ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6042/2021

Ședința publică din data de 3 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30.10.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 9660/10.10.2017, respectiv a art. 2, cu obligarea părții pârâte la plata următoarelor diferențe de despăgubiri civile neachitate:

- suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale,

- suma de 12.630,85 RON cu titlu de daune materiale

- la plata diferenței de curs valutar neachitata la momentul plații parțiale a despăgubirii de 450.000 RON, conform sentinței penale nr. 2629/04.11.2016, pronunțata de Judecătoria Sector 4 și rămasa definitiva prin decizia penala nr. 610/A/24.04.2017 a Curții de Apel București;

- obligarea la plata dobânzii legale, calculata începând cu data rămânerii definitiva a hotărârii si pana la data plații efective si integrale a despăgubirii;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2951 pronunțată la data de 21 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de cchemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, reclamanta A. solicitând admierea recursului, casarea sentinței atacte și în rejudecare a solicitat:

- admiterea contestației, anularea în parte a Deciziei nr. 9660/10.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților în sensul anulării art. 2 din această decizie;

- obligarea pârâtului Fondul de Garantare A Asioguraților la plata următoarelor diferențe de despăgubiri civile neachitate, astfel cum au fost modificate prin cererea precizatoare:

În drept, sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a invocat faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 136/1995, ale Legii nr. 213/2015, ale art. 5 și 6 din C. civ., a art. 1 alin. (1), a art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În esență, recurenta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, încălcând principiul neretroactivității legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Contrar argumentației primei instanțe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispozițiile celor două acte normative menționate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON. În acest caz, legea aplicabilă nu este cea de la data falimentului asigurătorului, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci legea aplicabilă este cea de la data producerii accidentului rutier sau data emiterii poliței RCA.

Apreciază recurenta că izvorul despăgubirilor civile solicitate de reclamantă îl constituie polița RCA nr. x cu valabilitate 01.09.2013 - 28.02.2014 emisă pentru autovehiculul condus de inculpat, în temeiul acestei polițe, instanța de judecată a obligat B. S.A. la plata despăgubirilor în cauză ca urmare a accidentului din data de 11 februarie 2014, produs în perioada de valabilitate a poliței RCA. Nu se naște un alt raport juridic între reclamantă și FGA întrucât instanța a stabilit prin hotărâre definitivă cuantumul și obligația de plată a B. S.A., iar Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația legală de a plăti aceste despăgubiri ca urmare a survenirii falimentului Asigurătorului.

Raportul juridic intervenit între reclamantă și FGA este unul subsecvent, care se circumscrie raportului juridic inițial de asigurare dintre reclamantă și B. S.A., ce are ca izvor un raport juridic de asigurare.

Drept urmare, legea aplicabilă este Legea nr. 136/1995 și Legea nr. 503/2004 în vigoare la data producerii faptei ilicite și implicit a prejudiciului, și nu Legea nr. 213/2015 așa cum în mod netemeinic și nelegal a apreciat instanța de fond.

Totodată, susține recurenta că plafonul de 450.000 RON își găsește aplicabilitatea doar în cazurile în care prejudiciile s-au produs după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015 iar pentru cele produse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în virtutea principiului aplicării legii civile în timp, apreciază că prevederile aplicabile sunt cele prevăzute la art. 60 din Legea nr. 136/1995 respectiv prevederile Ordinului CSA nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare, care nu instituie un plafon de garantare.

Trebuie făcută o distincție între exercitarea drepturilor creditorilor împotriva Fondului, care este de natură formală, procedurală și obligația de garantare a Fondului, care ține de esența obligației. Obligația de garantare însoțește creanța inițială, asigurătorul RCA având obligația de garantare față de asiguratul RCA, de la semnarea poliței RCA, Fondul de Garantare având aceeași obligație, de la același moment. Accidentul rutier și intrarea în faliment sunt doar condiții ale obligațiilor asumate.

Plafonarea creanțelor indiferent de data poliței RCA și de data accidentului rutier nu alterează existența acestor creanțe/despăgubiri. Restul de creanță care nu s-a achitat va exista în continuare. Prejudiciul persoanei păgubite nu se stinge ci își continuă existența până la acoperire.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare pe care se întemeiază obligația de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligația de garanție, cât și dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliței RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995.

Totodată, a considerat recurenta că, atât timp cât exigibilitatea obligației de plată a contribuției de plată la fondul de garantare s-a născut în sarcina societății de la momentul încheierii poliței de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995 și obligația corelativă a FGA de garantare s-a născut tot la acest moment.

În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 13/1995, iar aplicarea Legii nr. 213/2015 s-a realizat de instanța de fond cu încălcarea principiului neretroactivității legii, fiind necesară înlăturarea acestor considerente din cuprinsul sentinței atacate.

Afirmă recurenta că prin plafonarea plății despăgubirilor la suma de 450.000 RON legiuitorul intră în contradicție cu prevederile Directivei 2009/103/CE care instituie obligația statelor comunitare să introducă o limită de despăgubiri aferentă polițelor RCA.

Se arată în acest sens că Directiva stipulează că victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității. Fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru ppoate solicita ca sumele pentru care asigurarea menționată la art. 3 este obligatorie să fie de minimum: în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1.000.000 euro pentru o victimă sau de 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubiri, indiferent de numărul victimelor.

Instituirea unui plafon de garantare și de plată sub nivelul prevăzut de normele comunitare reprezintă un abuz al legiuitorului față de cetățenii români, victime ale accidentelor de circulație.

