ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5654/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 15954/17.07.2018, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 41.657,08 RON cu titlu de despăgubiri conform expertizei tehnice judiciare administrate în dosarul nr. x/2013 și obligarea FGA la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 113.640,15 RON pentru perioada 24.05.2013 (momentul expirării termenului de 10 zile în care trebuia făcută plata, subsecvent deschiderii dosarului de daună instrumentat de C.) - 16.02.2017 (data deschiderii procedurii reorganizării față de C.), precum și reactualizarea despăgubirii cu cota legală de 0,2% pe fiecare zi de întârziere până la data plății efective.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 403 din 27 octombrie 2020, a admis excepția perimării invocată din oficiu și a constatat perimată judecata cauzei formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii excepției invocate.

În motivarea recursului, recurenții au susținut că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât au învederat, prin intermediul apărătorului ales, că nu au avut cunoștință de suspendarea prezentului dosar, în condițiile în care nu au fost citați în mod legal niciodată la adresa de domiciliu din Constanța. str. x.

În concluzie, au arătat că încheierea de suspendare nu le-a fost comunicată la adresa de domiciliu, în situația în care contractul de asistență cu avocatul care i-a reprezentat a fost reziliat anterior suspendării prezentei cauze, astfel că nu au avut cunoștință de măsura dispusă și prin urmare nu se poate reține culpa acestora în condițiile în care nu au fost legal citați la adresa de domiciliu indicată.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 15954/17.07.2018, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 41.657,08 RON cu titlu de despăgubiri, conform expertizei tehnice judiciare efectuate și la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 113.640,15 RON pentru perioada 24.05.201-16.02.2017 și la reactualizarea despăgubirii cu cota legală de 0,2% pe fiecare zi de întârziere până la data plății efective.

Curtea de Apel București a admis excepția perimării și a constatat intervenită perimarea cererii de chemare în judecată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Potrivit dispozițiilor art. 416 din C. proc. civ.,

"(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.

(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.

(3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată".

Perimarea este o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac. Ea are natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată.

Cu privire la cursul perimării, dispozițiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecății procesului de către partea care justifică un interes.

Se constată că în cauză nu s-au îndeplinit acte de procedură de natură a întrerupe sau suspenda cursul perimării, conform prevederilor menționate,

De esența sancțiunii perimării este culpa procesuală a părții, buna administrare a justiției impunând ca respectivele acte procedurale să fie îndeplinite cu respectarea condițiilor cerute de lege și să se succeadă, în timp, în ordinea și cu respectarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de judecător.

În acest sens sunt și prevederile art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., care instituie în sarcina părților obligația de a-și îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite și de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind astfel finalizarea acestuia.

Instanța de control judiciar reține că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 416 alin. (1) cu referire la art. 242 din C. proc. civ., cauza rămânând în nelucrare odată cu pronunțarea măsurii suspendării (21 mai 2019).

Suspendarea judecății produce efecte începând cu data pronunțării acestei soluții dacă începând cu acea dată nu se mai îndeplinește niciun act de procedură în scopul judecății.

În cauză, până la data de 27 octombrie 2020, când s-a împlinit termenul de perimare, părțile nu au înregistrat la dosar nicio cerere de repunere pe rol în vederea continuării judecății.

Sub acest aspect, prima instanță a apreciat în mod corect că de la data suspendării judecății cauzei, prin încheierea de ședință din data de 21.05.2019, în baza dispozițiilor art. 242 din C. proc. civ., pentru neîndeplinirea obligației reclamanților de a depune la dosar dovada achitării onorariului de expert în valoare de 2500 RON stabilit pentru efectuarea expertizei tehnice auto, nu s-a mai îndeplinit niciun act de procedură în scopul judecății.

Susținerile recurenților în sensul că încheierea de suspendare nu le-a fost comunicată la adresa de domiciliu, în situația în care contractul de asistență cu avocatul care i-a reprezentat a fost reziliat anterior suspendării prezentei cauze, nu au relevanță, neputând conduce la o altă soluție.

Astfel, se constată că, în cauză, reclamanții fost citați la domiciliul procesual ales, potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosarul de fond, astfel cum aceștia au solicitat, iar abia la data de 26.10.2020, la mai mult de un an de la rămânerea cauzei în nelucrare, avocatul reclamanților (D.) a încunoștințat instanța cu privire la rezilierea contractului de asistență juridică.

În aceste condiții, în mod corect prima instanță a avut în vedere prevederile art. 172 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare."

În concluzie, prima instanță a efectuat în mod corect procedura de citare cu reclamanții la domiciliul ales, având în vedere că, anterior termenului la care s-a dispus suspendarea judecății (21.05.2019), aceștia nu au înștiințat instanța despre schimbarea domiciliului procesual ales, în raport cu art. 172 din C. proc. civ.

Așa fiind, ținând cont că încheierea de ședință prin care s-a dispus măsura suspendării nu a fost atacată, judecătorul fondului în mod corect a reținut că ultimul act de procedură a fost îndeplinit la data de 21.05.2019, când cauza a fost suspendată în temeiul art. 242 din C. proc. civ., data de la care pricina a rămas în nelucrare, dând astfel eficiență prevederilor art. 416 din același cod.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 403 din 27 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.