ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2035/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 din 04.10.2018, reclamanta Administrația Naționala "Apele Romane", Administrația Bazinală de Apă Siret prin Sistemul de Gospodărire a Apelor Vrancea, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Consiliul Local al Comunei Vintileasca, UAT Comuna Vintileasca, a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- anularea poziției nr. 12 din Anexa nr. 60 A H.G. nr. 908/2002, privind inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Vintileasca;

- anularea poziției nr. 12 din Anexa la H.C.L. nr. 12/1999 privind inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Vintileasca;

- anularea poziției nr. 185 din Anexa la H.C.L. nr. 45/2016 privind modificarea, completarea și înlocuirea Anexei nr. 12/1999 privind inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Vintileasca;

- obligarea CL Vintileasca să lase liber imobilul și suprafața de apă ce fac obiectul acestei cereri.

Pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. În prealabil, a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru cât și la cele ale art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, a invocat excepția tardivității introducerii plângerii prealabile și excepția tardivității formulării acțiunii.

A mai invocat pârâtul și excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului fată de capetele 2- 4 din cerere.

Pârâții UAT Vintileasca și Consiliul Local al comunei Vintileasca au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

În prealabil, au solicitat anularea acțiunii ca fiind netimbrată, întrucât reclamanta nu face dovada îndeplinirii vreunei condiții instituite de art. 30 din O.U.G. nr. 80 din 2013, pentru a fi scutită de taxă de timbru. Totodată, s-a invocat prescripția dreptului material la acțiune.

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2019, reclamanta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Galați, motivat de faptul că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dispozițiile legale privind instanța competentă în litigiile de contencios administrativ, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, erau modificate de Legea nr. 212/2018, astfel încât reclamantul autoritate publică sau asimilată acesteia se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului. Întrucât reclamanta este o instituție publică de interes național și față de capătul principal al acțiunii introductive, care vizează anularea poziției nr. 12 din anexa nr. 60 a H.G. nr. 908/2002, competența de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel București.

Prin încheierea din 27.02.2019, s-a luat act că reclamanta este decăzută din dreptul de a invoca necompetența teritorială de ordine publică și a fost respinsă ca tardiv formulată excepția de necompetență teritorială de ordine publică.

La termenul din 04.04.2019, la solicitarea reclamantei, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de reclamant, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, titular al dreptului de proprietate publică.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a arătat că, în ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei Administrația Națională "Apele Române" - Administrația Bazinală de Apă Siret, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prevede la art. 12 că bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean sau local.

Excepțiile invocate au fost analizate, în conformitate cu art. 248 C. proc. civ., la termenul din 03.12.2019, fiind respinse pentru argumentele arătate în cuprinsul acesteia.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 183/2019 din 12 decembrie 2019, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamanții Administrația Bazinală Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Siret Vrancea și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Consiliul Local al Comunei Vintileasca - jud. Vrancea și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Vintileasca prin Primar; a anulat în parte Anexa nr. 60 a H.G. nr. 908/2002, privind inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Vintileasca, respectiv poziția nr. 12 din anexa menționată; a anulat în parte Anexa la HCL nr. 12/1999 privind inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Vintileasca, respectiv poziția nr. 12 din anexă; a anulat în parte Anexa la HCL nr. 45/2016 privind modificarea completarea și înlocuirea anexei la HCL nr. 12/1999 privind inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Vintileasca, respective poziția 185 din anexă.

I.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, pârâții Guvernul României și UAT Vintileasca - Consiliul Local al comunei Vintileasca au declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

I.3.1. Pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. critică, în parte, sentința civilă nr. 183/12.12.2019, în ceea ce privește soluția de respingere a excepțiilor invocate de pârâtul Guvernul României și de anulare, în parte, a H.G. nr. 908/2002 în ceea ce privește poz. 12 din Anexa nr. 60.

Consideră că sentința a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru următoarele motive:

I.3.1.1. În mod nelegal a fost respinsă excepția tardivității introducerii plângerii prealabile.

Prima instanță, fără a ține seama de apărările formulate în cauză, a făcut o apreciere greșită, atât a probatoriului administrat în cauză, cât și a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, care prevede un termen de 30 de zile de la comunicare în care persoana care se consideră vătămată poate formula plângere prealabilă. Doar pentru motive temeinice și cu condiția ca acestea să fie probate, este permis celui ce se consideră prejudiciat să acționeze în termenul de maxim 6 luni de la emiterea actului administrativ/data luării la cunoștință, pe orice cale, iar formularea plângerii prealabile peste termenul legal se sancționează cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

a) Susține recurentul că, în cauza dedusă judecății, raportat la regimul juridic al hotărârii de Guvern, demersurile părții reclamante sunt tardive întrucât, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituția României, măsura oficială de comunicare către cei interesați a hotărârilor de Guvern, măsură care condiționează însăși intrarea în vigoare a acestor acte administrative, o reprezintă publicarea lor în Monitorul Oficial ai României.

