ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5803/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrării Publice și Fondurilor Europene, Direcția Generală Mecanisme și Instrumente Financiare Europene Nerambursabile ("Autoritatea"), conform art. 1, 7 și 8 din Legea 554/2004 și art. 21 și urm. din O.U.G. nr. 66/2011, a formulat acțiune în contencios administrativ și fiscal împotriva "Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la 18.05.2017 privind proiectul PHARE 2005/017-553.03.03.04.02 Investment support to assist the Environmental Protection Decisions through GIS system" comunicat la data de 26 mai 2017 ("PV") și a Deciziei 193/2017 cu nr. de înregistrare la DGMIFEN 33799 din 29 iunie 2017, prin care solicită anularea acestuia ca emis în afara termenului de prescripție incident și, în subsidiar, ca nefondat, decizia de soluționare a contestației fiind nefondată.

Prin sentința nr. 3957 din 5 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice - Direcția Mecanisme și Instrumente Financiare Europene Nerambursabile, Ministerul Fondurilor Europene, și Ministerul Mediului.

Împotriva sentinței nr. 3957 din 5 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei să se admită cererea de chemare în judecată.

În susținerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat următoarele critici.

Apreciază că prima instanță a făcut o confuzie între dreptul autorității de a stabili neregula și dreptul de a stabili obligația de plată care reflectă sancțiunea aferentă.

Astfel, se poate observa că la data emiterii procesului-verbal se împlinise deja termenul de prescripție în care neregula putea fi constatată, conform art. 3 din Regulamentul 2988/95 CE.

În opinia recurentei, termenul de prescripție pentru stabilirea neregulii este de 4 ani de la săvârșirea acesteia iar instanța de fond a ignorat prevederile Regulamentului mai-sus menționat.

Eventuala neregulă nu putea fi săvârșită decât la data încheierii contractului, respectiv 30 noiembrie 2007 iar procesul-verbal a fost emis la data de 18.05.2017.

O altă critică a recurentei constă în susținerea că a fost stabilită în mod eronat data de începere a cursului prescripției.

Astfel, în opinia sa, argumentul autorității preluat de către instanța de fond, potrivit căruia Programul nu s-a încheiat și în consecință termenul de prescripție al dreptului de a constata abaterea respectiv al dreptului de a aplica sancțiunea nu a început încă să curgă, la aproximativ 12 ani de la data semnării contractului, este eronat și contravine nu numai prevederilor art. 3 din Regulament ci și principiului securității raporturilor juridice.

Mai susține recurenta că instanța de fond nu a efectuat o cenzură efectivă a legalității procesului-verbal, mărginindu-se să verifice îndeplinirea condițiilor de formă ale actului.

Actul administrativ atacat preia concluziile altor autorități, nefiind întreprinse verificări proprii în legătură cu neregulile constatate.

Originea europeană a bunurilor a fost atestată prin certificate de origine obținute de la entitatea competentă conform legii să elibereze astfel de certificate. Or, certificatele de origine indicate mai sus nu au fost anulate sau invalidate de vreo autoritate competentă.

Facturile provin de la furnizori europeni și sunt susținute de confirmările autorității competente în materie de certificate de origine.

Recurenta apreciază că sancțiunea aplicată este disproporționată față de scopul normei care stă la baza actului administrativ. Astfel, suma pe care Statul român ar trebui să o plătească către bugetul UE este de 231.872,51 euro și este inferioară creanței stabilite în sarcina societății.

În al doilea rând, creanța bugetară impusă constituie o veritabilă sancțiune pentru că Ministerul nu a returnat echipamentele achiziționate în schimbul prețului a cărui rambursare a fost stabilită prin procesul-verbal.

Actul administrativ contestat nu conține nicio referire la impactul financiar real al neregulii constatate, în sensul unui prejudiciu adus bugetului Uniunii Europene, la severitatea neregulii, la scopul normei încălcate în condițiile în care, de ani de zile, condiția referitoare la originea bunurilor a fost eliminată din programe similare.

În drept, a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a depus întâmpinare la data de 02.07.2019 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât Ministerul Mediului a depus întâmpinare la data de 31.07.2019 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Recurentul apreciază că la data emiterii procesului-verbal contestat se împlinise deja termenul de prescripție în care neregula putea fi constatată, potrivit art. 3 din Regulamentul 2988/95/CE, termenul de prescripție fiind de 4 ani de la data săvârșirii abaterii și de asemenea, fiind împlinit inclusiv termenul maxim de 8 ani de la savărșirea abaterii. În același context, recurenta susține că a fost stabilită în mod eronat data de început a cursului prescripției.

În legislația națională se prevede, la art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011, că dreptul de a stabili creanța bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional, prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare.

Prima instanță a constatat în mod corect faptul că Programul PHARE National 2005 nu este închis oficial de către Comisia Europeană astfel că nu se poate pune problema împlinirii unui termen de prescripție.

Nu se poate considera că data de 30.11.2007 menționată în art. 3 din Acordul de finanțare aferent Programului Phare 2005/017-533 este data de închidere a Programului deoarece acest text se referă la finanțarea nerambursabilă CE, disponibilă pentru contractare până la 30.11.2007 și nu la data de închidere a programului iar termenul limită pentru executarea contractelor din finanțarea nerambursabilă CE este de 30.11.2018, fără nicio trimitere la termenul de închidere a programului.

Recurenta redă conținutul art. 3 alin. (1) din Regulament însă omite să indice și textul alin. (3) al aceluiași articol care prevede că "Statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alin. (1) și, respectiv, (2)" (s.n.).

În cazul de față, termenul de prescripție este cel de 5 ani, prevăzut de art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011 iar termenul de 8 ani nu poate fi aplicabil întrucât nu a fost emisă declarația finală de închidere a programului.

