Moschopoulos-Veinoglou și alții împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32636/05) direcționată împotriva Republicii Elenă de doi cetățeni ai acestui stat, Dl. Orpheas Moschopoulos-Veïnoglou și Dna Zoé Moschopoulou, soția Katsadaki, precum și de o societate anonimă cu sediul la Atena, denumită Orpheus Veïnoglou Compania Internațională de Transporturi, (reclamantii), care au sesizat Curtea pe 5 septembrie 2005, în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).

Reclamantii sunt reprezentați de Dnele N. și K. Papakostas, avocate la barou din Atena. Guvernul grec (Guvernul) este reprezentat de delegații agentului acestuia, Dl. K. Georgiadis, asessor la Consiliul Juridic al Statului și Dna O. Patsopoulou, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

La 7 noiembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând de prevederile articolului 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.

În virtutea unui contract de vânzare nr. 464 din 30 aprilie 1977, cei doi primii reclamanti au devenit proprietari ai unui teren cu o suprafață totală de 1.240 m², situat în cadrul planului urban al municipalității Nikaia (prefectura Pireu).

La 29 martie 1979, cei doi primii reclamanti au depus la biroul de Urbanism al prefecturii Pireu o cerere pentru a obține un permis de construire a unui imobil cu două etaje pe terenul lor. Acest permis de construire le-a fost acordat la 12 septembrie 1980 și cei doi primii reclamanti au procedat la construcția imobilului în cauză. La 5 aprilie 1982, cei doi primii reclamanti au închiriat imobilul celui de-al treilea reclamant, pentru a fi utilizat ca garaj și spații. La 14 iulie 2000, l-au vândut.

În între timp, prin decizia nr. 464/1984, consilul de administrație al municipalității Nikaia a procedat la modificarea planului de amenajare al regiunii pentru a crea în cadrul ei instalații de sport și educație. Această decizie a fost aprobată de prefectul Pireu prin decizia nr. 429166/1653 din 11 decembrie 1985, care a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. 313 din 14 aprilie 1986. Noul plan de amenajare a afectat proprietatea reclamantilor.

Ulterior, în fața inerției administrației, cei doi primii reclamanti au inițiat mai multe demersuri care au avut scopul fie de a avansa procedura de expropriere, fie de a obține deblocarea terenului lor. Aceste demersuri nu au avut rezultat.

La 18 februarie 1997, cei doi primii reclamanti au sesizat Consiliul de Stat cu o cerere de anulare a refuzului tacit al administrației de a ridica sarcina care cântăresc asupra terenului lor.

La 5 iulie 1999, Consiliul de Stat a acceptat cererea, a anulat refuzul tacit al administrației de a debloca proprietatea celor doi primii reclamanti, notând că administrația era obligată să ridice sarcina în cauză, și i-a retrimis cauza pentru a lua măsurile necesare la această privință; în special, a invitat administrația să verifice dacă condițiile prevăzute de lege pentru deblocarea proprietății erau îndeplinite și, în caz afirmativ, să ridice sarcina care cântăresc asupra terenului în litigiu, prin modificarea planului de amenajare a regiunii (hotărâre nr. 2344/1999).

Au urmat mai multe episoade între administrație, care contempla posibilitatea unei noi expropieri a terenului în cauză, și cei doi primii reclamanti care s-au opus fiecărei acțiuni întreprinse la această privință de serviciile competente. În acest context, la 10 iulie 2000, cei doi primii reclamanti au sesizat comisia specială a Consilului de Stat, răspunzătoare de supravegherea executării hotărârilor tribunalelor administrative, pentru a se plânge de neexecutarea hotărârii nr. 2344/1999. La 1 august 2003, această comisie a constatat că administrația nu și-a îndeplinit obligația de a ridica sarcina care cântăresc asupra terenului în litigiu, dar că s-a mulțumit doar cu a lua acte pregătitoare în vederea unei noi expropieri (proces-verbal nr. 14/2003).