H.G. nr. 908/2002 face parte din categoria actelor prevăzute de art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală (art. 107 în forma anterioară republicării) și a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 6 septembrie 2002, respectiv anexele în M.O. nr. 663 bis din 6 septembrie 2002.

H.G. nr. 908/2002 nu este un act administrativ cu caracter normativ care să poată fi atacat oricând, ci este un act administrativ cu caracter individual, astfel că, sub aspectul termenelor, partea reclamantă trebuia să se conformeze dispozițiilor imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a înregistrat, sub nr. x/05.04.2018 o plângere prealabilă formulată împotriva H.G. nr. 908/2002, însă, prin raportare la data publicării H.G. nr. 908/2002 -06.09.2002, demersul reclamantei nu respectă termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Mai arată recurentul că publicarea constituie o condiție de validitate a actului normativ (în sens larg) și o condiție ca actul administrativ normativ (în sens larg) semnat și contrasemnat să producă efecte juridice. Momentul publicării marchează practic aducerea la cunoștință publică a textului hotărârii de Guvern. Normele juridice, pentru a putea fi aplicate, trebuie să se bucure de accesibilitate și previzibilitate - caracterul accesibil fiind asigurat tocmai de publicarea hotărârii de Guvern în Monitorul Oficial. Nici Constituția României și nici art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu conțin dispoziții din care să reiasă că. în cazul anexelor publicate în M.Of. bis, această publicare nu ar fi o modalitate legală de comunicare a respectivelor acte. Potrivit dispozițiilor constituționale, precum și practicii instanțelor judecătorești, comunicarea, aducerea la cunoștință publică a hotărârilor de Guvern se consideră realizată în momentul publicării acestora; în speță, atât hotărârea de Guvern cât și anexele au fost publicate în Monitorul Oficial al României. Aceste susțineri sunt confirmate și de dispozițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare, care reprezintă transpunerea la nivel legal a dispozițiilor constituționale menționate. Ordinul nr. 6/1999 privind procedura publicării, republicării și rectificării actelor în Monitorul Oficial al României emis de secretarul general al Camerei Deputaților, reglementează în Secțiunea a 4-a, publicarea unor acte normative în numere speciale, cu tiraj limitat. Potrivit art. 17 din acest ordin, atunci când actul supus publicării are un volum extins și interesează, prin obiectul său de reglementare, doar un număr restrâns de persoane, acesta poate fi publicat într-un număr special al Monitorului Oficial al României, Partea I, cu un tiraj limitat. Aceste numere, într-un stoc limitat, pot fi puse în vânzare și pot fi consultate și în cadrul Centrului pentru Relații cu Publicul al R.A. "Monitorul Oficial".

Susține recurentul că, din momentul intrării sale în vigoare, actul normativ guvernează deplin relațiile sociale, nimeni neputând să se sustragă aplicării sale pe motiv că nu cunoaște legea, fiind aplicabil principiul nemo censetur ignorare legem. Nu se poate accepta ca moment al intrării în vigoare a unei norme juridice (de natura unei hotărâri de Guvern) data comunicării într-un caz particular (în speță către reclamantă), ci nu cea a publicării, deoarece ar fi vorba de momente diferite de recepționare - deci de intrare în vigoare - ceea ce ar crea o serie de probleme și consecințe juridice negative. Principiul legalității actului normativ implică și aplicarea uniformă a legilor, atât în timp și spațiu, cât și asupra persoanelor.

Chiar și în corespondența cu R.A. "Monitorul Oficial", respectiv adresa nr. x/10.05.2019, se menționează despre împrejurările în care a fost realizată difuzarea/comunicarea acestor exemplare către persoanele interesate. Faptul că s-a precizat de către această instituție că "potrivit Nomenclatorului arhivistic, termenul de păstrare a documentelor din perioada respectivă a fost împlinit, astfel încât nu poate fi pusă la dispoziție lista de difuzare a publicației în cauză" ar fi trebuit să determine instanța de judecată în exercitarea unui rol activ corespunzător să dispună administrarea unor probe relevante pentru a se stabili cu certitudine data la care reclamanta a luat cunoștință de Anexa nr. 60 la H.G. nr. 908/2002.

Instanța reține doar că "reclamanta a susținut că a aflat de conținutul anexei nr. 60 la H.G. nr. 908/2002...la începutul anului 2018, în urma verificării la O.C.P.I. a evidențelor cadastrale", fără a solicita acesteia să facă dovada acestor susțineri și să precizeze data efectivă la care a luat cunoștință de conținutul actului, ceea ce înseamnă neexercitarea rolului activ.

Invocă recurentul cu titlu de practică judiciară decizia Î.C.C.J. - S.C.A.F. nr. 56484/17.12.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

b) În situația înlăturării susținerilor prezentate mai sus, referitoare la modalitatea de aducere la cunoștință publică a actului administrativ reprezentat de hotărârea de Guvern, recurentul arată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) cât și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora raportarea termenelor de 30 de zile, respectiv de 6 luni, urmează să se facă, în cazul terților, la data/momentul la care s-a luat cunoștință de actul pretins vătămător (sens în care instanța a reținut incidența la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 797/2007).

Instanța a reținut că "reclamanta a susținut că a aflat de conținutul anexei nr. 60 la H.G. nr. 908/2002...la începutul anului 2018, în urma verificării la O.C.P.I a evidențelor cadastrale", fără a solicita acesteia să facă dovada datei efective la care a luat cunoștință de conținutul actului.

Consideră că instanța a reținut, în mod eronat că "pârâtul nu a făcut dovada că ar fi "comunicat reclamantei, la momentul emiterii, actul administrativ ce face obiectul prezentei cauze", în condițiile în care nu există o atare obligație în sarcina Guvernului, deoarece însăși Constituția stabilește fără echivoc faptul că hotărârile de Guvern sunt supuse publicării în Monitorul Oficial, ca măsură oficială de aducere la cunoștință publică.

Față de specificul actului contestat, faptul că anexele la acesta au fost publicate la aceeași dată, în numărul bis al Monitorului Oficial, nu înseamnă că nu s-a realizat o comunicare către terți. A pretinde să se realizeze de către Guvern comunicarea actului, într-un caz particular, către reclamantă înseamnă că acest moment ar însemna, pentru reclamantă, intrarea în vigoare a unei norme juridice de natura unei hotărâri de Guvern, și nu momentul publicării. Or, dacă s-ar interpreta astfel, ar fi vorba de momente diferite de recepționare, deci de intrare în vigoare, deși principiul legalității implică și aplicarea uniformă a legilor, atât în timp și spațiu, cât și asupra persoanelor, mai ales în condițiile în care legalitatea actului este supusă cenzurii instanței la 16 ani de la momentul publicării.

Arată recurentul că reclamanta este "instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, având ca scop cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă, monopol natural de interes strategic, precum și administrarea infrastructurii Sistemului național de gospodărire a apelor". În aceste condiții, nu poate fi contestat accesul acesteia la publicațiile oficiale ale statului român, cât și faptul că, în realizarea atribuțiilor principale, demersurile sale în decursul celor 16 ani ar fi trebuit să presupună, în mod rezonabil, și verificarea situației juridice a bunurilor ce se află în administrarea/gospodărirea sa.

Textul alin. (3) al art. 7 din Legea nr. 554/2004 se referă la "momentul în care persoana vătămată a luat cunoștință, pe orice cale, de conținutul actului", or, ceea ce reține instanța este că reclamanta a luat cunoștință de act "la începutul anului 2018" în urma unor verificări la O.C.P.I., nefiind indicate/depuse înscrisuri/corespondență cu această instituție care să justifice cele susținute de reclamantă și însușite de instanță.

Instanța a realizat astfel o aplicare greșită a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, nefiind clarificată data de referință la care să fie aplicat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nefiind probat, în speță, niciun motiv temeinic ce ar fi putut să permită aplicarea, în cazul reclamantei, a termenului de 6 luni, regăsit în teza a II - a aceluiași alineat.

În aceste condiții, cum reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat și nici nu a invocat o cauză de împiedicare mai presus de voința sa, pentru repunerea în termen, se impunea aplicarea sancțiunii procedurale determinată de neexercitarea dreptului în termenul stabilit de lege, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

I.3.1.2. În mod nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a respins excepția tardivității introducerii acțiunii.

Aceste dispoziții sunt aplicabile în speță deoarece H.G. nr. 908/2002 are caracterul unui act administrativ individual, dat fiind faptul că privește numai anumite persoane juridice - unități administrativ-teritoriale (județul Vrancea, respectiv municipiile, orașele și comunele din județul Vrancea), dispozițiile cuprinse în aceasta neavând deci caracter general și impersonal.

Potrivit art. 107 alin. (4) din Constituție, în vigoare la data emiterii hotărârii contestate se publică în Monitorul Oficial al României. Comunicarea, aducerea la cunoștință publică se consideră realizată în momentul publicării lor. H.G. nr. 908/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 663 din 6 septembrie 2002, respectiv anexele în M.O. nr. 663 bis din 6 septembrie 2002, fiind depășit, în aceste condiții, termenul de decădere de 1 an în care reclamanta avea deschisă calea contenciosului administrativ pentru a cere anularea hotărârii.

Nu se poate accepta ca moment al intrării în vigoare a unei norme juridice data comunicării într-un caz particular, ci nu cea a publicării, deoarece ar fi vorba de momente diferite de recepționare, deci de intrare în vigoare, în condițiile în care principiul legalității actului implică și aplicarea uniformă a legilor, atât în timp și spațiu, cât și asupra persoanelor.

Fără a le reitera, solicită ca, în subsidiar, să fie luate în considerare susținerile privind neidentificarea, de către instanță, a datei de referință (reprezentată de data luării la cunoștință a actului), dată la care instanța trebuia să facă raportarea termenelor de 6 luni sau de 1 an (în cazul în care s-ar fi invocat de către parte și s-ar fi admis de către instanță, existența unor motive temeinice) prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, consideră că perioada de timp de 16 ani scursă între momentul intrării în vigoare a hotărârii de Guvern și data la care se pune în discuție legalitatea actului administrativ este departe de orice apreciere a caracterului rezonabil al termenului în care poate fi atacat un act administrativ și îndreptățește concluzia că actul este unul definitiv asupra căruia nu se mai poate interveni.

Având în vedere că acțiunea a fost introdusă tardiv față de dispozițiile imperative ale art. 11 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 554/2004, consideră că se impunea admiterea excepției și respingerea acțiunii ca tardiv formulată.

I.3.1.3. Soluția instanței de fond de "anulare în parte a Anexei nr. 60 a H.G. nr. 908/2002 ... respectiv poziția nr. 12" este nelegală, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/1998, în forma în vigoare la data emiterii actului contestat, motiv încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea Guvernului nr. 908/2002, cu modificările și completările ulterioare, este legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituția României (art. 108 în forma republicată) și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Hotărârea contestată a fost adoptată de executiv, astfel cum reiese și din Nota de fundamentare care a însoțit proiectul actului administrativ, prin însușirea proiectului inițiat, la acea dată, de Ministerul Administrației Publice, organ de specialitate al administrației publice centrale cu atribuții și competențe în domeniul administrației publice locale. La elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001, în vigoare la acea dată, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autoritățile publice interesate în aplicarea acestuia, astfel cum reiese din Nota de fundamentare. Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 și Normelor tehnice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 548/1999, inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unei autorități administrativ-teritoriale se întocmește de către comisiile special constituite în acest sens, în fiecare unitate administrativ-teritorială și se însușește prin hotărârea autorității publice a unității respective, urmând ca apartenența la domeniul respectiv a bunurilor cuprinse în inventar să fie atestată prin hotărâre a Guvernului. Prin actele administrative astfel adoptate, consiliile locale/județene stabilesc regimul juridic diferențiat (proprietatea publică sau proprietatea privată) numai cu privire la bunurile lor, voința juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau județean aparținând, deci, autorităților locale. Efectul juridic al actului emis de autoritatea centrală este doar de atestare a regimului juridic al proprietății publice diferențiat de regimul juridic al proprietății private, ce aparține tot unității administrativ-teritoriale.

Invocând dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, recurenta susține că, în speță, imobilul care figurează la poz. 12 din Anexa nr. 60 - Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Vintileasca este identificat ca "lac natural", iar potrivit pct. III.3 din Anexa la Legea nr. 213/1998 din domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor fac parte și "lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean". Din interpretarea dispozițiilor legale anterior invocate reiese că obiectivul în discuție (lac natural) face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, prin efectul legii, fiind încadrat ca atare prin hotărâre a consiliului local.

Pe de altă parte, întrucât imobilul respectiv figurează în domeniul public local recurenta consideră că analizarea, respectiv cenzurarea valabilității titlului cu care unitatea administrativ-teritorială comuna Vintileasca deține obiectivul este de competența instanțelor de drept comun. Instanța de contencios administrativ poate analiza legalitatea unui act administrativ prin prisma respectării dispozițiilor legale în vigoare la momentul emiterii acestuia și a normelor de competență conferite de lege emitentului actului.

H.G. nr. 908/2002 respectă principiul legalității actului administrativ, acea calitate a actului administrativ de a corespunde legii în accepțiunea lato sensu, atât din punct de vedere al categoriilor de acte normative incluse în sintagma lege, cât și din punct de vedere al prescripțiilor legii în ceea ce privește forma, fondul și limitele competenței organului care emite actul administrativ. Actul administrativ trebuie să fie emis sau adoptat de organul competent, în limitele competenței sale, forma actului administrativ și procedura de emitere să fie cele prevăzute de lege, iar conținutul său să fie conform legii în baza căreia este adoptat și nu în ultimul rând actul să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pune în executare.