Trebuie avut în vedere și textul art. 3 alin. (1) al doilea paragraf din Regulament care prevede că, în cazul unor abateri continue sau repetate, termenul de prescripție curge din ziua în care încetează săvârșirea abaterii respective iar, în ceea ce privește programele multianuale, termenul de prescripție trebuie, oricum, să curgă până la finalizarea programului.

Nu se pune problema unei confuzii între dreptul autorității de a stabili neregula și dreptul de a stabili obligația de plată întrucât procedura de constatare și recuperare a creanțelor bugetare are la bază debitul stabilit de Comisia Europeană în baza raportului OLAF caz OF/2009/038 iar constatarea a fost efectuată în baza O.U.G. nr. 66/2011, odată cu emiterea titlului de creanță, debitul fiind deja acoperit de la bugetul de stat la data de 24.04.2017.

În consecință, nu se va da prevalență susținerilor recurentei referitoare la stabilirea eronată a cursului prescripției și la prescripția dreptului autorității de a constata neregula și a aplica sancțiunea.

Recurenta apreciază că instanța de fond nu a efectuat o cenzură efectivă a legalității procesului-verbal, în condițiile în care emitentul procesului-verbal nu a arătat cum a constatat săvârșirea presupusei nereguli și care este norma de drept care justifică alegațiile privind originea bunurilor livrate.

Contrar susținerilor recurentei, procesul-verbal contestat are la bază propriile verificări ale structurii de control, fiind menționat în mod expres ca s-a procedat "la efectuarea propriilor verificări" și că, în urma verificărilor efectuate, au fost identificate facturi și au fost analizate mai multe documente, ceea ce reprezintă o formă de constatare, verificare, analiză, evaluare etc.

În consecință, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene a motivat pe larg presupusa neregulă, fiind indicate temeiurile de drept ce au stat la baza constatărilor și dovezile care au condus la concluziile echipei de control.

Mai mult, ceea ce se supune controlului judecătoresc este decizia de soluționare a contestației, astfel cum rezultă din prevederile art. 46 și 51 din O.U.G. nr. 66/2011, act administrativ care a fost motivat corespunzător astfel că nu se poate susține că nu au fost respectate garanții procesuale.

Au fost respectate cerințele prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011, act normativ special care se aplică în cazul emiterii titlurilor de creanță de constatare a neregulilor, de stabilire și de recuperare a creanțelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene, executarea silită a titlurilor de creanță fiind supuse procedurilor prevăzute de Codul de procedură fiscală.

O eventuală nemotivare a actului administrativ poate conduce la aplicarea sancțiunii nulității relative astfel că invocarea acestei neregularități trebuie însoțită de probe relative la producerea unei vătămări produse or, recurenta nu a probat o eventuală vătămare care nu s-ar putea înlătura decât prin anularea actului contestat.

În consecință, nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

O altă critică a recurentei constă în susținerea potrivit căreia sancțiunea aplicată prin procesul-verbal este disproporționată față de scopul normei care stă la baza actului administrativ.

Se constată că debitul stabilit prin procesul-verbal contestat reprezintă cheltuieli neeligibile pentru alte echipamente furnizate aferente contractului x, valoarea fiind stabilită prin excluderea cheltuielilor efectuate cu echipamentele de la nr. 5,6,9,10, și 12 din tabelul OLAF pentru care s-a constatat încălcarea regulii de origine impusă de finanțator conform prevederilor Ghidului PRAG 2006, art. 2.3.1. - "Reguli privind naționalitatea și originea" de la secțiunea "Reguli de bază", prevederilor Ordinului Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 282/30.05.2007, art. 14 "Originea livrărilor" de la Titlul IV, prevederilor art. 10 - "Originea" din Condițiile generale din contract.

În aceste condiții, nu se poate susține că nu a fost respectat principiul proporționalității, nefiind vorba de aplicarea unor sancțiuni ci de constatarea ca fiind neeligibile a unor cheltuieli pentru produse neconforme, pentru care recurenta este obligată să returneze finanțarea nerambursabilă.

Astfel, recurenta-reclamantă a încălcat dispozițiile contractuale referitoare la originea produselor, acestea având proveniență non-europeană, fiind din Statele Unite ale Americii: Carolina de Nord, California, fiind irelevant faptul că nu au fost invalidate certificatele de origine iar obligația de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat este o consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea acestuia, corecțiile efectuate în contextul descris fiind măsuri administrative, nu sancțiuni. Recurenta a fost obligată să restituie contravaloarea Notei de debit emisă de CE și achitată deja de către statul român, nefiindu-i impusă acesteia nicio cheltuială suplimentară astfel că nu se poate aprecia că nu a fost respectat principiul proporționalității, impactul financiar negativ fiind de 309.163 euro din care 231.872,51 euro aferentă PHARE iar 77.290,83 euro aferentă bugetului de stat, suma pe care recurenta are obligația să o restituie.

Abaterile au fost săvârșite în cadrul unui contract co-finanțat de la bugetul UE condiționat de stricta respectare a legalității, astfel că, orice nerespectare conduce la consecința cheltuirii necuvenite a unei părți din aceste sume iar măsura pentru constatarea unei nereguli constă în rambursarea de către beneficiar a sumelor primite necuvenit.

Nu poate fi caracterizată măsura luată ca fiind o sancțiune pentru faptul că nu au fost returnate echipamentele, această împrejurare nefiind de natură să afecteze legalitatea actelor administrative contestate, subzistând în continuare obligația recurentei de a restitui finanțarea nerambursabilă, în urma nerespectării obligațiilor contractuale, aspectul semnalat fiind o problemă ce antamează alte raporturi juridice dintre cele două părți contractuale.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3957 din 5 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.