Prin decizia nr. 34940 din 23 august 2005, ministrul Mediului și Amenajării Teritoriului a ridicat în sfârșit sarcina care cântăresc asupra terenului în litigiu, bazând-se pe o opinie favorabilă a administrației din 24 decembrie 2003. Această decizie ministerială a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. 999 din 14 septembrie 2005.

De asemenea, sunt luate în considerare următoarele dispoziții ale legii introductive (Εισαγωγικός Νόμος) codului civil: art. 104 Statul este responsabil în conformitate cu dispozițiile codului civil referitoare la persoane morale, pentru actele sau omisiunile organelor sale privind raporturile de drept privat sau patrimoniul privat al acestuia. art. 105 Statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de actele ilegale sau omisiunile organelor sale în exercitarea puterii publice, decât dacă actul sau omisiunea au avut loc în nerespectarea unei dispoziții destinate să servească interesul public. Persoana vinovată este solidar responsabilă, sub rezerva dispozițiilor speciale privind răspunderea miniștrilor. art. 106 Dispozițiile celor două articole anterioare se aplică și privind răspunderea comunelor sau a altor persoane de drept public pentru prejudiciul cauzat de actele sau omisiunile organelor lor. 15. art. 105 din legea introductivă a codului civil stabilește conceptul de act prejudiciabil special de drept public, creând o răspundere extracontractuală a Statului. Această răspundere rezultă din acte sau omisiuni ilegale care au cauzat o pierdere materială sau morală unui cetățean. Actele în cauză pot fi nu numai acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte neexecutabile în principiu.

Conform articolului 19 din Legea nr. 1868/1989, acțiunea pentru daunele în fața tribunalelor administrative este o cale de atac independentă față de cererile de anulare sau orice altă cale de atac împotriva actului sau omisiunii administrative din care decurge eventual obligația de despăgubire; poate deci fi exercitată în mod autonom la alegerea interesatului. Întrucât natura ilegală a actului sau omisiunii este una dintre condițiile de admisibilitate a acțiunii de reparație, tribunalul administrativ sesizat cu o asemenea acțiune examinează de asemenea legalitatea actului sau omisiunii administrative incriminate, cu condiția ca aceasta să nu fi fost deja examinată cu forță de lucru judecat în cadrul altei proceduri.

Există o jurisprudență abundentă a tribunalelor interne privind acțiunea pentru daunele. Conform acestei jurisprudențe, dacă un teren afectat pentru construcția unei lucrări de interes public rămâne blocat pentru o perioadă lungă fără ca administrația să procedeze la exproprierea sa formală cu o despăgubire, proprietarul imobilului în cauză poate cere deblocarea bunului, cât și o despăgubire pentru prejudiciul suferit. De asemenea, dacă administrația blochează un teren dincolo de o perioadă rezonabilă, proprietarul afectat poate cere o despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită blocării ilegale a bunului și a privării de utilizare. În sfârșit, dacă administrația ocupă ilegal un teren, proprietarul poate cere, pe lângă restituirea bunului, o despăgubire pentru privarea de utilizare a terenului.

Reclamantii se plâng de refuzul administrației de a se conforma, pentru o perioadă lungă, hotărârii nr. 2344/1999 a Consilului de Stat. Invocă articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, care se citesc după cum urmează: art. 6 § 1 Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) litigii privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...) art. 13 Orice persoană al cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instituții naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. A. Privitor la admisibilitate 1. Observație preliminară