Sub un alt aspect, voința juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local aparține autorităților deliberative ale respectivei unități administrativ-teritoriale. în aceste condiții, orice intervenție a Guvernului asupra inventarelor astfel însușite de autoritățile locale, în sensul adăugirii sau eliminării unor bunuri ar reprezenta o ingerință în autonomia locală, precum și o depășire a atribuțiilor conferite de Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, mai menționează că o eliminare a poziției contestate din H.G. nr. 908/2002 s-ar fi putut realiza numai la inițiativa autorității administrației publice locale competente, care, în conformitate cu procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, se poate pronunța asupra necesității și oportunității inițierii proiectelor de acte normative care privesc atestarea în domeniul public local, cât și asupra realității datelor prezentate în acestea.

În aceste condiții, se impunea respingerea cererii de anulare ca neîntemeiată.

Față de cele arătate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

I.3.2. UAT Vintileasca - Consiliul Local al comunei Vintileasca, prin motivele de recurs, critică sentința instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică, din următoarele motive:

I.3.2.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că motivarea hotărârii de către instanța de fond este lapidară și că aceasta nu a răspuns la toate apărările formulate.

Procedând în acest mod, instanța de fond a ignorat, practic o serie întreagă de documente invocate, dar și dispoziții legale, în baza cărora au fost formulate apărările, pe care a înțeles să le opună reclamantei.

Consideră că instanța de fond s-a limitat la a prezenta o serie de texte de lege în vigoare la data emiterii sentinței civile recurate, fără însă a verifica dacă acestea se aplică și în situația dedusă judecății.

I.3.2.2. În mod greșit instanța de fond a respins excepțiile invocate, reținând greșit totodată că în situația de față sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996.

Pe cale de excepție, solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă, având în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Subliniază faptul că H.G. nr. 908/2002, HCL nr. 12/1999 și HCL nr. 45/2016 sunt trei acte administrative individuale, legea stabilind un termen de 30 de zile în care persoanele vătămate pot face plângere prealabilă.

În cauza de față, H.G. nr. 908/2002 și cele două HCL nr. 8/2003 nu au fost comunicate reclamantei, fiind acte ce sunt aduse la cunoștință prin metode direct stabilite de lege. Astfel, H.G. nr. 908/2002 a fost adusă la cunoștință prin publicarea în Monitorul Oficial al României nr. 663 bis, partea I, din data de 6 septembrie 2002, dată de la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască actul administrativ contestat, dată de la care a început să curgă termenul de 30 de zile stabilit de 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv de 6 luni stabilit de art. 7 alin. (3) din legea nr. 554/2004. Totodată, HCL nr. 12/1999 și HCL nr. 45/2016 au fost emise în anul 1999, respectiv 2016, realizându-se procedura de aducere la cunoștința prin metodele impuse de Legea nr. 215/2001, reclamanta înțelegând să formuleze procedura prealabilă după expirarea termenului prevăzut de lege. Or, o astfel de procedură a fost demarată de reclamantă în anul 2018, fiind încălcat termenul la care se refera art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Față de poziția instanței de fond, care reține greșit că aceste acte trebuiau să fie comunicate reclamantei, apreciază că printr-o astfel de poziție se încalcă însăși procedura de informare a acestor acte administrative, fiind vorba totuși de entități publice, entități care funcționează în baza unor H.G., fiind greu de crezut că reclamanta SGA nu a știut de această situație.

Pentru aceste motive, solicită respingerea cererii ca inadmisibilă, plângerea prealabilă fiind formulată tardiv, absența acestei cerințe obligatorii de admisibilitate a cererii venind în contradicție și cu dispozițiile art. 193 alin. (1) noul C. proc. civ.

I.3.2.3. Pe cale de excepție, recurenta înțelege să invocă prescripția dreptului material la acțiune.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta înțelege să solicite anularea unor acte administrative din anul 1999 și 2002. Art. 11 din Legea nr. 554/2004 stabilește un termen de 6 luni pentru depunerea unei acțiuni către instanța de contencios administrativ. Având în vedere cele menționate, raportat la faptul că reclamanta a sesizat instanța de judecată la data de 04.10.2018, în timp ce actele administrative contestate au fost emise începând cu anul 1999, apreciază că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, așa cum stabilește și art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

I.3.2.4. Pe fondul cauzei, precizează recurenta că terenul în suprafață de 4,7 ha nu poate fi în administrarea Administrației Naționale " Apele Romane " - Administrația Bazinală de Apa Șiret prin Sistemul de Gospodărire a Apelor Vrancea, fiind vorba de un lac comunal, reclamanta aflându-se în eroare, pentru următoarele motive:

- Lacul Vintileasca a aparținut și aparține Comunei Vintileasca, apărând prima dată în anul 1968, când s-a făcut delimitarea între comune, conform Legii nr. 2 din anul 1968. În anul 1980, în momentul introducerii cadastrului în comuna Vintileasca, Lacul comunal Vintileasca apare la editarea planului cadastral.

