ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2012/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 iunie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 12112/22.12.2017, emisă de pârât, în sensul (i) obligării pârâtului la plata diferențelor de despăgubiri, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, stabilite în sentințele pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 în dosarele: x, precum și (ii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de executare aferente dosarelor antemenționate, conform încheierilor deschise de BEJ B..

Prin sentința civilă nr. 3361 din 16 iulie 2018, Curtea de Apel București:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat, în parte, Decizia nr. 12112 din 22.12.2017, emisă de pârât, cu privire la cererile de plată a penalităților și a cheltuielilor de judecată;

- a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de despăgubire, pentru sumele solicitate cu titlu de penalități și cheltuieli de judecată aferente dosarelor soluționate definitiv;

- a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

Recurentul-pârât susține că instanța de fond a reținut în mod eronat că sumele solicitate de reclamantă în cele 20 de cereri de plată cu titlu de penalități de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurare în sensul legii.

Înțelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 pentru noțiunea de "creanță de asigurare" este cel stabilit în mod expres și explicit de art. 4 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat.

Subliniază că nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanțe de asigurare, astfel cum este definită această noțiune de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Un element esențial pentru calificarea drept creanță de asigurare a unei sume de bani solicitată la plată din disponibilitățile Fondului îl reprezintă izvorul direct al acestei creanțe, și anume contractul de asigurare încheiat de asigurătorul față de care, ulterior, s-a deschis procedura falimentului.

Penalitățile de întârziere care pot fi solicitate unei societăți de asigurare, în speță C., sunt expresia atitudinii culpabile a asigurătorului care nu își îndeplinește obligațiile care îi incumbă potrivit contractului de asigurare.

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este ținut să garanteze plata sumelor de bani care pot fi stabilite în sarcina asigurătorului falit și care sunt determinate de comportamentul ilicit/culpabil al acestui asigurător care fie nu își îndeplinește obligațiile contractuale, fie și le execută defectuos.

Așadar, sumele de bani care derivă din fapta culpabilă ori ilicită a asigurătorului față de care s-a deschis procedura falimentului nu constituie creanțe de asigurare și nu pot fi recuperate din disponibilitățile fondului de garantare a asiguraților.

Totodată, se impun a fi avute în vedere și dispozițiile exprese și imperative ale art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, care stabilesc faptul că (n)icio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 103, cu mențiunea că în cauză, nu ne aflăm în situația de excepție reglementată de art. 103 din Legea nr. 85/2014.

Nici sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanțe de asigurare în sensul definiției dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancțiune procesuală pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu, conform prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În speță, FGA nu a fost parte procesuală în dosarele soluționate de Judecătoria Sectorului 3 București, în acțiunile în pretenții în contradictoriu cu asigurătorul C., la care fac referire cererile de plază, astfel încât trebuie reținut că soluția dată în aceste dosare nu îi este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile si obligațiile asigurătorului în faliment care a căzut în pretenții, aceste cheltuieli putând fi recuperate de intimata-reclamantă exclusiv în cadrul procedurii de faliment, prin înscrierea la masa credală a C. S.A.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare față de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, fără a se face precizări cu privire la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei

În ceea ce privește criticile dezvoltate de recurentul-pârât în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs le apreciază ca fiind fondate.

Astfel, instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ și clar definit.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, si nu asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de față C.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora dobânzile și cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamantă, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de dobânzi și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Intimata nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv dobânzi si cheltuieli de judecată a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar intimata nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului pârât a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului.

Pe cale de consecință, dobânzile și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora, reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit că noțiunea de creanță de asigurări reprezintă "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 prevede că "(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015".

Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător. Obligația sa de plată este una legală și este consecința principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu consecința directă a preluării riscului asigurat.

În concluzie, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, aspect dezlegat în mod greșit de instanța de fond.

Pentru aceste considerente, găsind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3361 din 16 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă atacată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2021.