Curtea observă de la început că grievul ridicat aici, bazat pe presupusul refuz al administrației de a se conforma în timp util hotărârii nr. 2344/1999 a Consilului de Stat din 5 iulie 1999, privește în principal societatea anonimă, al treilea reclamant, care a devenit proprietar al terenului în litigiu la 14 iulie 2000. Cu toate acestea, ținând seama de faptul că cei doi primii reclamanti sunt unicii acționari ai acesteia și că au rămas proprietari ai terenului pentru încă un an după publicarea hotărârii nr. 2344/1999, Curtea estimează că, pentru scopurile prezentei dispute, trebuie considerate că cei trei reclamanti sunt afectați de situația pe care o denunță în prezentul grief. 2. Privitor la excepția Guvernului

Guvernul afirmă că, ținând seama de publicarea în Jurnalul Oficial din 14 septembrie 2005 a deciziei prin care administrația a ridicat sarcina care cântăresc asupra proprietății reclamantilor, aceștia nu mai pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a dreptului lor la un tribunal.

Reclamantii răspund că pot în continuare pretinde că sunt victime ale unei încălcări a drepturilor lor garantate de Convenție și afirmă că deblocarea proprietății lor mai mult de șase ani după adoptarea hotărârii nr. 2344/1999 a Consilului de Stat nu poate remedia întârzierea Statului în executarea acestei hotărâri.

Conform articolului 34 din Convenție, Curtea poate fi sesizată cu o cerere de orice persoană fizică (...) care pretinde că este victimă a unei încălcări de către una din Înaltele Părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale (...).

Curtea reamintește că în primul rând revine autorităților naționale să remedieze o presupusă încălcare a Convenției. La această privință, întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a presupusei încălcări se pune în toate etapele procedurii sub Convenție.

În prezenta cauză, Curtea observă că excepția ridicată de Guvern este strâns legată de substanța grievului enunțat de reclamanti pe terenul articolului 6 din Convenție și decide să o conecteze la fond.

Curtea constată de asemenea că acest grief nu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarat admisibil. B. Privitor la fond 1. Tezele părților

Reclamantii afirmă că administrația a manifestat o atitudine dilatorie, refuzând în mod arbitrar, pentru o perioadă excesivă, să se conformeze hotărârii care ordona deblocarea proprietății lor.

Guvernul afirmă că autoritățile administrative nu au refuzat niciodată să se conformeze hotărârii nr. 2344/1999 a Consilului de Stat. El observă că această hotărâre nu a ordonat administrației să ridice fără alt lucru sarcina care cântăresc asupra proprietății reclamantilor, ci să verifice mai întâi dacă condițiile legale pentru această deblocare erau îndeplinite. Întârzierea observată între data hotărârii Consilului de Stat (5 iulie 1999) și cea în care administrația a emis o opinie favorabilă pentru ridicarea sarcinii care cântăresc asupra terenului (24 decembrie 2003) era rezonabilă, ținând seama de diferitele formalități completate (consultarea planurilor topografice, redactarea de noi planuri, etc.) și de dificultățile inerente chestiunilor urbanistice. De asemenea, Guvernul observă că reclamantii aveau la dispoziție calea de atac în fața comisiei speciale a Consilului de Stat, cale de atac utilizată de altfel cu succes de cei doi primii reclamanti. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei sentințe, oricare ar fi jurisdicția, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a procesului în sensul articolului 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a litigantului și restabilirea legalității implică obligația pentru administrație să se supună unei sentințe sau hotărâri pronunțate de cea mai înaltă jurisdicție administrativă a Statului pe această materie.

În prezenta cauză, Curtea observă că administrația a întârziat considerabil înainte de a se conforma deciziei judecătorești pe care se bazau reclamantii pentru a-și afirma drepturile. Într-adevăr, Curtea observă că, chiar dacă Consilul de Stat a anulat refuzul tacit al administrației de a ridica sarcina care cântăresc asupra terenului reclamantilor din 5 iulie 1999, decizia administrativă corespunzătoare nu a intervenit decât la 23 august 2005 și a fost publicată în Jurnalul Oficial din 14 septembrie 2005. Chiar dacă Curtea admite că deblocarea proprietății reclamantilor nu putea interveni de manera automată și că anumite măsuri și acte pregătitoare erau necesare la această privință, niciun indice din dosar nu demonstrează că administrația nu ar fi putut manifesta o mai mare diligență în executarea hotărârii nr. 2344/1999. De altfel, Curtea nu poate accepta teza care pare a fi sugerată de Guvern, conform căreia executarea hotărârii nr. 2344/1999 era de domeniul puterii discreționare a administrației. Aceasta a fost de altfel confirmată de decizia comisiei speciale a Consilului de Stat, care a considerat că administrația nu și-a îndeplinit obligația decurgând din hotărârea nr. 2344/1999, obligație care consta în deblocarea terenului. Curtea nu pierde nici din vedere că a fost necesar ca această comisie să constate neexecutarea hotărârii respective pentru ca administrația să cedeze în sfârșit și să ridice sarcina care cântăresc asupra terenului în litigiu.

În lumina considerațiilor de mai sus, Curtea estimează că autoritățile naționale au omis să se conformeze în mod real și într-o perioadă rezonabilă hotărârii nr. 2344/1999 a Consilului de Stat, privând astfel art. 6 § 1 din Convenție de orice efect util.

Ca urmare, Curtea respinge excepția Guvernului bazată pe pretinsul defect de calitate de victimă a reclamantilor și concluzionează cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție sub aspectul dreptului de acces la un tribunal. Ținând seama de această constatare, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe și pe terenul articolului 13; cerințele acestuia sunt într-adevăr mai puțin stricte decât cele ale articolului 6 § 1 și sunt absorbite de acesta în circumstanțele prezente. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE SUB ASPECTUL DURATEI PROCEDURII

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantii se plâng în plus de durata procedurii. Conform lor, perioada care trebuie considerată trebuie să includă de asemenea întârzierea cu care administrația s-a conformat hotărârii Consilului de Stat.

Guvernul afirmă că al treilea reclamant nu poate pretinde că este victimă a duratei procedurii, deoarece a dobândit terenul în litigiu în iulie 2000, adică după încheierea procedurii în fața Consilului de Stat, care, de altfel, ar fi judecat cauza într-o perioadă rezonabilă. A. Privitor la admisibilitate

Ținând seama în special de felul în care reclamantii definesc perioada care trebuie considerată, Curtea estimează că excepția ridicată de Guvern este legată de substanța grievului lor și decide să o conecteze la fond. De altfel, Curtea observă că acest grief este legat de cel examinat mai sus sub aspectul dreptului de acces la un tribunal și trebuie deci de asemenea declarat admisibil. B. Privitor la fond

Curtea tocmai a constatat că întârzierea lungă a autorităților în executarea hotărârii nr. 2344/1999 a Consilului de Stat a prejudiciat dreptul reclamantilor la un tribunal. Ținând seama de motivele care au condus Curtea la această constatare de încălcare, nu este deci loc să se examineze separat dacă a existat în circumstanțele prezente o încălcare a dreptului interesaților la a vedea cauza lor judecată într-o perioadă rezonabilă în sensul articolului 6. Această concluzie dispune, de altfel, Curtea de a se pronunța și asupra excepției ridicate de Guvern.

Curtea admite că în perioada incriminată interessații s-au găsit în imposibilitate de a exploata bunul lor, fiind deci obligați să suporte o sarcină substanțială. Cu toate acestea, Curtea estimează că aceștia ar fi trebuit să sesizeze mai întâi tribunalele administrative cu o acțiune de reparație bazată pe articolele 105 și 106 din legea introductivă a codului civil. Într-adevăr, jurisprudența internă acceptă în mod explicit că dacă administrația blochează un teren dincolo de o perioadă rezonabilă, proprietarul afectat poate cere o despăgubire pentru prejudiciul suferit. Lors de l'examen de cette demande, les tribunaux saisis procèdent à leur initiative au contrôle de la légalité de l'acte administratif visé. La examinarea acestei cereri, tribunalele sesizate procedează din inițiativa lor la controlul legalității actului administrativ vizat.