Mai mult, cu privire la aceasta suprafață de teren s-a pronunțat deja instanța de judecată, Tribunalul Vrancea, prin sentința nr. 895/2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013, stabilind că terenul în suprafața de 4,7 ha situat în T 58 P 2651 se află în proprietatea Comunei Vintileasca.

Expertul desemnat în dosarul nr. x/2013 a concluzionat că linia de hotar dintre cele două UAT-uri a fost stabilită din anul 1981, această suprafața de teren - Lacul comunal Vintileasca figurând în proprietatea acesteia.

- Faptul că reclamanta înțelege să susțină că acest teren este un lac natural care se află în administrarea sa, nu poate produce niciun efect juridic, singura dovadă putând fi făcută cu extrasul de carte funciară. Acest teren a fost intabulat în domeniul public al comunei Vintileasca cu categoria de folosința - lac comunal, potrivit cărților funciare emise de OCPI Vrancea. Reclamanta nu poate solicita înscrierea dreptului său de proprietate asupra acestei suprafețe de teren, nefiind titulara dreptului de proprietate, aceste terenuri fiind în domeniul public al comunei Vintileasca.

În acest sens, subliniază faptul că prin hotărârea nr. 12 din data de 30.08.1999 privind însușirea inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Vintileasca, județul Vrancea, Lacul comunal Vintileasca apare dobândit anterior anului 1986, dată la care a fost întocmit registrul cadastral.

Lacul comunal Vintileasca s-a aflat în proprietatea UAT Vintileasca dintotdeauna, în anul 1986, an în care s-a întocmit registrul cadastral al comunei, figurând deja în proprietatea acesteia.

Subliniază faptul că nu există niciun proces-verbal de predare-primire cu privire la acest lac comunal, această suprafață de teren fiind în posesia acesteia conform tuturor documentelor invocate, documente care atestă faptul că lacul comunal se află în proprietatea sa începând cu anul 1968 când s-a făcut delimitarea între comune, conform Legii nr. 2 din anul 1968.

Având în vedere că acest lac comunal se află în domeniul public al comunei Vintileasca începând cu anul 1999, în hotărârea nr. 12 din data de 30.08.1999 privind însușirea inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Vintileasca, județul Vrancea, la poziția nr. 12, terenul în suprafață de 4,6 ha este înscris în domeniul public al comunei Vintileasca, în baza Legii nr. 213/1998 și a Hotărârii de Guvern nr. 908/2002 privind atestarea domeniului public al județului Vrancea, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Vrancea.

Mai mult, acest teren apare în domeniul public al comunei Vintileasca, conform Monitorului Oficial al României nr. 663 bis partea I din data de 6 septembrie 2002.

Recurenta invocă art. 861 noul C. civ., susținând că acest teren are destinația de baltă, fiind de uz public, aflându-se în domeniul public al comunei Vintileasca din anul 1986.

- Reclamanta nu poate susține că statul roman este vătămat în dreptul sau de proprietate publică, atâta timp cât acest teren se află deja în domeniul public. Reclamanta nu poate invoca niciun interes în cauza, nefiind făcută nicio dovadă în sensul celor menționate, în timp ce, prin înscrierea în cartea funciară, se dovedește opozabilitatea față de terți a dreptului său de proprietate.

Subliniază faptul că lacul comunal Vintileasca este înscris în cartea funciară nr. x în favoarea UAT Vintileasca, conform încheierii nr. 25144 din data de 02.05.2017

Având în vedere aceste aspecte, solicită admiterea recursului, casarea sentinței, iar în rejudecare, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

I. 4. Apărările formulate în cauză

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare cu privire la recursurile formulate de recurenții-pârâți: Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului și Unitatea Administrativ Teritorială Vintileasca - Consiliul Local al Comunei Vintileasca, solicitând respingerea ca nefondate și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond, din următoarele considerente:

I.4.1. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), arată intimatul că, deși ambele recurente își întemeiază cererile de recurs pe aceste dispoziții, acestea nu arată care este considerentul pe care se întemeiază cu privire la acest temei de drept. Instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Instanța de fond a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către reclamantă în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată. În cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii reclamantei.

