ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 553/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 22.10.2018, reclamantul A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 16941/18.09.2018, adoptată de intimat, prin care acesta a respins cererea de plată pe considerente de tardivitate, solicitând reclamantul anularea deciziei mai sus menționate și obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată formulate, atât în ceea ce privește daunele materiale, reprezentând despăgubirea necesară readucerii motociclului la starea anterioară, cât și în ceea ce privește daunele morale aferente vătămării corporale cauzate de asiguratul B. S.A., respectiv C., conducător auto cu nr. x

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1358 din 9 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care acesta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, anularea deciziei nr. 16941/18.09.2018 și obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată. Din sinteza aspectelor invocate de recurent rezultă că acesta critică maniera în care judecătorul fondului a tranșat chestiunea momentului nașterii creanței sale de asigurare, apreciind că hotărârea pronunțată încălcă normele de drept material ce reglementează modul de delimitare a creanțelor de asigurare născute anterior deschiderii procedurii falimentului asigurătorului de cele născute ulterior unui astfel de moment. Susține recurentul că, în ipoteza specifică prezentei cauze, data la care s-a născut dreptul său de creanța a fost cea de 28.06.2017, drept moment aferent comunicării Ordonanței de clasare prin care s-a stabilit vinovăția asiguratului C.. Apreciază recurentul că, până la emitere ordonanței de clasare adoptată de Ministerul Public, nu s-a putut stabili cărei persoane îi aparține vinovăția, aceasta fiind pe deplin reținută în referatul cu propunere de clasare, motiv pentru care, în opinia recurentului, cerere de plată formulată nu este tardivă, momentul nașterii dreptului de creanță fiind cel al stabilirii vinovăției asiguratului societății falite, care, în speță, este echivalent cu data comunicării ordonanței de clasare. În acest context, face trimitere recurentul la jurisprudența instanțelor de judecată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că argumentele menționate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul a solicitat respingerea excepției nulității invocate de intimat precum și, reiterând aspecte similare celor invocate prin memoriul de recurs, respingerea apărărilor formulate asupra fondului recursului, apreciind susținerile intimatului ca fiind neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 21 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 16941/18.09.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prin care a fost respinsă, prin reținerea tardivității, cererea sa de plată nr. x/18.08.2017. Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, iar o astfel de soluție este una legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte reține că între intimatul - pârât FGA și recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului. De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit. Pe cale de consecință, după cum legal a reținut și prima instanță, natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform unei legi speciale, ce derogă de la normele dreptului comun. Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015: (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări, deținători ai uneia sau mai multor creanțe de asigurare sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - persoana definită la art. 1 alin. (2) pct. 7 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015; (iii) terța persoană păgubită - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, inclusiv asigurătorul îndreptățit în baza legii să recupereze de la asigurătorul în insolvență sume plătite acestei persoane prin subrogare, regres sau acțiune directă; (...). De asemenea, potrivit art. 1 din Norma ASF 23/2014 (aplicabilă în perioada de valabilitate a poliței RCA indicate în cererea de plată): În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asigurații răspund delictual față de terțe persoane. Or, în planul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1381 C. civ.: Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Aplicând astfel de considerente teoretice și prevederi normative cauzei de față, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 16941/18.09.2018, FGA a soluționat doar cererea de plată nr. x/18.08.2017 formulată de recurentul - reclamant, în calitate de terță persoană păgubită (creditor de asigurare), prin care acesta a solicitat acordarea despăgubirilor necesare aducerii motociclului, proprietatea sa, la starea anterioară producerii evenimentului rutier din data de 11.09.2016, iar nu și cererea de plată privind contravaloarea daunelor aferente vătămărilor corporale. Astfel, atât din susținerile recurentului, etalate în cererea de chemare în judecată, dar