ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2046/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanței la data de 04.03.2020 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a formulat cerere de suspendare prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 275 din 11 mai 2020, a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 73279/13.02.2020 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, arată că prima instanță nu a motivat de ce actul administrativ a cărui suspendare se solicită este legal și de ce nu există caz bine justificat și pagubă iminentă. Nu au fost arătate motivele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de suspendare și nici motivele pentru care au fost respinse toate apărările subsemnatului, iar motivarea instanței este lacunară, insuficientă și inexactă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Decizia atacată nu este motivată în ce privește săvârșirea faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 și nici sub aspectul relei-credințe, pentru a se putea dispune angajarea răspunderii solidare. Prima instanță a reținut în mod greșit că Decizia de atragere a răspunderii solidare este amplu motivată, în sensul că cuprinde motivele de fapt și de drept care au stat la baza adoptării acesteia și, de asemenea, sunt indicate motivele atragerii răspunderii reclamantului pentru faptele reținute în sarcina acestuia. Deși a susținut și dovedit că actul administrativ atacat nu este motivat, prima instanță nu a indicat în considerente care sunt, în concret, faptele săvârșite subsemnatul, prin raportare la cuprinsul Deciziei de atragere a răspunderii și nu a indicat, prin preluare din Decizie, cum a motivat organul fiscal aceste fapte care ar putea fi încadrate în ipotezele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/20015, pentru a se dispune angajarea răspunderii solidare. Nici instanța, în hotărârea atacată, și nici organul fiscal, în cuprinsul Deciziei, nu au arătat care sunt faptele imputabile care au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale sau care au determinat starea de Insolvabilitate a societății debitoare, fapte prin care creditorul bugetar să fie prejudiciat. Simplele "referiri" la îndeplinirea condiției relei-credințe nu satisfac exigențele unei motivări corespunzătoare a actului administrativ fiscal sub aspectul acestei condiții esențiale pentru a se putea dispune angajarea răspunderii solidare. Nici cu privire la acest aspect, prima instanță nu a indicat în considerente care sunt, în concret, referirile și aspectele din care rezultă reaua-credință a subsemnatului, prin raportare la conținutul și motivările din Decizia de atragere a răspunderii solidare. Prima instanță nu arată, în considerente, care sunt aspectele concrete din decizia atacată, care relevă reaua-credință a subsemnatului în nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale sau în neîndeplinirea obligației de a solicita deschiderea procedurii insolvenței ori în determinarea stării de insolvabilitate a societății. Simplul fapt că în sarcina societății s-au stabilit obligații fiscale suplimentare ca urmare a imposibilității obiective a administratorului de a prezenta, la data controlului, documentele financiar-contabile pierdute nu conduce, de plano, la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 207/2015 pentru ca administratorul societății să răspundă în solidar cu societatea pentru toate obligațiile acesteia. Prin urmare, având în vedere că instanța nu a arătat în cuprinsul hotărârii care sunt argumentele pentru care a considerat că actul administrativ este motivat sub aspectul condițiilor pentru atragerea răspunderii, inclusiv cea a relei-credințe, înlăturând toate apărările formulate, este evident că hotărârea atacată este nemotivată și, în consecință, nelegală. Instanța avea obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și probelor administrate de subsemnatul, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, motivând în considerentele hotărârii o eventuală înlăturare a acestora. Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. O motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează cu inexistența motivării și, în consecință, cu necercetarea fondului, atrăgând anularea acesteia. Prima instanță nu a cercetat nici aparența de nelegalitate care conduce la îndoieli serioase asupra legalității actului administrativ rezultând din faptul că, contrar dispozițiilor art. 26 alin. (4) lit. e) teza a II-a din Legea nr. 207/2015, din Decizia de angajare a răspunderii lipsește cu desăvârșire "opinia organului fiscal motivată în drept și în fapt cu privire la Punctul de vedere" scris depus la sediul AJFP Prahova la data de 05.11.2019. Instanța nu arată de ce a respins această apărare. Fiind o prevedere expresă și imperativă a Legii nr. 207/2015, îndeplinirea acestei obligații de către organul fiscal trebuia și putea fi analizată de prima instanță, fără a analiza pe fond nelegalitatea actului administrativ atacat. Lipsa opiniei organului fiscal cu privire la apărările formulate prin punctul de vedere dovedește existența acelei împrejurări de fapt și de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prima instanță a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de "caz bine justificat', prin restrângerea, în mod nepermis, a acestei noțiuni. Instanța nu a analizat