I.4.2. Cu referire la motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. formulate de către Guvernul României, Unitatea Administrativ - Teritorială Călinești și Consiliul Local al Comunei Mihăilești, intimatul arată următoarele:

I.4.2.1. Raportat la susținerile recurentei Guvernul României potrivit cărora în mod nelegal a fost respinsă excepția tardivității introducerii plângerii prealabile, intimatul arată că instanța de fond, având în vedere Decizia nr. 797/2007 a Curții Constituționale, în mod corect a apreciat că termenul de 6 luni curge de la data emiterii actului numai pentru destinatarul său, nu și pentru terți, pentru aceștia din urmă, termenul de 6 luni curgând de la data la care au luat cunoștință, pe orice cale, de existența actului.

Cu referire la susținerile recurentei potrivit cărora prin raportare la data publicării H.G. nr. 908/2002 - 06.09.2002, demersul reclamantei nu respectă termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. (1) din legea nr. 554/2004, intimatul arată că, în mod corect, instanța de fond a reținut practica înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la calculul termenelor procedurale în ceea ce privește hotărârile de Guvern de atestare a domeniului public, potrivit căreia, în cazul unei hotărâri adoptate de Guvern în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, pentru atestarea apartenenței bunurilor la domeniul public, momentul de început al calculului termenelor procedurale nu coincide cu publicarea în M. Of., pentru că anexele în care sunt indicate bunurile sunt publicate separat, în numerele "bis" ale Monitorului Oficial al României, Partea I, care nu se aduc la cunoștința generală a publicului, ci sunt distribuite doar persoanelor interesate.

Susține intimatul că această interpretare, impusă de respectarea principiului liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 21 din Constituția României și în art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, se regăsește și în practica Înaltei Curți, sens în care citează Decizia nr. 4060/2008, Decizia nr. 230/2009, Decizia nr. 3032/2012, decizia civilă nr. 742/28.02.2017 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În mod corect, instanța de fond a reținut că reclamanta a luat cunoștință de conținutul Anexei 60 la H.G. nr. 908/2002 la începutul anului 2018, în urma verificării la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a evidențelor cadastrale necesare valorificării prin încheiere a bunurilor din domeniul public al statului, reținând că reclamanta a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin cererea adresată pârâtului Guvernul României la data de 03.04.2018 (adresa nr. x/03.04.2018).

Totodată, în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect anularea parțială a H.C.L. nr. 12/1999 și H.C.L nr. 45/2016, ambele emise de către Consiliul Local al Comunei Vintileasca, reclamanta a solicitat la data de 03.04.2018 reexaminarea actelor administrative mai sus indicate, în sensul înlăturării din inventarul domeniului public al comunei Vintileasca a bunului imobil "Lac natural" aflat la poziția 12 din inventar, respectiv a bunului imobil "Lac natural" aflat la poziția 185 din inventar (adresa nr. x/03.04.2018), astfel fiind îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și față de acest pârât.

I.4.2.2. În ceea ce privește susținerile recurentelor potrivit cărora în mod nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a respins excepția tardivității introducerii plângerii prealabile, intimatul susține că acestea sunt neîntemeiate și nefondate din următoarele considerente:

Reclamanta Administrația Națională "Apele Române", Administrația Bazinală de Apă Siret a solicitat instanței anularea poziției nr. 60 din Anexa la H.G. nr. 908/2002 privind atestarea domeniului public al județului Vrancea, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Vrancea; anularea poziției nr. 12 din Anexa la H.C.L nr. 12/1999 privind inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Vintileasca și anularea poziției nr. 185 din Anexa la H.C.L. nr. 45/2016 privind inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei Vintileasca.

H.G. nr. 908/2002 privind atestarea domeniului public al județului Vrancea, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Vrancea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 663/06.09.2002.

Soluția instanței de fond cu privire la respingerea excepției tardivității este una corectă și legală, având în vedere dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și actele de la dosar din care rezultă că plângerea prealabilă formulată de reclamantă a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale, termenul legal începând să curgă de la data luării la cunoștință de actul a cărei anulare se solicită. Astfel, Administrația Națională "Apele Române", Administrația Bazinală de Apă Siret este persoană vătămată într-un drept al său, care a formulat plângere prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, în termenul prevăzut de același act normativ, termen ce a început să curgă din momentul luării la cunoștință de actul atacat. H.G. nr. 908/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 663/06.09.2002, iar Anexa nr. 60, vizând inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Vintileasca, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 663 bis, dar data de la care începe să curgă termenul pentru formularea plângerii prealabile pentru terțele persoane vătămate într-un drept al lor, prin actul administrativ cu caracter individual, este data la care terțul a luat la cunoștință de actul administrativ vătămător. Reclamanta a luat la cunoștință de conținutul Anexei nr. 60 la H.G. nr. 908/2002 la începutul anului 2018, în urma verificării la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a evidentelor cadastrale necesare valorificării prin încheiere a bunurilor din domeniul public al statului.

