ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2633/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26.11.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 24961/05.11.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtei la emiterea deciziei de plată a despăgubirii, pentru evenimentul asigurat petrecut la data de 9.07.2013, respectiv 31.555,6 euro echivalentul a 140.106,86 RON, reprezentând dauna totală de 39.444,50 Euro- 20% epava cu titlu de despăgubire, precum și a dobânzii legale asupra acestei sume cu începere de la data de 19.08.2013 și până la data deschiderii procedurii insolvenței, la data prezentei în cuantum de 24.364,20 RON; 35 euro/zi de întârziere cu începere de la data de 19.08.2013 și până la data plății efective în echivalent în RON la data plății despăgubirii solicitate la petitul 1, cu titlu de prejudiciu suplimentar reprezentat de costul depozitării epavei la terțul B., Franța, precum și 11.932,25 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial, xerocopii, traduceri înscrisuri).

Prin sentința civilă nr. 956 din data de 18.06.2021, Curtea de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 956 din data de 18.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial (art. 4 alin. (1) lit. b) Legea nr. 213/2015, art. 1270, art. 1295 din vechiul C. civ.) fiind întrunite exigențele art. 488 alin 1 pct. 6, 8 C. proc. civ., justificat de faptul că are calitate de creditor de asigurare.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că a dovedit prin înscrisuri (contractul nr. x, factura finală de achiziție a acestuia, seria x nr. x/10.07.2013), că a achiziționat semiremorca cu nr. de înmatriculare x ce a devenit astfel proprietatea acesteia, subsecvent finalizării contractului de leasing încheiat cu C. nr. 28032/14.05.2009.

Aserțiunile primei instanțe sub cuvânt că transferul dreptului de proprietatea ar fi realizat doar la data încasării integrale a ratelor și valorii reziduale, contravin contractului dintre recurenta-reclamantă și C. nr. 28032/14.05.2009 precum și art. 1295 vechiul C. civ., conform căruia vânzarea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat.

Prin urmare, așa cum există mandat fără reprezentare, se recunoaște și reprezentarea fără mandat, ori societatea de leasing a arătat că înțelege, în temeiul art. 1311 alin. (1), art. 1312 din C. civ., ca recurenta-reclamantă să depună eforturi pentru a obține de la societatea de leasing, ratificarea cu efect retroactiv a cererii formulate pentru acordarea de despăgubiri, pentru evenimentul asigurat din data de 9.07.2013, respectiv avarierea/distrugerea semiremorcii cu nr. de înmatriculare x, ocazionată la 9.07.2013, datorată de societatea de asigurare în virtutea contractului de asigurare CASCO/polița x/14.08.2009.

În condițiile arătate, există un refuz nejustificat al autorității pârâte, cenzurabil prin prisma art. 18 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 și constrângerea judiciară a pârâtei de a dispune achitarea despăgubirilor materiale integrale, a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată justificate.

Cum sub aspectul violării și aplicării greșite a legii de către prima instanță sunt întrunite astfel exigențele prevăzute de art. 488 pct. 6 teza a I-a, art. 498 alin. (1) C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, întrucât cauza nu a fost dezbătută pe fond în primă instanță.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 24961/05.11.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtei la emiterea deciziei de plată a despăgubirii, pentru evenimentul asigurat petrecut la data de 9.07.2013, respectiv 31.555,6 euro echivalentul a 140.106,86 RON, reprezentând dauna totală de 39.444,50 Euro- 20% epava cu titlu de despăgubire, precum și a dobânzii legale asupra acestei sume cu începere de la data de 19.08.2013 și până la data deschiderii procedurii insolvenței, la data prezentei în cuantum de 24.364,20 RON; 35 euro/zi de întârziere cu începere de la data de 19.08.2013 și până la data plății efective în echivalent în RON la data plății despăgubirii solicitate la petitul 1, cu titlu de prejudiciu suplimentar reprezentat de costul depozitării epavei la terțul B., Franța, precum și 11.932,25 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial, xerocopii, traduceri înscrisuri).

Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea dedusă judecății, reținând în esență că, reclamanta nu este creditor de asigurare și nici persoană vătămată în sensul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect se invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția primei instanțe, pe care o apreciază ca fiind nelegală, și constată că susținerile recurentei-reclamante, centrate pe existența calității acesteia de creditor de asigurare, sunt fondate.

În ceea ce privește noțiunea de "creditor de asigurare", aceasta este reglementată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"creditorii de asigurări sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă."

Prin urmare, categoria "creditor de asigurare" include persoana îndreptățită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită. Totodată, legea stipulează clar că poate fi creditor de asigurare atât persoana fizică, cât și persoana juridică, fără a face diferență între domeniul în care activează persoana juridică.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile contractului de leasing nr. x/14.05.2009 încheiat între C. S.A. (în calitate de finanțator) și S.C. A. S.R.L. (în calitate de utilizator) factura finală de achiziție seria x nr. x/10.07.2013 a semiremorcii cu nr. de înmatriculare x, polița de asigurare nr. x privind asigurarea autovehiculelor pentru avarii și furt, prin care s-a stabilit că asiguratul este A. S.R.L., beneficiarul este S.C. C., precum și faptul că polița a fost cesionată către aceasta.

De sigur, din cuprinsul contractului de leasing nr. x/14.05.2009 încheiat între C. S.A. în calitate de finanțator și S.C. A. S.R.L. în calitate de utilizator rezultă că la capitolul "Exercitarea dreptului de opțiune de către utilizator" se precizează că dreptul de proprietate se va transfera "de la Finanțator la Utilizator numai după încasarea integrală de către Finanțator a ratelor de leasing, a valorii reziduale, precum și a îndeplinirii celorlalte obligații de către Utilizator față de Finanțator."

Din cuprinsul Poliței nr. x/14.08.2009 rezultă că aceasta a fost încheiată de către D. și îi sunt aplicabile condițiile de asigurare cod x, asigurat este A. S.R.L., beneficiar este C. S.A., iar din cuprinsul facturii x/10.07.2013 rezultă că aceasta avut scadență la 26.08.2013, valoarea reziduală fiind încasată la data de 11.09.2013 - conform extrasului C. .

Înalta Curte constată că într-adevăr, evenimentul rutier a avut loc la data 09.07.2013, dată la care recurenta-reclamantă avea calitatea de utilizator al semiremorcii cu numărul de înmatriculare x, așa cum a reținut și intimatul-pârât în Decizia nr. 24961/05.11.2020, însă prin contractul de leasing financiar nr. x/14.05.2009 la pct. 4.1. II) se menționează în mod expres că "riscurile legate de bun vor rămâne în sarcina utilizatorului", iar în polița de asigurare asiguratul este definit ca fiind persoana fizică sau juridică care folosește autovehiculul în baza contractului de leasing și stabilește în sarcina acestuia o serie de obligații.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că atât timp cât din cuprinsul poliței de asigurare rezultă în mod cert că asigurat este A. S.R.L., iar în situația în care sunt datorate despăgubiri pentru evenimente asigurate produse înainte de a opera transferul dreptului de proprietate acestea se cuvin asiguratului/beneficiarului înscris în polița de asigurare, recurenta-reclamantă a dovedit calitatea de creditor de asigurare, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, precum și faptul că la data formulării cererii de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților - 23.02.2016 deținea și dreptul de proprietate asupra semiremorcii cu nr. de înmatriculare x.

Relevante în acest sens sunt și dispozițiile art. 2199 din C. civ. potrivit cărora: Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.

În acest context, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără cercetarea pe fond a cererii deduse judecății, motiv pentru care o va casa, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza actul administrativ supus cenzurii prin prisma cererii de chemare în judecată, precum și toate apărările și susținerile părților.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate pot determina casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, așa încât, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 956 din 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2022.