noțiunea de caz bine justificat prin raportare la susținerile și înscrisurile depuse de subsemnatul la dosar, pentru pronunțarea soluției Instanța limitându-se numai la analiza formală a Deciziei de atragere a răspunderii. Prin urmare, chiar dacă instanța nu se putea pronunța în cererea de suspendare asupra motivelor menționate anterior, întrucât vizează fondul raportului juridic fiscal, aceasta putea să constate că aspectele invocate și demersurile efectuate de la momentul controlului creează cel puțin o îndoială serioasă în privința certitudinii și mărimii obligațiilor fiscale și, implicit, în privința legalității Deciziei de angajare a răspunderii. Prima instanță a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de "pagubă iminentă", prin restrângerea acestei noțiuni și printr-o interpretare greșită. Cuantumul sumei care i se impută (23.452.832 RON) este mai mult decât vădit disproporționat față de nivelul veniturilor cu caracter permanent obținute în ultimul an (36.000 RON). Previzibilitatea prejudiciului rezultă din măsura suspendării soluționării contestației administrative pe o perioadă de timp nedeterminată, în lipsa unei soluții asupra contestației, neavând deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru a supune unei instanțe de judecată legalitatea și temeinicia Deciziei de angajare a răspunderii solidare. Pentru toate argumentele expuse mai sus, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea actului.

Apărările formulate în cauză Intimata Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Prin Decizia nr. 73279 din data de 13.02.2020 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului în vederea realizării creanțelor fiscale ale debitoarei B. S.R.L. în limita sumei de 23.452.832 de RON. Împotriva acestei decizii recurentul-reclamant a formulat plângere prealabilă și ulterior s-a adresat instanței solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 73279 din data de 13.02.2020 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova. În esență, în cuprinsul deciziei s-a reținut că reclamantul este administrator și asociat, cotă-parte de beneficii de 99%, din data de 14.03.2016 până în prezent, iar societatea B. S.R.L. înregistrează obligații fiscale de 23.452.832 RON. Conform raportului de inspecție fiscală x/07.04.2017 s-a estimat existența unor obligații fiscale suplimentare, nedeclarate, privind impozitul pe profit și taxa pe valoare adăugată ca urmare a faptului că reprezentantul legal al societății nu a prezentat la control documentele de evidență tehnico-operativă care au stat la baza înregistrării în contabilitate a cheltuielilor, respectiv acte doveditoare din care să rezulte efectuarea achizițiilor de bunuri și servicii, intrarea în gestiune a bunurilor în cauză-facturi, fișe de magazine, situații de lucrări, etc. S-a mai reținut că societatea nu a declarat și achitat la scadență obligațiile fiscale de plată în perioada 01.01.2011-31.12.2016 și faptul că a efectuat ultimele plăți către bugetul general consolidat în data de 22.08.2017 în sumă de 193 de RON se constată dezinteres și rea-credință în declararea și achitarea obligațiilor fiscale. S-a mai constatat că cele mai vechi obligații restante ale debitoarei sunt debitele suplimentare stabilite prin decizia de impunere x din data de 12.04.2017 emisă în urma raportului de inspecție fiscală x/07.04.2017 cu scadență 05.05.2017 și amenzile cu scadență 27.02.2017 depășind cu mult perioada de 60 de zile de la scadență, iar domnul A., administrator al societății B. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, deși obligațiile restante ale societății au depășit cu mult perioada de 60 de zile, prevăzută pentru insolvență vădită. Temeiul de drept reținut de organul fiscal în actul administrativ a fost dispozițiile art. 25 lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015. La data de 24.02.2020, recurentului-reclamant i-a fost comunicată Decizia de angajare a răspunderii nr. 73279/13.02.2020, emisă de AJFP Prahova. În cuprinsul Deciziei se menționează că debitoarea B. S.R.L. înregistra, la data de 13.02.2020, obligații fiscale certe, lichide și exigibile în sumă de 23.452.832 iei, din care debite în cuantum de 14.347.352 RON și accesorii în cuantum de 9.105.480 RON. Prin Decizie i s-a comunicat că, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015, s-a decis angajarea răspunderii sale solidare, în limita sumei de 23.452.832 RON, pentru realizarea, în tot, a obligațiilor fiscale stabilite suplimentar în sarcina debitoarei B. S.R.L.. La data de 04.03.2020, în temeiul art. 268 și urm. din Legea nr. 207/2015, recurentul-reclamant a formulat și a depus la sediul AJFP Prahova contestație împotriva Deciziei. Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond". Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Înalta Curte contrar opiniei instanței de fond apreciază că, în cauză, prin actele depuse, recurentul-reclamant a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată. În ceea ce privește existența cazului bine justificat, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat reprezintă acele "împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Existența unui caz bine justificat presupune existența unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ. Determinant este formarea dubiului asupra legalității, iar nu demonstrarea în acest cadru a nelegalității înseși. Înalta Curte constată contrar instanței de fond că, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, nu este motivată. Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 207/2015: "(4) Decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, și următoarele: e) temeiul legal și motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept și în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei." Decizia atacată cuprinde numeroase afirmații care nu sunt însoțite de argumente de fapt sau de înscrisuri doveditoare, prin raportare la următoarele aspecte: Lipsa motivării Deciziei cu privire la aspectul relei-credințe a recurentului-reclamant, condiție obligatorie pentru angajarea răspunderii solidare. Conform Deciziei, angajarea răspunderii solidare a reclamantului s-a făcut în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015, potrivit căruia: "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: [...] c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; [...]". Reaua-credință este o condiție obligatorie instituită de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 pentru angajarea răspunderii solidare, iar sarcina probei incumbă organului fiscal. Deși existența relei-credințe reprezintă o condiție expresă pentru a putea fi atrasă răspunderea reclamantului, organul fiscal nu a motivat în cuprinsul Deciziei îndeplinirea acestei condiții. În analiza cazului de angajare a răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, emitentul Deciziei nu a arătat care sunt aspectele concrete care relevă reaua-credință a recurentului-reclamant în nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nu rezultă în ce constă reaua-credintă a recurentului-reclamant, nefiind dovedită intenția de fraudare a bugetului de stat. Stabilirea în sarcina societății a unor obligații fiscale suplimentare, urmare a faptului că reprezentantul legal al B. S.R.L. nu a prezentat la control documentele de evidență tehnico-operativă care au stat la baza înregistrării în contabilitate a cheltuielilor, nu denotă că acestea sunt urmarea activității sale și nici că eventualele acte sau fapte au fost săvârșite cu rea-credintă. Lipsa motivării efective a relei-credințe naște o îndoială legitimă asupra existenței faptelor reținute în sarcina recurentului-reclamant și, implicit, asupra legalității actului administrativ atacat. Cu privire la acest aspect, în jurisprudență s-a reținut că: "[...] Aparent, fără a analiza pe fond argumentele reclamantului, faptul că susține că există o aparență de nelegalitate și netemeinicie a deciziei de angajare a răspunderii solidare [...] prin nemotivarea condiției relei-credințe a reclamantului, este de natură să inducă o îndoială asupra legalității actului, îndoială ce se circumscrie noțiunii de caz justificat, avută în vedere de legiuitor în art. 14 din Legea nr. 554/2004". "Pentru atragerea răspunderii solidare a administratorilor și asociaților pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, organul fiscal era dator să dovedească în concret modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății [...], precum și reaua-credință a persoanei obligate în solidar". "[...] reaua-credință nu se prezumă, ea trebuie probată, prezumția bunei-credințe fiind în favoarea contribuabilului, sarcina probei contrare, a relei-credințe, revenind administrației fiscale. întrucât legiuitorul a prevăzut reaua-credință ca și condiție distinctă de angajare a răspunderii administratorului, rezultă că ea nu poate fi dedusă automat din omisiunea administratorului de a solicita deschiderea procedurii insolvenței. Omisiunea presupune culpă. Reaua-credință înseamnă intenția frauduloasă. Prin urmare, omisiunea administratorului de a solicita deschiderea procedurii insolvenței ar putea fi o faptă comisă cel mult cu vinovăția sub forma culpei. Problema în speță este că administrația fiscală nu a probat reaua-credință a administratorului reclamant, în ce constă aceasta și din ce mijloace de probă rezultă ea. în acest context, decizia de atragere a răspunderii solidare este lovită de nulitate, administrația fiscală neprobând unul dintre elementele obligatorii ce trebuie îndeplinite la angajarea respectivei răspunderi: reaua-credință a persoanei care răspunde solidar cu societatea debitoare Toate aspectele relevate anterior, care confirmă caracterul nemotivat al Deciziei, îl pun în imposibilitatea de a formula apărări efective împotriva acestor susțineri, iar o instanță învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a actului nu poate să analizeze legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse, încălcându-se principiul transparenței actului administrativ. Simpla indicare a unor texte legale și a unor documente care nu au fost comunicate odată cu decizia de impunere nu satisface imperativul motivării, în contextul în care examinarea legalității actului nu se realizează doar formal, prin raportare la normele aplicabile, ci și din punctul de vedere al oportunității adoptării soluției administrative respective, în cadrul marjei de apreciere de care beneficiază autoritățile publice. Decizia nu cuprinde opinia organului fiscal motivată în drept și în fapt cu privire la Punctul de vedere al reclamantului depus la 05.11.2019 la sediul AJFP Prahova. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 207/2015: "(5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol privește obligațiile fiscale principale și accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare". În cuprinsul Deciziei, se precizează că societatea B. S.R.L. a înregistrat obligații fiscale suplimentare în cuantum de 23.452.832 RON, pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2016 și s-a dispus angajarea răspunderii solidare a recurentului-reclamant pentru întreaga sumă, deși a dobândit calitatea de administrator abia la data de 16.03.2016. În lipsa acestor mențiuni, nu se poate stabili cu certitudine dacă obligațiile fiscale pentru care i s-a angajat răspunderea solidară provin exclusiv din perioada în care a fost administrator, sau sunt aferente altor perioade. Prin raportare la incertitudinea cuantumului debitului pentru care se încearcă angajarea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, este evident că asupra actului atacat planează o îndoială puternică asupra prezumției de legalitate de care se bucură. În concluzie, motivele expuse sunt suficiente pentru a da naștere unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ contestat. Având în vedere că existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o astfel de cerință și interpretare ar echivala cu o prejudecare a fondului, motivele invocate sunt suficiente ca instanța să efectueze o analiză a aspectelor de nelegalitate ale actului administrativ, o cercetare detaliată urmând a fi efectuată odată cu analiza pe fondul cauzei. În ceea ce privește existența unei pagube iminente, conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". Iminența pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ atacat, cu efecte ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează. În cazul de față, este evident prejudiciul material pe care recurentul-reclamant l-ar suferi ca urmare a punerii în executare a actului administrativ, cuantumul sumei care i se impută (23.452.832 RON) este vădit disproporționat față de nivelul veniturilor cu caracter permanent obținute în ultimul an (36.000 RON). Condiția pagubei iminente trebuie analizată nu numai prin raportare la valoare sumei pentru care s-a emis Decizia, ci și prin raportare la cheltuielile sale lunare precum: plata obligației de întreținere pentru cei doi copii, în cuantum total de 1/3 din veniturile obținute; achiziționarea bunurilor alimentare necesare traiului zilnic; plata utilităților. Față de cuantumul veniturilor și a cheltuielilor enumerate mai sus, este evidentă paguba materială pe care ar încerca-o ca urmare a punerii în executare a Deciziei, întrucât s-ar afla în imposibilitatea de a asigura cele necesare traiului zilnic pentru familia sa, de a plăti datoriile, de a-și îndeplini obligația de întreținere etc. În cazul executării silite a bunurilor pe care le deține, restituirea lor prin echivalent nu este suficientă pentru a acoperi prejudiciul suferit. Prejudiciul pe care l-ar suferi este evident mai ales în cazul unei executări silite imobiliare asupra imobilului în care locuiește, întrucât față de dispozițiile referitoare la executarea silită imobiliară, un adjudecatar de bună-credință nu poate fi obligat la restituirea bunului cumpărat la licitație publică, reclamantul având cel mult dreptul de a se îndrepta împotriva creditorului pentru prețul încasat. Instanțele de judecată au stabilit că, "în măsura în care decizia este contestată, iar acțiunea principală s-ar admite, în patrimoniul reclamantului se creează un prejudiciu evident, în sensul că acesta efectuează o plată la buget care ulterior este posibil să fie constatată ca ne datorată, iar restituirea acesteia să fie împiedicată de dificultățile notorii de restituire a sumelor încasate nelegal de către buget. Pentru organul fiscal, suspendarea actului administrativ nu are consecințe negative, deoarece scopul urmărit nu este înlăturat, ci eventual doar amânat până la pronunțarea irevocabilă cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, motiv pentru care suspendarea executării actului administrativ trebuie preferată. Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale. În speță, fiind în discuție plata unei sume considerabile de bani, măsura suspendării executării actului apare ca fiind mai oportună decât soluția neinstituirii suspendării, în această din urmă ipoteză situația financiară a recurentului-reclamant putând fi grav afectată, prin raportare la situația pârâtei care își poate valorifica oricând creanța. Executarea actului administrativ fiscal face verosimilă iminența producerii unei pagube în patrimoniul recurentului, fiind suficient și concludent pentru a se aprecia că sunt întrunite cerințele legale ce se impun pentru a se suspenda executarea unui act administrativ, a cărei prezumție de legalitate este pusă în discuție. În raport de circumstanțele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea deciziei de Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul recurentului-reclamant. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fiind fondat. De asemenea, Înalta Curte obligă intimații la plata către recurent a sumei de 5.752,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu DGRFP Ploiești și AJFP Prahova, va suspenda executarea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare și va obliga intimații la plata către recurent a sumei de 5.752,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată.