ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 557/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților anularea Deciziei nr. 17820/14.11.2018 și a Deciziei nr. 17851/14.11.2018, emise de pârât.

Prin sentința civilă nr. 1759 din 21 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat deciziile nr. 17820/14.11.2018 și nr. 17851/14.11.2018, emise de pârât și l-a obligat pe acesta să emită o decizie prin care să soluționeze pe fond cererile reclamanților.

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("F.G.A") prin care a solicitat casarea sentinței atacate și în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii în contencios formulată de intimații-reclamanți, apreciind recurentul că hotărârea pronunțată de prima instanță nu respectă exigențele art. 425 C. proc. civ. și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Argumentele invocate prin calea de atac promovată au fost subsumate de recurent motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut recurentul că analiza cererilor de plată și a dosarelor de daună s-a realizat în conformitate cu cadrul legal reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, texte normative ce impun depunerea la F.G.A a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului de creanță. Astfel, față de natura acestui termen, respectiv de termen de decădere, singura soluție legală ce putea fi dată în ipoteza unor cereri de plată depuse cu nerespectarea termenului, era cea a respingerii lor ca fiind tardiv formulate.

A mai apreciat recurentul că, din situația de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanțe, reiese că intimații au depus cererea de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x/11.09.2018 pentru reclamantul A. și re-înregistrată sub nr. x/12.09.2018 pentru reclamanta B. ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile, calculat de la data pronunțării deciziei civile nr. 171 din 22.05.2018 a Tribunalului Vrancea.

În opinia recurentului, soluția primei instanțe a desconsiderat dispozițiile art. 634 din C. proc. civ., apreciind recurentul că intimații aveau posibilitatea de a depune o cerere de plată la F.G.A înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile, care a început să curgă de la data nașterii dreptului de creanță, adică de la data pronunțării deciziei civile nr. 171 din 22.05.2018 și până la data de 22.08.2018.

Mai afirmă recurentul că instanța de fond a ignorat efectele depunerii cererii de plată cu depășirea termenului legal, respectiv intervenirea sancțiunii decăderii, sancțiune ce stinge însuși dreptul de a mai săvârși un act de natura celui întreprins de intimații-reclamanți. Totodată, susține recurentul că aspecte precum momentul redactării și comunicării hotărârii nu reprezintă elemente obiective, nefiind apte să împiedice intimații-reclamanți în formularea cererii de plată, cum de altfel, nici necunoașterea legii nu poate constitui un astfel de motiv temeinic.

Subliniază recurentul că, întrucât F.G.A este o persoana juridică de drept public, conform art. 32 din Legea nr. 213/2015, ce este parte în schema de garantare a asiguraților, în ipoteza declanșării procedurii de faliment a unui asigurator, legiuitorul a reglementat o competență exclusivă a acestuia în realizarea verificărilor aferente procedurii necontencioase.

Deși legal citați, intimații-reclamanți A. și B. nu au formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 1 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin acțiunea în contencios administrativ reclamanți A. și B. au solicitat, în esență, anularea deciziilor nr. 17820/14.11.2018 și nr. 17851/14.11.2018, emise de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților ("F.G.A") și obligarea acestuia la soluționarea pe fond a cererii de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x/11.09.2018 pentru reclamantul A. și re-înregistrată sub nr. x/12.09.2018 pentru reclamanta B.. Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte constată că, data efectivă a formulării unei astfel de cereri a fost cea de 06.09.2018, astfel cum rezultă din ștampila aplicată de oficiul poștal de expediere pe plicul în cuprinsul căruia a fost comunicată cererea .

Printr-o astfel de cerere, reclamanți A. și B. au solicitat plata, din disponibilitățile F.G.A., a următoarelor sume la care asigurătorul C. S.A. a fost obligat prin sentința civilă nr. 240/2017, pronunțată de Judecătoria Focșani și decizia civila nr 171/2018, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015: (i) 3000 RON cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare, 2000 RON daune morale și 2636,8 RON despăgubire în urma avarierii autoturismului cu număr de înmatriculare x, acordate intimatului A., (ii) 5000 RON daune morale ca urmare a aceluiași accident acordate intimatei B., precum și suma de 500 RON cheltuieli de judecată, acordată ambilor intimați.

