ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6287/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21.02.2019 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 18541 din 04.02.2019 și obligarea pârâtului să plătească despăgubirile cuvenite în sumă totală de 34.099,94 RON, precum și dobânda legală calculată asupra sumei de 34.099,94 RON, de la data scadentei obligației de plată (16.10.2011) și până la data achitării efective a debitului principal. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 305 din data de 24 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 18541/04.02.2019 emisă de pârât și a obligat pârâtul F.G.A. la plata către reclamantă a sumei de 34.099,94 RON, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 350 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 2.000 RON reprezintă onorariu de avocat și a respins ca neîntemeiat capătul accesoriu de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata dobânzii legale.

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., dar și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ambii criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. a arătat că prima instanță a interpretat greșit legislația aplicabilă în speța de față, respectiv dispozițiile art. 1.516, art. 1.523, art. 1531, art. 1535, art. 1548 C. civ., precum și dispozițiile art. 12 alin. (2), art. 13 alin. (3) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 .

Întrucât Fondul preia obligația de plată ce revenea anterior societății de asigurare, răspunderea acestuia este complexă și îmbracă atât forma răspunderii pentru altul, cât și forma răspunderii pentru fapta proprie, în cazul în care întârzie sau diminuează nejustificat despăgubirea. De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraților a preluat integral obligația de despăgubire care revenea societății de asigurare în temeiul legii și a contractului de asigurare facultativă, deci inclusiv obligația de plată a dobânzilor legale calculate până la data intrării asigurătorului în insolvență, fiind incidente dispozițiile art. 1535 din C. civ., conform cărora: "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu".

Contrar susținerilor instanței de fond, acțiunea reclamantei nu este o simplă acțiune în contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, în care instanța este ținută să analizeze legalitatea unui act administrativ. Contestația dedusă judecății este o veritabilă acțiune în pretenții formulată direct împotriva pârâtului, în temeiul dispozițiilor unei legi speciale, respectiv a art. 19 din Legea nr. 503/2004. Așa cum dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea 213/2015 statuează că "pentru neplata la termen a sumelor datorate Fondului se aplica dobânzi și penalități de întârziere, calculate în conformitate cu reglementările aplicabile pentru colectarea creanțelor fiscale (...)", tot astfel și Fondul este obligat la plata de penalități/dobânzi legale în situația în care despăgubirile sunt acordate cu întârziere.

Or, în cazul de față, art. 12.2 din Condițiile de Asigurare B., menționează în mod expres faptul că: "termenul de acordare a despăgubirilor nu va depăși 30 de zile calendaristice de la data completării dosarului de daună cu toate documentele solicitate de asigurător, în forma și conținutul cerut de acesta". Acest articol trebuie coroborat cu dispozițiile art. 1535 C. civ., conform cărora "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu".

În acest context, atâta timp cât prin hotărârea instanței de fond s-a stabilit faptul că Fondul datorează reclamantei suma de 34.099,94 RON, este evident că pentru acest debit datorează și dobânda legală, începând cu data de 11.07.2016 și până la momentul plății efective a debitului, întrucât F.G.A. se află el însuși în culpă pentru neacceptarea debitului.

În motivarea recursului promovat în cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut că, instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că în speța dedusă judecății nu sunt incidente dispozițiile art. 13.24 din Condițiile de Asigurare potrivit cărora: "Dacă documentele de reparații prezentate de asigurat (devize, facturi fiscale, chitanțe etc.) sunt emise de societăți neînregistrate conform legii: a) nu se acordă despăgubiri sau b) se acordă despăgubiri, pe baza evaluării reprezentanților Asigurătorului, însă doar dacă Asiguratul nu avea cunoștință de nelegalitatea societății în cauză" întrucât reclamanta nu a efectuat reparația.

Devizul, prin definiție, este un document de evaluare anticipată a cheltuielilor materiale și a forței de muncă necesare pentru executarea unei lucrări proiectate; punctual, devizul reprezintă și documentația tehnico-economică prin care se stabilește costul unei construcții pe baza căreia are loc execuția și decontarea lucrărilor de construcții-montaj. Sigur că factura este document justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operațiunilor economice, însă, toate operațiunile privind factura (întocmire, utilizare, arhivare, corectare, reconstituire) se efectuează conform prevederilor Codul fiscal și ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia. Așadar, nu sunt suficiente un contract și o factură pentru a se înregistra în evidențele contabile și fiscale o prestare de serviciu, impunându-se și celelalte documente, respectiv devize cheltuieli, care dovedesc realitatea operațiunii pe de o parte, iar pe de altă parte acestea sunt documente justificative pentru înregistrarea costurilor cu serviciile efectuate în contabilitatea prestatorului.

A mai arătat recurentul-pârât că în mod greșit prima instanță a reținut că: "s-a constatat nelegal incidența art. 13.24 din condițiile de asigurare, întrucât aceste dispoziții se referă la prezentarea de către asigurat a unor documente de reparații. Or, în cauză, nu au fost depuse asemenea documente și nici nu s-a susținut reparația autoturismului, fiind solicitată plata despăgubirii pe baza devizelor estimative de reparație în regie proprie, conform art. 13.11 lit. b) din condițiile de asigurare", având în vedere că dispozițiile sus-citate menționează în mod expres că: "se acordă despăgubiri, pe baza evaluării reprezentanților Asigurătorului, însă doar dacă Asiguratul nu avea cunoștință de nelegalitatea societății în cauză".

Prin urmare, devizul de reparație depus de reclamantă în susținerea cererii de plată emană de la însăși acesta, care are o dublă calitate: asigurat Casco al asiguratorului în faliment și unitate reparatoare, rezultând că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13.24 lit. b) ultima teză.

Dacă s-a efectuat sau nu reparația autoturismului avariat nu prezintă nicio relevanță în speța de față, întrucât respingerea a avut la bază strict documentele depuse de reclamantă, dosarul de daună fiind respins integral ca urmare a intervenirii unui caz de excludere integrală - reclamantă nu deținea autorizare emisă de RAR.

Printr-un alt de critici, recurentul a mai susținut că, raportat la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, în mod greșit prima instanță a dispus obligarea F.G.A. la plata sumei de 34.099,94 RON având în vedere că, instanța de judecată nu se poate subroga în atribuțiile și competențele Comisiei speciale din cadrul F.G.A., singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, instanța având competența să verifice doar legalitatea deciziilor F.G.A.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii deduse judecății.

Atât recurenta-reclamantă A. S.R.L. cât și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea ca nefondat ca recursului promovat de cealaltă parte din dosar.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu solicitarea de anulare a Deciziei nr. 18541 din 04.02.2019 și de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite în sumă totală de 34.099,94 RON, precum și dobânzii legale calculată asupra sumei de 34.099,94 RON, de la data scadentei obligației de plată (16.10.2011) și până la data achitării efective a debitului principal.

Prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat decizia nr. 18541/04.02.2019 emisă de pârât și a obligat pârâtul F.G.A. la plata către reclamantă a sumei de 34.099,94 RON; a respins ca neîntemeiat capătul accesoriu de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 350 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 2.000 RON reprezintă onorariu de avocat.

Fiind învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte constată că ambele părți litigante au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate .

Astfel, printr-un prim motiv de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut că nu prezintă nicio relevanță în speța de față dacă s-a efectuat sau nu reparația autoturismului avariat, întrucât respingerea a avut la bază strict documentele depuse de reclamantă, dosarul de daună fiind respins integral ca urmare a intervenirii unui caz de excludere integrală - reclamantă nu deținea autorizare emisă de RAR.

Acest motiv de recurs apare ca fiind nefondat și va fi respins, având în vedere faptul că, în cauza dedusă judecății, reclamanta a solicitat plata sumei de 34.099,94 RON, reținută în expertiza tehnică judiciară întocmită în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Sectorului 3 și niciun moment nu a susținut că autovehiculul marca x, cu numărul de înmatriculare x, proprietatea sa, ar fi fost reparat, iar în dosarul administrativ nu a fost depusă nicio factură fiscală care să ateste o atare împrejurare.

În acest context, Înalta Curte consată că în mod corect prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 13.11 din Condițiile de asigurare B. conform cărora, în cazul în care despăgubirea a fost solicitată înainte de efectuarea reparației autovehicului avariat, indemnizația de despăgubire se stabilește pe baza devizelor estimative de reparație în regie proprie, emise potrivit evaluării Asigurătorului, în concordanță cu avariile consemnate în procesele-verbale de constatare; devizele estimative vor cuprinde toate piesele, materialele și manoepra necesară readucerii autovehiculului la starea dinaintea producerii evenimentului asigurat, iar faptul că reclamantă nu deținea autorizare emisă de RAR nu poate atrage intervenirea cazului de excludere integrală, așa cum în mod greșit susține recurentul-pârât.

În privința motivului de recurs formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților referitor la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 și la pretinsa încălcare de către instanța de fond a competențelor Comisiei speciale din cadrul F.G.A., Înalta Curte constată că în virtutea acestor dispoziții instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspecte formale ale raportului juridic dedus judecății, ci în cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

Concret, cererea de plată nu a fost respinsă pentru neîndeplinirea unei condiții formale (tardivitate, atingerea plafonului de despăgubire, lipsa calității de creditor de asigurare etc.), ci pârâtul a analizat fondul cererii de plată și a constatat că petentul nu poate beneficia de despăgubire, nefiind îndeplinite condițiile contractuale privind răspunderea asigurătorului. Or, în aceste condiții, nu se poate susține că cererea de plată nu a fost analizată pe fond și nici că instanța de fond s-ar fi substituit comisiei de analiză. Așa fiind, Înalta Curte constată că pronunțarea unei soluții de obligare a recurentului-pârât la soluționarea cererii, în condițiile în care aceasta a avut deja la dispoziție o lungă perioadă de timp pentru analiza pe fond a cererii de despăgubire, analiză pe care a și făcut-o în cuprinsul deciziei contestate, ar lipsi de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

La rândul său, recurenta-reclamantă a contestat modul de soluționare a capătului accesoriu având vizând obligarea pârâtului la plata dobânzii legale. Instanța de recurs constată caracterul nefondat al acestor susțineri și reține că potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că acțiunea formulată pentru acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, precum și de faptul că persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, din actele dosarului de fond rezultă că, cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă împotriva modului de soluționare a cererii de plată a despăgubirii nr. 45431/11.07.2016, materializată în Decizia nr. 18541/04.02.2019, iar la data sesizării instanței de fond, aceasta nu se afla în posesia unui drept recunoscut, pretențiile deduse judecății nefiind certe, lichide și exigibile pentru a se constata culpa intimatului-pârât cu privire la neachitarea prejudiciului solicitat prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei de față.

Trebuie menționat faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților a fost înființat pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment.

Având calitatea de garant al asiguraților contra situațiilor de incapacitate de plată a asigurătorilor falimentați, procedura care trebuie urmată în fața Fondului de Garantare a asiguraților este reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr. 213/2015, completată cu dispozițiile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

Relevant este faptul că, legea specială (Legea nr. 213/2015) reglementează procedura în fața Fondului de Garantare a Asiguraților, menționând în mod expres termenul în care trebuie formulată cererea de plată în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, respectiv un termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior (art. 14), precum și un termen de 10 zile (art. 13 alin. (5) în care titularul cererii de plată se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea deciziei de respingere, însă cu privire la termenul de soluționare a cererilor de plată de către Fondul de garantare, legea nu prevede un anumit termen.

Or, atât timp cât cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de existența unei hotărâri prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat și dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins și emiterea actului administrativ contestat, iar prin hotărârea primei instanțe a fost analizat fondul pretențiilor, în mod corect instanța de fond a respins capătul de cerere accesoriu privind aplicarea dobânzii legale reținând că în ansamblul dispozițiilor legale incidente nu există o normă juridică care să impună obligația F.G.A. de a plăti dobânda legală.

Chiar dacă recurenta-reclamantă a așteptat soluționarea cererii de plată aproximativ doi ani și jumătate de zile de la depunerii, aceasta nu s-a adresat instanței de contencios administrativ cu solicitarea de sancționare a conduitei necorespunzătoare a Fondului de Garantare a Asiguraților (refuzul nejustificat de soluționare a cererii). O hotărâre judecătorească de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor aferente cererii de plată nr. x/11.07.2016 este doar cea ce față, astfel încât partea reclamantă nu a demonstrat că în perioada dintre data înregistrării cererii de plată (11.07.2016) și data anulării deciziei de respingere a cererii de plată (24.06.2019) în sarcina intimatului-pârât s-ar fi stabilit vreo obligație a cărei neexecutare este producătoare de dobânzi.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 305 din 24 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 decembrie 2021.