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ. În materia evaluării averilor, incompatibilităților și a conflictelor de interese, Agenția Națională de Integritate, prin intermediul inspectorilor de integritate, exercită activitatea de evaluare, activitate finalizată cu emiterea unui raport de evaluare. Conform art. 1 alin. (7) din Legea nr. 176/2010, între categoriile de persoane care pot face obiectul procedurilor de evaluare efectuate de către inspectorii de integritate se regăsesc "judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, asimilații acestora, precum și asistenții judiciari". În aceste condiții, se pune problema dacă completurile de judecată formate din judecătorii secțiilor de contencios administrativ de la curțile de apel și chiar de la Înalta Curte de Casație și Justiție, care sunt competente din punct de vedere material să soluționeze contestațiile formulate împotriva rapoartelor de evaluare, mai pot reprezenta o instanță imparțială și independentă, având în vedere că acestea pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuate chiar de ANI, care este parte în dosarele în care aceștia sunt chemați să le soluționeze. Perspectiva inițierii de către ANI a unei proceduri de evaluare este prin ea însăși susceptibilă să exercite o presiune asupra judecătorilor, așa cum a decis C JUE prin Hotărârea Forumul Judecătorilor C-83/19 (pct. 199). O chestiune de drept identică, respectiv dacă reglementarea națională a cercetării administrative a judecătorilor aduce atingere garanțiilor de independență impuse acestora, a fost analizată de CJUE prin Hotărârea Forumul Judecătorilor C-83/19. Prin această Hotărâre, CJUE a statuat, referitor la independența și imparțialitatea judecătorilor, următoarele: "referitor mai precis la normele care guvernează regimul disciplinar, cerința de independență impune, conform unei jurisprudențe constante, ca acest regim să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare (...) întrucât perspectiva inițierii unei cercetări disciplinare este în sine susceptibilă să exercite o presiune asupra celor care au sarcina de a judeca (...)". Aceeași este situația și în ceea ce privește posibilitatea inițierii unei proceduri de evaluare desfășurată de ANI asupra judecătorilor. În mod evident, normele citate anterior, care reglementează procedura de evaluare de către ANI a judecătorilor, nu prezintă nici o garanție, necesară pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de sistem în privința exercitării de presiuni privind activitatea de judecată. De exemplu, nu conține o garanție de genul unei încuviințări anterioare a măsurii, similar situației reglementate de art. 42 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii încuviințează percheziția, reținerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la judecători și magistrați-asistenți. Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebarea preliminară formulată nu întrunește cerința de a fi utilă și pertinentă în soluționarea litigiului. În conformitate cu dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin.(2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. În cauza 283/81, Cilfit și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că „o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile”. Așadar, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se formulează doar în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se ivește problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență dar și de utilitate a întrebării propuse de recurenta-reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză, ca inadmisibilă. Înalta Curte constată, raportat la conținutul întrebării preliminare propuse, că recurenta-reclamantă pune problema dacă completurile de judecată ale secțiilor de contencios administrativ ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, competente să soluționeze contestațiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanțe imparțiale și independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către Agenția Națională de Integritate, care este parte în dosarele judecate. În opinia recurentei-reclamante, situația exercitării activității de evaluare a Agenției Naționale de Integritate și în privința judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluționează cauzele persoanelor vizate de rapoartele de evaluare, este contrară art. 2 TUE și art. 19 alin.(1) TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) și (2) CDFUE; Cu alte cuvinte, recutenta-reclamantă are o îndoială cu privire la independența și imparțialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări. În această situație, Înalta Curte apreciază că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept și art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, nefiind prezentate de către recurenta-reclamantă argumente temeinice care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunțe instanța de recurs și nici o dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naționale. Împrejurarea că o reglementare națională îi supune inclusiv pe judecători controlului Agenției Naționale de Integritate în materie de incompatibilități, conflicte de interese și dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independența judecătorului și, astfel, să nască îndoieli în privința îndeplinirii cerinței de asigurare a unei protecții jurisdicționale efective, cerință impusă de art. 19 alin. (1) TUE. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamanta A a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare nr. 8802/G/II/26.03.2019, prin care pârâta Agenția Națională de Integritate a constatat încălcarea regimului juridic al incompatibilităților întrucât, pe perioada exercitării mandatului de consilier județean în cadrul Consiliului Județean Y (2016-2020), SC B. SA, la care aceasta deține calitatea de asociat și funcția de administrator, a încheiat în calitate de împuternicit pentru SC C. SRL, contractul de furnizare nr. 15/06.12.2016 și contractul de furnizare nr. 28/29.05.2017 cu Spitalul X, aflat sub autoritatea Consiliului Județean Y, cu o valoare totală de 105.070 lei. Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, aceasta criticând soluția, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă, invocate ca temei de drept al cererilor de recurs. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din Codul de procedură civilă au fost invocate formal de către recurenta-reclamantă, în cuprinsul cererii de recurs înregistrată la data de 25.08.2020, nefiind formulate niciun fel de critici care să se circumscrie acestor motive de nelegalitate. Instanța de control judiciar reține că, în cauză, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 Codul de procedură civilă. Cu titlu preliminar, se observă că prin cererea de recurs înregistrată la data de 25.08.2020, recurenta-reclamantă a invocat aspectul că activitatea de evaluare și raportul final au fost realizate cu nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010, în sensul că lucrarea nu a fost repartizată în mod aleatoriu, prin sistem electronic omologat, aspect care a condus la desfășurarea întregii proceduri cu nerespectarea principiilor prevăzute de art. 8 din aceeași lege. Totodată, a invocat prescripția dreptului ANI de a mai desfășura procedura de evaluare și de întocmire a raportului final, susținând că cercetarea a fost efectuată cu încălcarea Deciziei CCR nr. 449 din 16 iunie 2015 și a deciziilor ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010. Înalta Curte ia act de aceste două critici ale recurentei-reclamante, însă, constată că ele au fost deduse judecății direct instanței de recurs, neconstituind motive al acțiunii sale și, cu atât mai puțin, obiect de analiză al primei instanțe. În contextul în care aceste motive de nelegalitate ale actului administrativ contestat sunt invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs, instanța de control judiciar reține că, sub acest aspect, devin aplicabile dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe pentru aceste motive. Prin urmare, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte va analiza doar criticile recurentei-reclamante care au vizat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003, precum și faptul că nu există o sesizare din oficiu pentru starea de incompatibilitate. Critica esențială a recurentei-reclamante referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 are în vedere faptul că societatea SC B. SA, al cărei administrator și asociat este recurenta-reclamantă, nu a fost parte contractantă, întrucât, în cele două contracte încheiate cu Spitalul X, calitatea de furnizor a avut-o SC .C. SRL. Instanța de control judiciar reține că aceasta critică nu este fondată, susținerile părții formulate din această perspectivă neverificându-se în speță, fiind rezultatul propriei interpretări eronate a cadrului legislativ incident în speță. Cu titlu de principiu, Înalta Curte amintește că incompatibilitățile au menirea de a asigura transparența funcției publice și constituie un important instrument de prevenire a corupției și o garanție a exercitării cu imparțialitate a funcției publice, iar dispozițiile art. 90 din Legea nr. 161/2003 reglementează o situație specială de incompatibilitate, interzicând consilierului județean, care deține una din funcțiile sau calitățile vizate de acesta la una din societățile comerciale menționate, să încheie contractul de achiziție cu o instituție aflată sub autoritatea consiliului județean, indiferent de calitatea în care acționează. Or, în speță, această situație specială de incompatibilitate este demonstrată, întrucât pe perioada exercitării mandatului de consilier județean în cadrul Consiliului Județean Y (2016-2020), SC B. SA, la care recurenta-reclamantă deține calitatea de asociat și funcția de administrator, a încheiat în calitate de împuternicit pentru SC .C. SRL, contractul de furnizare nr. 15/6.12.2016 și contractul de furnizare nr. 28/29.05.2017 cu Spitalul .X., aflat sub autoritatea Consiliului Județean Y. Critica subsidiară referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 are în vedere faptul că societatea SC .B. SA, la care recurenta-reclamantă deține funcția de administrator și calitatea de acționar nu este beneficiara celor două contracte în discuție și nu a încasat nicio sumă de bani. Contrar raționamentului recurentei-reclamante, pe care nu îl împărtășește, Înalta Curte reține că voința legiuitorului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 nu a fost reglementarea interdicției consilierilor locali și județeni de a încheia în mod direct sau indirect contracte cu autoritățile în cadrul cărora funcționau, în ipoteza realizării unui profit ca urmare a executării acestora. Așa cum s-a arătat, scopul legiuitorului în adoptarea dispozițiilor legale incidente în speță este acela de a asigura transparența în exercitarea demnităților publice și combaterea corupției, independent de existența vreunui folos material concret, astfel încât criticile părții recurente aduse sentinței de fond din această perspectivă vor fi înlăturate. Cea din urmă critică la adresa legalității hotărârii primei instanțe constă în faptul că pentru verificarea stării de incompatibilitate ce a făcut obiectul Raportului de evaluare nr. 8802/G/II/26.03.2019 nu există sesizare din oficiu conform art. 12 din Legea nr. 176/2010, cu atât mai mult cu cât contractul de furnizare nr. 15/06.12.2016 și contractul de furnizare nr. 28/29.05.2017 sunt încheiate ulterior sesizării din oficiu care se referă la conflictele de interese. Înalta Curte, în acord cu prima instanță constată că a fost respectată procedura reglementată de dispozițiile art. 12, art. 20 și art. 21 din Legea nr. 176/2010. Chiar dacă, inițial, intimata-pârâtă s-a sesizat din oficiu doar cu privire la nerespectarea regimului juridic al conflictelor de interese (lucrarea nr. 43908/A/II/24.10.2016), ulterior a fost extins obiectul de verificare și cu privire la evaluarea incompatibilităților (nota de modificare obiect nr. 16787/G/II/15.05.2018), fiind avută în vedere și perioada 2016-2018. Totodată, având în vedere că activitatea de evaluare privind respectarea regimului juridic al incompatibilităților s-a efectuat pentru perioada 18.06.2016– 13.06.2018, iar cele două contracte de furnizare sunt încheiate în interiorul perioadei analizate, fiind datate 06.12.2016, respecitv 29.05.2017, Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, și anume Raportul de evaluare nr. 8802/G/II/26.03.2019 întocmit de Agenția Națională de Integritate. În aceste condiții, argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să determine casarea hotărârii instanței de fond, aceasta find dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în speță. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte a respins recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.