ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2178/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25.04.2018, reclamantul A. reprezentant legal al minorului B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei 13804/29.03.2018, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plata nr. x/17.07.2017 formulată de către A. în baza deciziei penale nr. 19/2014 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Prin sentința civilă nr. 4134 din 16 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. reprezentant legal al minorului B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A. reprezentant legal al minorului B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul a susținut următoarele:

În mod greșit instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, considerând că data la care au luat naștere raporturile juridice dintre contestator și FGA este data pronunțării falimentului asigurătorului C. S.A. - și nu data la care a fost emisă polița RCA de către asigurătorul RCA.

Din coroborarea prev. art. 6, alin. (2) C. civ. cu cele ale art. 3 din Legea nr. 71/2011 rezultă că legea în vigoare la data încheierii unui act juridic - în speță chiar polița RCA - va reglementa atât efectele care s-au produs sub imperiul ei (efectele trecute - principiul neretroactivității), cât și efectele viitoare - adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

Art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei și de insolvență nu trebuie interpretat că la această dată se naște însuși dreptul de plată, deoarece dreptul de plată al asiguratului/beneficiarului asigurării/persoanei vătămate este unic și născut deja - desigur nu ca drept pur și simplu, ci ca drept afectat de o dubla condiție suspensivă (producerea evenimentului asigurat, pe de o parte, și falimentul/insolventa asigurătorului, pe de alta parte) încă de la data emiterii poliței de asigurare.

Daca asigurătorul RCA este în insolvență/faliment, cum este cazul în speță, cererea de plata trebuie să fie soluționată integral potrivit legii în vigoare la data nașterii dreptului asiguratului/beneficiarului asigurării/persoanei vătămate - Legea 136/1995 și Ord. 10/2009 (care nu prevedeau un termen) - și nu potrivit legii în vigoare la data emiterii Deciziei ASF și nici a legii în vigoare la data înregistrării cererii de plată.

Legea aplicabilă în prezenta cauză este Legea nr. 136/1995, aceasta fiind completată de către Ordinul nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare.

Instanța de fond era obligată să motiveze în drept argumentele pentru care a considerat că, în speța de față se aplică prevederile Legii nr. 213/2015, așa cum a susținut pârâtul.

Art. 60 din Legea nr. 136/1995 stipulează că obligația de plată a Fondului este integrală, întrucât contribuțiile erau plătite la zi de către asigurătorii RCA către FGA.

Obligația de plată a pârâtului FGA s-a născut ca urmare a emiterii poliței RCA (fără de care nu ar fi existat vreo obligație subsecventă) și nu ca urmare a falimentului asigurătorului RCA, întrucât FGA a preluat integral drepturile și obligațiile Fondului de Garantare anterior, chiar prin Legea invocată de către instanța de fond - Legea 213/2015, art. 33 alin. (1).

Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivele de nelegalitate circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră a fi nefondate. Subsumat acestui text de lege, recurentul-reclamant a invocat o pretinsă nemotivare a hotărârii, lipsind argumentele pentru care a considerat că, în speță se aplică prevederile Legii nr. 213/2015, așa cum a susținut pârâtul și nu cele ale Legii nr. 136/1995.

Referitor la caracterul inexistent al considerentelor, Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de pârât nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neprezentării argumentelor proprii instanței și a neanalizării apărărilor reclamantului, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere toate susținerile părților.

Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță.

În realitate, nemulțumirile recurentului-reclamant privesc modalitatea în care instanța de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situația în speță, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În esență, argumentația recurentului-reclamant a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie R.C.A., sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții suspensive (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului C.) și că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile reclamantei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței R.C.A.

Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între F.G.A. și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine F.G.A. neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurentul-reclamant nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței R.C.A., deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant și asigurătorul D. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii contractului de asigurare, reclamantul făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Prin aplicarea Legii nr. 213/2015 raportului juridic dintre recurentul-reclamant și FGA nu se încalcă principiul neretroactivității legii noi, deoarece acest raport juridic s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015.

În același sens a hotărât Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 578/2016, în care la pct. 15 arată că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs și produce efecte juridice după 27 iulie 2015, data intrării sale în vigoare, fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare. Legea nr. 213/2015 se aplică raportului juridic stabilit între recurentul-reclamant și intimatul-pârât FGA, izvorât din Legea nr. 213/2015, deoarece acest raport juridic s-a născut la data deschiderii procedurii falimentului C. S.A., 03.12.2015, după data intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015. O dovadă în sensul că acest raport juridic izvorăște din Legea nr. 213/2015, este faptul că în situația în care nu s-ar fi adoptat această lege nu s-ar fi stabilit nici un raport juridic între recurentul-reclamant și intimatul-pârât FGA, în sarcina FGA nu s-ar fi născut obligația de plată a despăgubirilor și recurentul-reclamant ar fi avut doar posibilitatea înscrierii la masa credală a S.C. C. S.A. pentru plata despăgubirilor.

Referitor la data nașterii creanței recurentului-reclamant, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări".

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte reține că deschiderea procedurii de faliment împotriva D.. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediara nr. 132 pronunțata la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Totodată, în cauză este vorba despre prestații periodice, nașterea dreptului de creanță având loc la scadența fiecărei obligații lunare, astfel că pentru fiecare lună și sumă aferentă fiecărei luni din intervalul de referință 6 iulie 2016 - 17 aprilie 2017, cererile trebuiau formulate în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței de deschidere a procedurii de faliment (17.03.2017), respectiv până la data de 16.06.2017.

Ori, petentul a înțeles să depună cererea de plată a prestației la data de 17.07.2017, peste termenul de 90 zile stabilit de lege.

Desigur, pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, motiv pentru care s-a stabilit acordarea prestației începând cu data de 18.04.2017 (90 zile anterior datei depunerii cererii de plata la FGA - respectiv 17.07.2017).

Prin urmare, formularea de către reclamant a unei cereri prin care solicitase FGA ca pe viitor să facă plata lunară a tuturor creanțelor, nu putea fi primită, raportat la procedura specială prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv de calitatea reclamantului de creditor de asigurare (ca beneficiar al asigurării). Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

Înalta Curte reține că pârâtul FGA nu este succesor în drepturi și obligații al asigurătorului în faliment D. și nici fidejusor, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, subrogându-se - potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015 - doar în "toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale", nicidecum și în toate obligațiilor acestuia, neavând calitatea de succesor în drepturi și obligații.

Așa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea și înregistrarea la instituția pârâtă a cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

De asemenea, nu se poate invoca de către reclamant faptul că Legea nr. 213/2015 nu garantează realizarea integrală a creanței câtă vreme acesta are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferență neplătită de către F.G.A. poate fi cerută din averea debitoarei D., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, reținând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Din aceste motive, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant B. prin reprezentant legal A. împotriva sentinței civile nr. 4134 din 16 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 aprilie 2021.