ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 697/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.06.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamantul SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ SF.SPIRIDON IAȘI a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA), solicitând anularea Deciziei FGA nr. 6162/23.05.2017 și obligarea părții pârâte la plata sumei de 682,27 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare.

Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4797 din 07.12.2017, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENȚĂ SF.SPIRIDON IAȘI, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a anulat Decizia nr. 6162/23.05.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata în favoarea părții reclamante a sumei de 682,27 RON, cu titlu de daune materiale (cheltuieli de spitalizare).

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței civile recurate și pe cale de consecință respingerea contestației, ca nefondată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5,6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul - pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei și a criticat decizia recurată, susținând că instanța de judecata a interpretat greșit legislația aplicabilă respectiv prevederile din Legea nr. 213/2015.

Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul de garantare a asiguraților asigură efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, potrivit condițiilor și plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege.

Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia.

Unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care acestea sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoana păgubită prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Cheltuielile de spitalizare, nu reprezintă un prejudiciu direct cauzat prin accidentul de circulație, între fapta conducătorului auto și acest prejudiciu neexistând o relație cauzală directă, prejudiciul pretins demonstrat de Spitalul clinic de urgență Elias fiind consecința acordării asistentei si a îngrijirilor medicale către persoana vătămata în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, și nu urmarea directă a accidentului rutier.

Unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-și recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, așa cum de altfel se reține și în hotărârea ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii.

Unitățile medicale se constituie ca părți civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acționa în instanța civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acționa vinovatul de producere a accidentului, adică pe asiguratul RCA, așa cum rezultă în mod expres și din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 22/2017 ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, a stabilit că:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților.

In interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă^ separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților.

Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conținut (obiect, valabilitate, drepturi și obligații ale părților) este reglement de Normele aprobate prin ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident si care au legătura cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul in calitate de contractant despăgubește "eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentara conform prescriptelor medicale) probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

In cazul dedus judecății, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților (ceea ce rezultă și din Decizia 22/2017 a ICCJ).

Autorul vătămării este asiguratul RCA, care în condițiile în care dovedește plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilitățile FGA, în condițiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 și art. 2226 alin. (3) din noul C. civ.

În cadrul celei de-a doua critici, recurentul arată că, în mod greșit, instanța de judecată a obligat direct FGA la plata sumei de plată, încălcând astfel prevederile art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Curtea de Apel București a soluționat cererea de plata pe fondul ei, deși FGA nu a analizat-o decât din perspectiva excepției lipsei calității de creditor de asigurare. In aceste condiții, practic judecătorul de fond s-a substituit Comisiei FGA, unica autoritate cu atribuții in analizarea unei cereri de plata prin prisma documentelor justificative.

Soluția pe care instanța de fond o putea pronunța, ca urmare a constatării calității de creditor asigurare a spitalelor, era aceea de a obliga FGA la analizarea pe fond a acesteia conform motivelor di sentința.

Aceasta soluție a judecătorului de fond nu cuprinde nicio motivare, astfel ca prin prisma acestui aspect înțelege a critica soluția si din perspectiva art. 488 punctul 6 C. proc. civ.

Or, in condițiile in care, in situația dedusa judecații, analiza de fond a cererii de plata nu a mai efectuata, in opinia noastră, in acest context, intimatul-reclamant nu poate avea abilitarea legala obține plata despăgubirilor direct in instanța, fără parcurgerea in prealabil a procedurii administrativi configurația legala a analizei dosarului de dauna si a creanței de asigurare de care aceasta se prevalează.

Solicită, astfel, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și pe cale de consecință respingerea contestației.

Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf Spiridon" Iași a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 29.09.2020, în ședință publică, cu citarea părților, când, apreciindu-se că soluția ce urmează a se pronunța în dosarele nr. x ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce vizează prezenta cauză, a amânat judecata și a fixat un nou termen pentru data de 09.02.2021, când a reținut cauza spre soluționarea pe fond a recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 24.05.2013, a avut loc un accident de circulație din culpa conducătoarei A. cu numărul de înmatriculare x, care a cauzat vătămarea corporală a numitului B., ce a primit îngrijiri medicale în cuantum de 682,27 RON.

La data producerii accidentului rutier autovehiculul cu nr. de înmatriculare x avea încheiată poliția RCA la C. S.A..

Prin decizia penală nr. 51/19.01.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, definitivă, asiguratorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv societatea C. S.A., a fost obligat la plata către partea reclamantă a sumei de 682,27 de RON, la care se adaugă dobânda de referință a BNR până la achitarea prejudiciului, reprezentate cheltuieli de spitalizare.

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei C. S.A..