În mod greșit se susține de intimata pârâtă că Directiva 2009/103/CE nu are incidență în cauză, ignorând faptul că legiuitorul comunitar a dorit să asigure o protecție juridică a victimelor accidentelor rutiere instituind un cuantum al despăgubirilor rezonabil pentru toți cetățenii comunitari, obligând statele membre UE să garanteze plata integrală a acestor despăgubiri stabilite de instanțele de judecată, reglementând acest aspect în dreptul intern.

Consideră recurenta că Legea nr. 213/2015 a fost emisă în contradicție cu prevederile Directivei 2009/103/CE prin aceasta creându-se prejudicii evidente creditorilor de asigurare dar și o discriminare a cetățenilor români față de ceilalți cetățeni din statele UE.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, arată intimatul că atât Legea nr. 136/1995 cât și Legea nr. 213/2015 s-a avut în vedere protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător dat fiind impactul social pa care îl poate avea un asemenea faliment.

Susține intimatul că miza aplicării în cauză a art. 60 din Legea nr. 136/1995 o constituie lipsa unui plafon de garantare astfel cum impune Legea nr. 213/2015, însă acest act normativ nu stabilește modalitatea de plată a creditorilor asigurătorului în faliment.

Pe de altă parte, se susține că esențiale pentru nașterea unui raport juridic între recurentă și FGA sunt două împrejurări:

- falimentul asigurătorului care răspunde pentru producerea pagubei, singura împrejurare care, potrivit art. 60 din Legea nr. 136/1995 și art. 2 din Legea nr. 213/2015 dă naștere dreptului creditorului de a se adresa Fondului pentru plata despăgubirii;

- exercitarea dreptului la plata despăgubirii, prin formularea și înregistrarea cererii de plată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 9660/10.10.2017, respectiv a art. 2 și obligarea intimatului-pârât la plata următoarelor diferențe de despăgubiri civile neachitate:

- suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale,

- suma de 12.630,85 RON cu titlu de daune materiale

- la plata diferenței de curs valutar neachitata la momentul plații parțiale a despăgubirii de 450.000 RON, conform sentinței penale nr. 2629/04.11.2016, pronunțata de Judecătoria Sector 4 și rămasa definitiva prin decizia penala nr. 610/A/24.04.2017 a Curții de Apel București;

- obligarea la plata dobânzii legale, calculata începând cu data rămânerii definitiva a hotărârii si pana la data plații efective si integrale a despăgubirii;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

În esență, recurenta-reclamantă apreciază că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite este Legea nr. 136/1995, lege care nu prevedea un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii.

Apreciază Înalta Curte, în ceea ce privește legea aplicabilă litigiului, că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări iau naștere în temeiul și în condițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispozițiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 12 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Deci, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări și Fondul de Garantare a Asiguraților în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanță momentul încheierii poliței RCA, aceste moment fiind relevant numai în privința raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre nașterea vreunui drept de garanție afectat de condiție suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenței asigurătorului.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Prin urmare, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora izvorul despăgubirilor civile solicitate îl constituie polița RCA, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte are în vedere si faptul că potrivit dispozițiilor art. 2210 alin. (1) C. civ., "În limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane".

Fondul de Garantare a Asiguraților nu este nici "răspunzător de producerea pagubei", nici succesor în drepturi și obligații al B. S.A. și nici fideiusor, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale FGA, obligația fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul si, de aceea, plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele si pe seama acestuia, ca urmare a stipulației legale.

Legea specială nu a prevăzut însă o garanție legală nelimitată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, ci numai una limitată la suma de 450.000 RON pentru fiecare creditor, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 în conformitate cu care "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege".

Ca atare, obligația de garantare asumată de Fond rezultă din lege însă doar în limita unui plafon de garantare, iar plafonarea despăgubirilor a fost necesar a fi instituită întrucât scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei prevederi legale, a fost acela de a acoperi în mod egal toate creanțele de asigurări deținute împotriva societății de asigurări aflate în procedură de faliment, prin urmare un scop social, iar nu de garantare a plății în integralitate a tuturor creanțelor de asigurări deținute de către toți creditorii de asigurări, fără o limită maximă a valorii despăgubirilor.

În ce privește critica referitoare la faptul că plafonarea despăgubirilor la suma de 450.000 RON se intră în contradicție cu prevederile Directivei 2009/103/CE, constată Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, că domeniul de aplicare propriu al acestui act normativ de drept european nu privește schemele de garantare în cazul insolvenței asigurătorilor, ci doar contractul de asigurare.

În acest sens, reține Înalta Curte că art. 9 paragraf 1 din Directivă "Fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menționată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum: în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1.000.000 EUR pentru o victimă sau de 5.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor; în cazul pagubelor materiale, 1.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.", vizează conținutul raportului de asigurare de răspundere civilă auto, și nu chestiunea măsurii în care statul s-ar obliga la despăgubire în caz de insolvență a asigurătorului, aspect ce intră în marja sa de apreciere, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Nici critica ce vizează faptul că prin Legea nr. 213/2015, emisă în contradicție cu prevederile Directivei 2009/103/CE, s-au creat prejudicii evidente creditorilor de asigurare și o discriminare a cetățenilor români față de ceilalți cetățeni din statele UE, nu poate fi primită, analogia făcută de recurentă cu un accident rutier produs în străinătate de un asigurat RCA al societășii B. S.A. nefiind pertinentă având în vedere împrejurarea că persoanele în discuție nu se găsesc supuse aceluiași cadru legal.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2951 din 21 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2021.