Prin deciziile nr. 17820/14.11.2018 și nr. 17851/14.11.2018, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 22.05.2018, drept dată a rămânerii definitive a deciziei civile nr. 171/2018.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanți, anulând deciziile nr. 17820/14.11.2018 și nr. 17851/14.11.2018 și obligând pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată de aceștia, hotărâre a cărei legalitate a fost criticată, în temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., de pârâtul F.G.A.

Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile expuse în memoriul de recurs, prin care recurentul invocă incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a respectat obligația de a motiva hotărârea adoptată în condițiile de conformitate consacrate legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., fără a exista contradictorialitate între considerentele expuse și fără ca hotărârea pronunțată să se întemeieze pe considerente străine de natura cauzei.

Astfel, instanța de control judiciar observă că judecătorul fondului a expus, în detaliu, situația de fapt, fiind exprimat punctul de vedere al acesteia față de fiecare argument relevant, dar și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, motivarea evidențiind faptul că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, conform standardelor impuse de jurisprudența Curții EDO (spre exemplu hotărârea Boldea c. României), silogismele logico - juridice ce au stat la baza soluției pronunțate fiind clare și lipsite de contradictorialitate.

După cum Înalta Curte a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, aspecte ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care consideră nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de nelegalitate.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidențiate în paragrafele ulterioare.

Dintr-o primă perspectivă, instanța de control judiciar subliniază faptul că limitele controlului de legalitate, pe care îl poate exercita asupra hotărârii judecătorești recurate, sunt trasate, pe de o parte, de limitele învestirii instanțelor de contencios administrativ ce se desprind din cererea de chemare în judecată și din apărările formulate în fața primei instanțe, iar pe de altă parte de aspectele din cuprinsul hotărârii instanței de fond ce sunt atacate concret prin calea de atac exercitată, instanța de recurs neputându-se, cu excepția motivelor de casare de ordine publică, substitui voinței părților.

Or, în raport de toate aceste repere, Înalta Curte observă că, prin cererea de chemare în judecată, intimații - reclamanți nu au combătut aspectul datei la care F.G.A a apreciat că decizia nr. 171/2018 a rămas definitivă, ci au susținut doar că, anterior comunicării acesteia, nu puteau avea cunoștință de conținutul său și nu puteau obține înscrisul justificativ al creanțelor lor (constând în copia legalizată a hotărârii), acestea fiind singurele argumente aduse de reclamanți în susținerea tezei nașterii dreptului de creanță la momentul comunicării deciziei civile pronunțate de Tribunalul Vrancea.

De asemenea, Înalta Curte observă că, prin sentința recurată, prima instanță a analizat chestiunea momentului nașterii dreptului de creanță exclusiv în raport de criteriul datei la care titularii dreptului puteau cunoaște toate elementelor pe baza cărora aceștia urmau să își valorifice dreptul pe care l-au dobândit în urma procesului, apreciind instanța de fond că o asemenea cunoaștere era posibilă doar ulterior comunicării deciziei ce cuprindea motivele pe care s-a fundamentat dreptul la despăgubiri al reclamanților, motiv pentru care a concluzionat prima instanță că acesta a fost momentul nașterii creanțelor exhibate de reclamanți.

În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte observă că, în prezenta cauză, chestiunea pe care este chemată să o tranșeze este cea de a stabili dacă, astfel cum a statuat prima instanță, aspectul cunoașterii considerentelor deciziei nr. 171/2018 de către reclamanți justifică, în raport de reperele particulare ale Legii 213/2015, plasarea momentului nașterii creanței de asigurare în sfera de incidență a momentului comunicării sus indicatei hotărâri.

Or, în limitele particulare ale învestirii în recurs în litigiului pendinte și în raport de caracteristicile dreptului de garantare ce incumbă F.G.A, instanța de control judiciar nu poate achiesa la raționamentul primei instanțe, apreciind că elementele pe baza cărora intimații - reclamanți puteau să își valorifice, în fața F.G.A (prin formularea cererii de plată), dreptul pe care l-au dobândit în urma procesului civil, rezultau din dispozitivul deciziei civile nr. 171/2018 și din sentința civilă nr. 240/2017, nefiind relevante, din perspectiva identificării momentului nașterii creanței de asigurare, rațiunile expuse de Tribunalul Vrancea în considerentele deciziei civile nr. 171/2018, în justificarea stabilirii obligației asigurătorului C. S.A la plata sumelor indicate în dispozitivul acesteia.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că între recurentul - pârât F.G.A și intimații - reclamanți există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa conform dispozițiilor legale în vigoare și în funcție de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile F.G.A, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar și previzibil, momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Totodată, Înalta Curte subliniază faptul că, prin cererea de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x/11.09.2018 pentru reclamantul A. și re-înregistrată sub nr. x/12.09.2018 pentru reclamanta B., reclamanții au exhibat, drept titluri de creanță, hotărâri judecătorești civile prin care s-a stabilit direct în patrimoniul asigurătorului în faliment C. S.A o obligație de plată a unor creanțe de asigurare (în sensul definiției date acestui termen de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015).