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă prin Decizia nr. 6162/23.05.2017, pe motiv că reclamantul nu are calitate de creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015, respectiv că nu a formulat în termen legal cererea amintită.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 313 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin decizia penală nr. 51/19.01.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, definitivă, asiguratorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv societatea C. S.A., a fost obligat la plata către partea reclamantă a sumei de 682,27 de RON, la care se adaugă dobânda de referință a BNR până la achitarea prejudiciului, reprezentate cheltuieli de spitalizare efectuate pentru persoana vătămată B..

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Spiridon" Iași are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Spiridon" Iași în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută și sancționată ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

În materie penală este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege. Ambele posibilități juridice conferă părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Deși decizia penală nr. 51/19.01.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, definitivă, nu are autoritate de lucru judecat față de litigiul de față, având un obiect diferit, aspectele laturii civile dezlegate se impun cu putere de lucru judecat și în această cauză.

De asemenea, deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2014, care în soluționarea laturii civile cu care a fost învestită a stabilit că Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Spiridon" Iași este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății C. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din noul C. civ., însă Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sfântul Spiridon" Iași este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Astfel, în mod corect judecătorul fondului a reținut că, de vreme ce prejudiciul suferit de reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, rezultă că acesta are calitatea de creditor de asigurare, în cazul asigurării de răspundere civilă neavând calitatea de creditor de asigurare doar persoana asigurată sau beneficiarul asigurării.

Înalta Curte reține ca fiind relevante și prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, forma în vigoare la data producerii accidentului (24.05.2013), text potrivit căruia "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată."

Prin urmare, față de cele stabilite prin decizia penală nr. 51/19.01.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, definitivă, instanța de fond în mod corect a constatat că efectuarea de reclamant a cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 682,27 RON a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier din culpa conducătorului autoturismului asigurat RCA la C. S.A., astfel că, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinată în efectuarea de către partea reclamantă a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului rutier.

Așadar, această creanță litigioasă îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare.

In ceea ce privește Decizia de recurs în interesul legii nr. 22/2017, Înalta Curte reține că aceasta are în vedere ipoteze de drept care nu au legătură cu speța dedusă judecății, respectiv situația în care autorul vătămării nu a fost identificat și situația în care acesta este cunoscut, însă nu răspunde penal din cauza faptului că a intervenit împăcarea părților.

Înalta Curte constată că această hotărâre nu este relevantă în cauză, neputând înlătura efectele hotărârii penale definitive a Curții de Apel Iași, ce reprezintă baza pretențiilor reclamantului în prezenta pricină.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraților de a aproba cererea de plată nr. x/07.09.2016 pentru suma de 682,27 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, este nelegală, astfel că hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Cât privește aspectul privind respectarea de către reclamant a termenului legal de formulare a cererii în fața Fondului de Garantare a Asiguraților, constată Înalta Curte că, în mod greșit recurentul se raportează la data de 07.09.2016, ce reprezintă, de fapt data la care acesta a înregistrat în evidențele proprii cererea reclamantului depusă încă din data de 22.07.2016 prin Adresa nr. x, transmisă prin poștă, cu confirmare de primire, recepționarea de către Fondul de Garantare a Asiguraților având loc la data de 25.07.2016 (dosarul de fond).

Deși recurentul - pârât se referă la data de 07.09.2016, ca și "dată de formulare a cererii de plată", în realitate aceasta reprezintă data la care Fondul a înregistrat cererea de plată transmisă de reclamant încă din data de 22.07.2016.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că data de 07.09.2016 nu reprezintă un aspect relevant din perspectiva art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, relevantă fiind data de 22.07.2016, la care reclamantul a transmis cererea prin Adresa nr. x, prin serviciul poștal, scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Cum data limită până la care creditorii trebuiau să investească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererile de acordare a despăgubirilor a fost 28.07.2016 (raportat la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva C. S.A. din 28.04.2016), iar reclamantul a formulat cererea litigioasă la data de 22.07.2016, în mod greșit recurentul - pârât a reținut și tardivitatea formulării cererii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului- pârât sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. neputând fi reținut.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cauză nefiind încălcată vreo regulă de procedură care să atragă sancțiunea nulității, susținerea recurentului privind lipsa calității de creditor de asigurare fiind analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că instanța de fond a analizat toate motivele și argumentele invocate de părți, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care conduc la soluția pronunțată. Hotărârea pronunțată răspunde exigenței impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale și de a examina efectiv aspectele esențiale care îi sunt supuse aprecierii.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția de obligare directă a pârâtului la plata sumei de bani cu titlu de despăgubire, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios administrativ de plină jurisdicție, în care instanța de contencios administrativ poate impune autorității publice să înlăture vătămarea produsă reclamantului printr-un act administrativ nelegal și să recunoască pretenția dedusă judecății. În cauza de față, certitudinea și intinderea despăgubirii au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, de natură să restrângă marja de apreciere pe care ar mai avea-o autoritatea publică în ipoteza unei reevaluări a cererii pe cale administrativă.

Față de acestea, pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4797 din 7.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 februarie 2021.