ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2596/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 28.08.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, anularea Deciziei nr. 20748 din 30.07.2019 a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 178 din 10 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția tardivității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare și a respins ca nefondată acțiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii sale. Din sinteza criticilor invocate de recurent rezultă că acesta a susținut că nelegalitatea hotărârii atacate derivă din greșita interpretare dată de prima instanță prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 27 alin. (1), art. 424 și art. 581 din C. proc. pen., precum și cu cele ale art. 1 din Primul Protocol la Convenția EDO. Astfel, recurentul a criticat, în esență, maniera în care judecătorul fondului a tranșat chestiunea momentului nașterii creanței sale de asigurare, atât prin raportare la caracterul acesteia de creanță născută anterior sau ulterior deschiderii procedurii falimentului asigurătorului, cât și din perspectiva momentului debutului curgerii termenului de 90 de zile de formulare a cererii de plată. A învederat recurentul că data nașterii dreptului de creanță nu putea fi decât cea la care creanța sa a devenit certă, lichidă și exigibilă, iar o creanță este exigibilă atunci când creditorul poate cere plata acesteia, chiar și pe calea urmării silite, respectiv când, potrivit art. 2.528 C. civ., în calitatea sa de păgubit, a cunoscut sau a trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Astfel, în opinia recurentului, contrar celor reținute de prima instanță, data nașterii dreptului său de creanță nu a fost cea a evenimentului rutier, ținând seama de faptul că stabilirea autorului faptei ilicite, a vinovăției acestuia, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu au făcut obiectul dosarului penal nr. x/2016 În acest sens, recurentul a făcut trimitere la interpretarea per a contrario a prevederilor art. 27 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că, odată aleasă calea procesului penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune, persoana vătămată nu are opțiunea unei căi paralele pentru obținerea despăgubirii. Cu titlu de excepție, calea civilă poate fi exercitată dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă acesta a încetat fără ca acțiunea civilă să fi fost exercitată, dar, atât timp cât la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, procesul penal s-a aflat în derulare, a existat un impediment legal care l-a împiedicat să se adreseze intimatului cu cerere de plată. Printr-un alt set de critici, recurentul a susținut că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile raportat la decizia penală, o astfel de dată nu poate fi decât cea a comunicării hotărârii penale, iar nu cea a pronunțării, cum susține intimatul. Din această perspectivă, recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 424 și art. 581 din C. proc. pen., arătând că deși decizia pronunțată de instanța de apel în materie penală este definitivă de la momentul pronunțării acesteia, totuși, în concret, pentru a putea solicita executarea acestei decizii conform legii civile, era necesar să dețină un titlu executoriu, ceea ce presupunea redactarea deciziei de către instanța de apel și comunicarea acesteia, apreciind că momentul la care creanța sa a dobândit caracter exigibil, în sensul de a fi îndeplinite toate cerințele necesare pentru a putea cere plata de la intimatul FGA, a fost acela la care s-a realizat comunicarea titlului executoriu, respectiv 29.03.2019. Din perspectiva datei comunicării hotărârii penale, recurentul a subliniat că singurul act de comunicare valid este cel de la data sus indicată, restul actelor de procedură fiind realizate în mod viciat, în sensul comunicării lor către o persoană străină, fără legături cu recurentul.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că argumentele menționate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 21 iulie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin acțiunea în contencios administrativ, reclamantul A. a solicitat anularea deciziei nr. 20748 din 30.07.2019, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prin care s-a respins, ca tardiv formulată, cererea de plată nr. x/21.05.2019, depusă de reclamant la data de 13.05.2019 (data poștei), prin care aceasta a solicitat plata, din disponibilitățile F.G.A., a sumei de 45.000 RON cu titlu de daune morale și a celei de 2.300 RON cu titlu de daune materiale, stabilite în dosarul penal nr. x/2016 de Judecătoria Botoșani, prin sentința penală nr. 1220/06.10.2017, definitivă prin decizia penală nr. 573/06.06.2018, a Curții de Apel Suceava. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a confirmat legalitatea actului administrativ atacat de reclamant, respingând acțiunea acestuia, iar o astfel de soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind una corectă. Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că între intimatul - pârât FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior." Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora: "(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit. Pentru aceste considerente, în dezacord cu aspectele exhibate de recurent prin calea de atac exercitată, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține o neconvenționalitate a legii substanțiale reprezentate de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în sensul că ar încălca dreptul la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme instituirea unui termen de exercitare a dreptului de formulare a cererii de plată face obiectul unei reglementări explicite și neechivoce. Deși sunt corecte susținerile recurentului, potrivit cărora ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut în raporturile dintre recurent și FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și anume la data la care a fost recunoscut prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul penal nr. x/2016, acestea nu sunt suficiente pentru a genera reformarea sentinței atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că dreptul de creanță invocat de recurentul - reclamant își are izvorul în sentința penală nr. 1220/06.10.2017, definitivă prin decizia penală nr. 573/06.06.2018, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă prin care nu s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal și a fost soluționată acțiunea civilă, în sensul obligării asigurătorului la plata daunelor morale și materiale. Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar conform art. 551 pct. 4 C. proc. pen. hotărârile primei instanțe rămân definitive la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația, pentru ca art. 552 din C. proc. pen. să arate că hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel. În raport de sus indicatele aspecte, nu sunt fondate susținerile recurentului conform cărora data comunicării deciziei penale pronunțate în apel reprezintă data nașterii dreptului său de creanță, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situației concrete incidente cauzei, rezultă că sentința penală nr. 1220/06.10.2017 (prin care, de altfel, au fost stabilite daunele morale și materiale exhibate prin cererea de plată adresată FGA) și decizia penală nr. 573/06.06.2018 a Curții de Apel Suceava (prin care au fost respinse apelurile formulate împotriva sentinței nr. 1220/06.10.2017), puteau fi puse în executare de la momentul pronunțării celei din urmă, respectiv de la data de 06.06.2018, iar nu de la cel al comunicării sale, dreptul de creanță derivând din astfel de titluri născându-se la data deschiderii posibilității executării lor. Reiterând caracterul distinct al raportului de drept administrativ de garantare, ce nu este un accesoriu al raportului juridic născut din contractul de asigurare, Înalta Curte apreciază nefondate susținerile recurentului privind limitările pe care, din perspectiva efectuării concrete a unei proceduri de executare silită a hotărârilor în discuție, o prezintă lipsa unei copii legalizate a deciziei penale pronunțate în apel, câtă vreme formularea unei cereri de plată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015 este o procedură administrativă, distinctă de cea a executării silite reglementate de normele de procedură civilă. Întrucât din cuprinsul dispozitivul sentinței penale nr. 1220/06.10.2017 rezultă reperele aferente cunoașterii de către reclamant atât a creanței (inclusiv din perspectiva întinderii acesteia - cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale și materiale), cât și din cea a persoanei debitorului, Înalta Curte apreciază, în limitele particulare ale învestirii sale din prezenta cauză, că nu poate fi reținută teza efectelor pe care le-ar produce asupra momentului nașterii unui astfel de drept cunoașterea de către recurentul - reclamant a considerentelor avute în vedere de Curtea de Apel Suceava ce a pronunțat decizia penală nr. 573/06.06.2018. Cu alte cuvinte, exclusiv din perspectiva identificării momentului nașterii creanței de asigurare, nu prezintă relevanță argumentele prezentate în cuprinsul considerentelor hotărârilor ce reprezintă titluri de creanță, ce vin, în fapt, doar să justifice soluția pronunțată prin dispozitiv. Instituirea obligației de comunicare a deciziei penale, reglementată de art. 424 C. proc. pen. reprezintă un aspect normativ distinct de cel ce vizează momentul rămânerii definitive a hotărârii și de cel al dobândirii caracterului executoriu, ce sunt reglementate de art. 550 alin. (1), art. 551 și art. 552 C. proc. pen., după cum s-a precizat și anterior. Necomunicarea deciziei nr. 573/06.06.2018 motivate nu poate afecta nici caracterul acesteia și, în special, nici pe cel al sentinței penale nr. 1220/06.10.2017 de hotărâri definitive, nici faptul că acestea au devenit executorii de la data rămânerii definitive și, din perspectiva obligațiilor stabilite în sarcina creditorilor de asigurare prin art. 14 din Legea nr. 213/2015 (de atașare a documentelor justificative la cererea de plată), nu poate fi calificată nici drept impediment de natură a afecta posibilitatea reclamantului de a formula cererea de plată, câtă vreme acesta avea posibilitatea ca, prin diligențe proprii, să obțină, spre exemplu, un exemplar legalizat al hotărârii instanței de fond și un certificat de grefă care să ateste soluția pronunțată de Curtea de Apel Suceava. Or, în contextul în care reclamantul avea deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească, de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri, nu se poate reține că, în planul posibilității formulării cererii de plată reglementate de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea acestuia de a formula o astfel de cerere. Or, conform prevederilor alin. (2) și (3) al art. 14 din Legea nr. 213/2015: (2) Cererea de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia, la sediu sau prin poștă, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, cu anexarea înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate; dacă cererea de plată privește mai multe dosare de daună sau contracte de asigurare, potențialul creditor de asigurare anexează o evidență conținând datele de identificare și sumele aferente fiecărui dosar de daună/contract de asigurare, precum și orice documente relevante, dacă este cazul. (3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative, în cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată; aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul în insolvență. De altfel, din copia dosarului administrativ, aflată la filele x ale dosarului de fond, rezultă că documentul justificativ atașat de recurent cererii de plată nr. x/21.05.2019 a fost reprezentat doar de sentința penală nr. 1220/06.10.2017, ce purta doar mențiunea: definitivă și menținută prin decizia penală nr. 573/06.06.2018 a Curții de Apel Suceava. În raport de sus indicatele aspecte, Înalta Curte apreciază că unica dată ce, față de parametrii indicați anterior, poate fi identificată drept moment al nașterii creanței de asigurare este cea a pronunțării deciziei penale nr. 573 a Curții de Apel Suceava, adică data de 06.06.2018. Pe cale de consecință, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată și s-a împlinit la data de 06.08.2018. Din această perspectivă, este irelevant dacă procedura de comunicare a deciziei penale s-a realizat la nivelul lunii iunie 2018 sau în martie 2019. Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de plată nr. x/21.05.2019, depusă de recurentul - reclamant la data de 13.05.2019 (data poștei) a fost formulată cu depășirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, actul administrativ reprezentat de decizia nr. 20748 din 30.07.2019, prin care a fost respinsă o astfel de cerere ca tardiv formulată, fiind emis de intimatul - pârât F.G.A. în condiții de deplină legalitate. În atare situație, criticile aduse de recurent manierei în care prima instanță a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, neputându-se reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 178 din 10 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.