Or, în virtutea art. 435 C. proc. civ., coroborat cu reperele raportului de garantare, sus indicatele hotărâri judecătorești sunt opozabile F.G.A, însă în calitatea acestuia de garant legal, iar nu de parte obligată prin hotărârile civile antereferite. În acest context, efectul hotărârilor judecătorești civile ce prezintă gradul cel mai ridicat de relevanță, atât din perspectiva obligațiilor ce incumbă garantului, cât și în raport de parametrii procedurii declanșate de cererea de plată formulată în temeiul Legii nr. 213/2015 (ce reprezintă un context diferit de cel al înscrierii la masa credală, în cadrul procedurii falimentului asigurătorului) este cel reglementat de prevederile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Întrucât hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat de la pronunțare, iar din cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 171/2018, precum și din sentința civilă nr. 240/2017 rezultă reperele aferente cunoașterii de către reclamanți atât a creanței (inclusiv din perspectiva întinderii acesteia), cât și a persoanei debitorului, Înalta Curte apreciază, în limitele particulare ale învestirii sale din prezenta cauză, că nu poate fi reținută teza primei instanțe privind efectele pe care le-ar produce asupra momentului nașterii unui astfel de drept cunoașterea de către reclamanți a considerentelor avute în vedere de Tribunalul Vrancea (ce a pronunțat decizia civilă nr. 171/2018). Cu alte cuvinte, exclusiv din perspectiva identificării momentului nașterii creanței de asigurare, nu prezintă relevanță argumentele prezentate în cuprinsul considerentelor hotărârilor ce reprezintă titlu de creanță, ce vin, în fapt, doar să justifice soluția pronunțată prin dispozitiv.

Necomunicarea hotărârii motivate nu poate, din perspectiva obligațiilor stabilite în sarcina creditorilor de asigurare prin art. 16 din Legea nr. 213/2015 (de atașare a documentelor justificative la cererea de plată), fi calificată nici drept impediment de natură a afecta posibilitatea reclamanților de a formula cererea de plată, câtă vreme aceștia aveau posibilitatea ca, prin diligențe proprii, să obțină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluția pronunțată de Tribunalul Vrancea. Or, în contextul în care reclamanții aveau deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească, de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri, nu se poate reține că, în planul posibilității formulării cererii de plată reglementate de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea acestora de a formula o astfel de cerere.

În raport de sus indicatele aspecte, Înalta Curte nu poate, în limitele particulare ale investirii incidente cauzei, confirma soluția pronunțată de instanța de fond, unica dată ce, față de parametrii trasați prin cererea de chemare în judecată, poate fi identificată drept moment al nașterii creanței de asigurare fiind cea a pronunțării deciziei civile nr. 171/2018, ce este data de 22.05.2018 . Pe cale de consecință, întrucât dreptul de creanță s-a născut la data de 22.05.2018, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la un astfel de moment și s-a împlinit la data de 22.08.2018.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că cererea de plată formulată la data de 06.09.2018 și înregistrată cu nr. x/11.09.2018 pentru reclamantul A. și re-înregistrată sub nr. x/12.09.2018 pentru reclamanta B., a fost depusă de aceștia cu depășirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care s-a împlinit la data de 22.08.2018, actele administrative reprezentate de Decizia nr. 17820/14.11.2018 și Decizia nr. 17851/14.11.2018, prin care a fost respinsă o astfel de cerere ca fiind tardiv formulată, fiind emise de recurentul - pârât F.G.A. în condiții de deplină legalitate.

În acest context, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul - pârât soluției primei instanțe, se impune casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința civilă nr. 1759 din 21 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., privind anularea deciziilor nr. 17820/14.11.2018 și nr. 17851/14.11.2018, emise de pârât, ca neîntemeiată.

Totodată, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea intimaților la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1759 din 21 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, ca neîntemeiată.

Obligă intimații A. și B. la plata către recurentul Fondul de Garantare al Asiguraților a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2022.