ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2065/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă și de Asigurări Sociale sub nr. x/2021, la data de 15.04.2021, contestatorii A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu intimații Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea ordinelor de încetare la plată a indemnizației pentru limita de vârstă emise pentru fiecare dintre contestatori, obligarea intimaților la repunerea în plată a indemnizației pentru limita de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi, pentru fiecare dintre contestatori, obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 30.06.2021, contestatorii au depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare prin care au învederat instanței că cererea de chemare în judecată este îndreptată și împotriva Parlamentului României-Senatul și Secretarul general al Senatului, în ceea ce îi privește pe contestatorii F., C., D. și E..

2.1. Prin sentința civilă nr. 2007 din data de 11 noiembrie 2021, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă și de Asigurări Sociale a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a contestației în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reținând, în esență, că indemnizația pentru limită de vârstă, acordată în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, nu este un drept de asigurări sociale care să atragă competența jurisdicției asigurărilor sociale, ci constituie un beneficiu specific calității de fost parlamentar care se achită din bugetul de stat prin bugetul Camerei Deputaților și al Senatului.

Mai mult, din dispozițiile art. 152, 153, 154 ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul public de asigurări sociale se desprind foarte clar categoriile de litigii ce aparțin jurisdicției asigurărilor sociale, din care însă nu face parte și litigiul pendinte.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II - a din Legea nr. 554/2004, ce prevăd că litigiile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios și fiscal ale curților de apel, precum și dispozițiile art. 10 alin. (3) din același act normativ, potrivit cărora "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său", a admis excepția necompetenței sale materiale în soluționarea cauzei, considerând că o astfel de competență aparține Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ si Fiscal.

2.2. Prin sentința civilă nr. 86 din data de 23.02.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a contestației în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă.

Constatând ivit conflictul negativ de competență între Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Caraș-Severin, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, în ceea ce privește calitatea emitentului ordinelor, aceasta nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o astfel de competență specială intervine doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de legiuitor.

Litigiul de față este unul de asigurări sociale, întrucât reclamanții au supus controlului instanței de judecată modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, cu modificările ulterioare.

Norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ.

Cererea reclamanților are ca temei și scop ocrotirea unui drept de asigurări sociale.

Indemnizația pentru limită de vârstă cuvenită foștilor membri ai Parlamentului României, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor are caracterul unui drept la pensie, reprezentând o contraprestație socială acordată de lege foștilor parlamentari după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfășurată în perioada ocupării funcției de demnitate publică.

Legiuitorul a acordat acest drept ca o măsură compensatorie, în considerarea faptului că, pe durata mandatului, parlamentarii nu beneficiază de salariu, ci de o indemnizație, astfel încât aceștia nu pot beneficia de aceleași criterii de pensionare conform Codului muncii.

Acordarea dreptului la indemnizația pentru limită de vârstă era condiționată de îndeplinirea condițiilor vârstei standard de pensionare, prevăzute în anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale, indemnizația acordându-se de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Ca urmare, acordarea unei astfel de indemnizații este indisolubil legată de drepturile de pensie, situație în care natura juridică a acestui drept nu poate fi diferită, fiind evident de asigurări sociale.

Indemnizația pentru limită de vârstă, deși nu se achită din bugetul asigurărilor sociale, are natura juridică a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, este un drept de asigurări sociale.

Întrucât indemnizația pentru limită de vârstă se suportă din bugetul statului, prin bugetele Senatului și Camerei Deputaților și se acordă doar pentru parlamentarii care îndeplinesc condițiile vârstei standard de pensionare stabilite de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice și doar de la data încetării mandatului, natura juridică a acesteia este cea a unui drept de asigurări sociale.

Legiuitorul însuși a calificat în mod expres indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu/pensiilor de serviciu referindu-se și la indemnizația pentru limită de vârstă acordată în temeiul dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 96/2006.

Fiind indusă în categoria drepturilor de asigurări sociale, contestațiile formulate în legătură cu refuzul acordării acestei prestații sociale sunt de competența tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii și asigurări sociale, în temeiul dispozițiilor din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii coroborate cu cele ale art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii, în acest sens, fiind și Decizia nr. 27/04.12.2017 pronunțată de Î.C.C.J., în recurs în interesul legii.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând prezentul conflict negativ de competență, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Caraș Severin, secția I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă și de Asigurări Sociale, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat prezentul conflict negativ de competență între cele două instanțe, îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au învestit instanța cu o contestație ce vizează exercițiul mandatului de deputat, așadar cu un raport juridic de natură constituțională, ci au solicitat anularea ordinelor prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă de care aceștia beneficiau și obligarea pârâților la repunerea în plată a unei astfel de indemnizații, începând cu data de 27.02.2021, la zi.

De asemenea, reține Înalta Curte că dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021 legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și totodată condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere și Expunerea de motive care a însoțit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenția legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupației sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate și au fost nevoite să se supună unor exigențe inerente exercitării unei astfel de activități, atât pe plan profesional, cât și personal, legiuitorul acordând acest drept și în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizație.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reține că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Decizia nr. 27/04.12.2017 pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: [...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente.

În contextul descris anterior, Înalta Curte reține că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, intră sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Totodată, având în vedere și dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competență în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză, în primă instanță, este secția/completul specializat în soluționarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Caraș Severin, secția I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă și de Asigurări Sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E. în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților, Secretarul general al Camerei Deputaților, Parlamentul României - Senatul, Secretarul general al Senatului în favoarea Tribunalului Caraș Severin, secția I civilă - Complet Specializat-Conflicte de Muncă și de Asigurări Sociale.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.