Prin urmare, susținerea recurentelor potrivit căreia H.G. nr. 908/2002 a fost publicată la data de 06.09.2002 în Monitorul Oficial nr. 663, iar reclamanta a sesizat instanța de contencios administrativ în data de 04.10.2018, acțiunea fiind formulată în opinia acestora cu depășirea termenelor stabilite prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi primită.

Invocă intimatul cu titlul de practică judiciară decizia nr. 4378/19.11.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012.

I.4.3. Pe fondul cauzei, intimatul formulează următoarele apărări:

Intimatul invocă art. 136 alin. (3) din Constituția României și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia, cu modificările și completările ulterioare, din a cărora analiză, în opinia sa, reiese că bunurile din domeniul public sunt cele declarate de prevederile legale/constituționale (criteriul declarației legii), respectiv cele de uz sau de interes public național (criteriul destinației bunurilor).

Astfel, operațiunea de inventariere, atât a bunurilor ce fac parte din domeniul public de interes local, cât și a bunurilor ce fac parte din domeniul public al statului, operată prin hotărâre de guvern, nu are semnificația unui mod de dobândire a proprietății publice, ci doar de consacrare legislativă a unei situații preexistente, astfel că, instanței de contencios-administrativ nu îi revine competența de a analiza aspecte legate de dreptul de proprietate al statului, obiectul prezentei cauze rezumându-se strict la analiza din punct de vedere al domeniului a bunurilor ce fac obiectul prezentei cauze (domeniul public de interes local/domeniul public al statului).

Invocă intimatul art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 107/1996, pct. 37 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 107/1996 și pct. 371 din aceeași anexă, din a căror interpretare rezultă, în opinia sa, că, în mod corect, instanța de fond a reținut că lacul Vintileasca este inclus în categoria principalelor lacuri naturale din România, așa cum rezultă din Atlasul Cadastrului Apelor din România, ediția 1992, aprobat prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului nr. 399/1997 și completat prin Ordinul Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 1276/2005, fiind inclus în bazinul hidrografic Siret, cod cadastral XII - 1.80 .

De asemenea, potrivit aplicației informatice "PATRIM - patrimoniul public", întocmită în baza H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, rezultă că imobilul în litigiu se află înscris în inventarul centralizat la nr. MFP 63856, cod clasificație 8.03.03, fiind în administrarea Administrației Naționale "Apele Române".

Prin urmare, în mod greșit, Consiliul Local Vintileasca a inclus în domeniul public de interes local, bunuri de interes național, încălcând astfel dispozițiile legale prohibitive cu privire la bunurile ce fac parte din domeniul public al statului, Statul Român fiind vătămat în dreptul său de proprietate publică.

Totodată, în mod corect, instanța de fond a reținut că nu au fost depuse la dosar niciun fel de dovezi că imobilul - "Lacul Vintileasca", s-ar fi aflat vreodată în proprietatea publică a unității administrativ - teritoriale Vintileasca, sentința invocată de pârâți făcând referire doar la delimitarea teritorială dintre două unități administrativ teritoriale, respectiv la localizarea imobilului pe suprafața uneia dintre acestea și nicidecum la dreptul de proprietate al comunei Vintileasca asupra lacului în discuție.

Având în vedere cele mai sus menționate, solicită respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de recurenții Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, și Unitatea Administrativ Teritorială Vintileasca - Consiliul Local al Comunei Vintileasca și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate în cele două recursuri care, dată fiind caracterul unitar al considerentelor dezvoltate urmează a fi analizate împreună și de apărările din cuprinsul întâmpinării ce au fost formulate, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de ambele recurente este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde:(…) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Sub acest aspect, Curtea reține că, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Astfel, așa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: " Deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Curtea mai reține și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ținând seama în principal de particularitățile cauzei, având ca obiect o cerere de suspendare care, prin natura sa împiedică cercetarea unor aspecte care prejudecă fondul cauzei.

Deși ambele recurente își întemeiază cererile de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acestea nu au dezvoltat în mod concret această critică, nearătând care este considerentul pe care se întemeiază cu privire la acest temei de drept. Deși susțin prin motivele de recurs că hotărârea instanței de fond cuprinde și motive contradictorii, nu se arată care anume sunt aceste motive. Soluția instanței de a respinge acțiunea reclamantei recurente este întemeiată în drept, instanța a indicat dispozițiile legale aplicabile în situația dedusă judecății și a explicitat în mod coerent modul în care aceste dispoziții legale sunt aplicabile față de reclamantă, motivarea cuprinzând, într-o manieră concisă și clară, argumentele care au format convingerea instanței de fond cu privire la soluția pronunțată, raportat la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu.

Înalta Curte apreciază că motiv