și din înscrisurile aflate la dosarul primei instanțe, rezultă că recurentul a formulat o primă cerere de plată la data de 21.07.2017, iar ulterior primirii adresei nr. x/27.07.2017 a FGA, a reiterat solicitările din cuprinsul acesteia prin formularea unui număr de două cereri de plată, printre care și cea având nr. 45884/18.08.2017 și obiect doar despăgubirea necesară aducerii motociclului la starea anterioară producerii evenimentului rutier. Pe cale de consecință, tardivitatea reținută prin actul administrativ atacat a vizat o cerere de plată a unor despăgubiri aferente unui prejudiciu material, apreciat de recurent ca fiind adus patrimoniului său în urma avarierii, la data de 11.09.2016, a bunului său mobil, constând în motociclul marca "x" cu numărul de înmatriculare x, de către persoana asigurată C., ce deținea o polița RCA seria x/17/G17/HR nr. x încheiată cu asigurătorul B. S.A.. Or, în raport de prevederile normative expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază drept legală soluția primei instanțe, de identificare a momentului nașterii dreptul de creanță de asigurare a persoanei păgubite în raport de data producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă, care, în speță, a fost cel al avarierii motociclului recurentului, respectiv data de 11.09.2016, drept dată a producerii evenimentului rutier în cadrul căruia bunul a fost deteriorat. Susținerile recurentului, privind nașterea dreptului său de creanță la data de 28.06.2017, ce reprezintă momentul comunicării Ordonanței de clasare din 10.04.2017 ("Ordonanța de clasare"), emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Carei, în dosarul nr. x/2016, nu au acoperire în normele legale incidente mecanismului identificării momentului nașterii dreptului de creanță de asigurare incident în cauză, cu atât mai mult cu cât recurentul nici nu invocă un astfel de act în dovedirea existenței unui alt moment la care s-ar fi produs riscul acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă. Totodată, Înalta Curte observă că verificările realizate în cadrul dosarului nr. x/2016, finalizat cu emiterea Ordonanței de clasare, au vizat elementele constitutive ale infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății (numitul C. fiind cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196, alin. (3) C. pen.), iar nu aspecte care să privească obiectul cererii de plată nr. x/18.08.2017 (prin care recurentul a solicitat acordarea despăgubirilor necesare aducerii motociclului la starea anterioară producerii evenimentului rutier). De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondate și afirmațiile recurentului privind incidența principiului penalul ține în loc civilul, câtă vreme acesta vizează, astfel cum rezultă și din configurația art. 27 C. proc. pen. (în forma în vigoare la momentul relevant cauzei), exclusiv procedurile judiciare, iar nu pe cele administrative (necontencioase). Mai mult, inclusiv din cuprinsul Ordonanței de clasare rezultă că, la data producerii evenimentului rutier, a fost întocmit, de către organele de poliție, un proces-verbal de constatare la față locului, fiindu-i adusă la cunoștință recurentului, de către organele de poliție, identitatea conducătorului auto implicat în evenimentul rutier a cărui victimă a fost. Or, astfel de aspecte atestă atât faptul că recurentul cunoștea, încă de la momentul producerii pagubei, identitatea autorului faptei prejudiciabile, dar și că, în realitate, nici nu a avut îndoieli în privința calității asiguratului C. de persoană culpabilă de producerea prejudiciului. Mai mult, sus indicatele aspecte infirmă și susținerile recurentului din cuprinsul căii de atac, privind lipsa unor documente care să permită stabilirea gradului de vinovăție a persoanei asigurate C., în producerea riscului asigurat. În acest context, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că, în speță, creanța de asigurare exhibată de recurent s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A. (17.03.2017), astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea a început să curgă de la această dată și s-a împlinit la data de 16.06.2017. Deși sunt corecte susținerile recurentului privind formularea unei prime cereri de plată la data de 21.07.2017 (iar nu la data de 18.08.2017, cum a reținut instanța de fond), acestea nu sunt suficiente pentru a genera reformarea hotărârii atacate, câtă vreme atât în raport de data de 21.07.2017, cât și în raport de data de 18.08.2017, cererea de plată (privind despăgubirile pentru avarierea motociclului său), a fost formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Așa fiind, constată instanța de control judiciar că, prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, motiv pentru care criticile aduse de acesta manierei în care prima instanță a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, soluția judecătorului fondului fiind conformă prevederilor Legii nr. 213/2015. Concluzionând, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,