Or, în circumstanțele prezente, interessații s-au mulțumit cu o cerere tendând doar la anularea refuzului administrației de a ridica sarcina care cântăresc asupra proprietății lor. Cu alte cuvinte, prin natura sa însăși, calea de atac în anulare exercitată nu conținea o cerere de despăgubire și nu putea fi urmată decât de anularea actului administrativ vizat, ceea ce a fost de altfel și cazul în circumstanțele prezente. Astfel, chiar dacă hotărârea nr. 2344/1999 ar fi fost executată în cel mai scurt timp, Statul nu ar fi fost pentru aceasta obligat să repare prejudiciul pe care blocarea proprietății lor pentru o lungă perioadă l-a putut cauza reclamantilor, pur și simplu pentru că nu a fost niciodată sesizat cu o asemenea cerere.

Reclamantii nu ar putea deci reproba autorităților naționale că nu i-au despăgubit pentru privarea de utilizare și exploatare a proprietății lor pentru o lungă perioadă, deoarece înșiși nu le-au dat ocazia de a remedia situația din care se plâng în prezent în fața Curții.

Curtea reitera la această privință că la încheierea procedurii litigioase, reclamantii nu au obținut niciun creanță financiară împotriva Statului și că nu este deci vorba în circumstanțele prezente de a-i obliga să angajeze o nouă procedură pentru a obține satisfacție, ceea ce ar fi cu siguranță inoportun. Cu alte cuvinte, nu este vorba de a obliga reclamantii să inițieze un nou ciclu de procese pentru a obține rambursarea unei sume de bani sau a altei valori patrimoniale ale căror titulari ar fi deja recunoscuți, dar de a exercita o acțiune de despăgubire pentru a încerca să creeze, dacă e cazul, un drept de reparație pentru întârzierea acumulată într-o hotărâre care, Curtea o subliniază, se limita la anularea unui act administrativ.

Rezultă că acest grief trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantii cer 4.802.972 euro (EUR) pentru prejudiciul material. Acest montant este adunarea diferitelor pierderi pe care le-ar fi suferit datorită imposibilității de a exploata terenul lor, prin vânzarea sau închirierea acestuia, în timp ce era blocat de administrație, și ale impozitelor comunale și funciare pe care le estimează a fi fost plătite în mod nedrept. Cer în plus 500.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea prezentată pentru prejudiciul material și afirmă că o constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral. Alternativ, afirmă că suma acordată la această privință nu poate depăși 3.000 EUR.

Curtea reamintește că constatarea încălcării Convenției la care a ajuns rezultă exclusiv din întârzierea administrației în a se conforma unei hotărâri a Consilului de Stat, care o somă să ia măsurile necesare pentru a ridica sarcina care cântăresc asupra terenului reclamantilor. În aceste condiții, ea nu vede niciun lant cauzal între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins de reclamanti; trebuie deci să respingă acest aspect al pretenșiilor lor. Pe de altă parte, Curtea estimează că reclamantii au suferit un tort moral cert pe care nu îl compensează în mod suficient constatarea încălcării Convenției. Pronunțând în echitate, le acordă în comun 5.000 EUR pentru această privință, plus orice montant care ar putea fi datorat cu titlu de impozit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantii cer de asemenea 250.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața tribunalelor interne, prin prezentarea unor câteva facturi emise în numele unui inginer topograf, și 200.000 EUR pentru cele suportate în fața Curții, fără justificative.

Guvernul afirmă că nu există niciun lanț cauzal între cheltuielile și costurile suportate în fața tribunalelor interne și presupusele încălcări ale Convenției. Privitor la cheltuielile expuse în fața Curții, Guvernul afirmă că sunt excesive și nejustificate.

Curtea reamintește că acordarea de cheltuieli și costuri conform articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și, de asemenea, caracterul rezonabil al ratei lor.

În circumstanțele prezente, Curtea estimează că cheltuielile reclamate pentru procedura națională sunt, în majoritate lor, nejustificate, și că cheltuielile expertului nu se refeau la încălcarea constatată. Privitor la cheltuielile și costurile suportate în fața ei, Curtea observă că pretenșiile reclamantilor nu sunt nici detaliate și nici însoțite de justificativele necesare care să permită calcularea lor cu exactitate. Trebuie deci să respingă această cerere. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Conectează la fond excepția Guvernului privind pretinsul defect de calitate de victimă a reclamantilor sub aspectul grievului lor bazat pe dreptul de acces la un tribunal și o respinge; 2. Declară cererea admisibilă privitor la griefurile bazate pe dreptul de acces la un tribunal, dreptul la o cale de atac efectivă și durata procedurii și inadmisibilă pentru surplus; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție sub aspectul dreptului de acces la un tribunal; 4. Constată că nu este loc să se examineze grievul bazat pe art. 13 din Convenție; 5. Constată că nu este loc să se examineze grievul bazat pe art. 6 § 1 din Convenție sub aspectul duratei procedurii; 6. Constată că a) Statul pârât trebuie să verseze în comun reclamantilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice montant care ar putea fi datorat cu titlu de impozit; b) de la expirarea termenului menționat și până la versare, acest montant va fi majora cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 octombrie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 32636/05) dirigée contre la République hellénique par deux ressortissants de cet Etat, M. Orpheas Moschopoulos-Veïnoglou et M me Zoé Moschopoulou, épouse Katsadaki, ainsi que par une société anonyme siégeant à Athènes, dénommée Orpheus Veïnoglou Compagnie Internationale des Transports , (« les requérants »), qui ont saisi la Cour le 5 septembre 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es N. et K. Papakostas, avocats au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat et M me O. Patsopoulou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le 7 novembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En vertu d'un contrat de vente n o 464 du 30 avril 1977, les deux premiers requérants sont devenus propriétaires d'un terrain d'une superficie totale de 1 240 m², se trouvant dans le plan urbain de la municipalité de Nikaia (préfecture du Pirée).

Le 29 mars 1979, les deux premiers requérants déposèrent auprès du bureau d'Urbanisme de la préfecture du Pirée une demande pour obtenir un permis de construire un bâtiment à deux étages sur leur terrain. Ce permis de construire leur fut délivré le 12 septembre 1980 et les deux premiers requérants procédèrent à la construction du bâtiment en question. Le 5 avril 1982, les deux premiers requérants louèrent le bâtiment à la troisième requérante, pour l'utiliser comme garage et locaux. Le 14 juillet 2000, ils le lui vendirent.

Entre-temps, par décision n o 464/1984, le conseil d'administration de la municipalité de Nikaia procéda à la modification du plan d'aménagement de la région afin d'y créer des installations de sport et d'éducation. Cette décision fut approuvée par le préfet du Pirée par décision n o 429166/1653 en date du 11 décembre 1985, laquelle fut publiée au Journal officiel n o 313 du 14 avril 1986. Le nouveau plan d'aménagement affectait la propriété des requérants.

Par la suite, face à l'inertie de l'administration, les deux premiers requérants entreprirent plusieurs démarches tendant soit à faire avancer la procédure d'expropriation soit à obtenir le déblocage de leur terrain. Ces démarches n'ont pas abouti.

Le 18 février 1997, les deux premiers requérants saisirent le Conseil d'Etat d'un recours en annulation contre le refus tacite de l'administration de lever la charge pesant sur leur terrain.

Le 5 juillet 1999, le Conseil d'Etat fit droit au recours, annula le refus tacite de l'administration de débloquer la propriété des deux premiers requérants, en notant que l'administration était obligée de lever la charge en question, et lui renvoya l'affaire pour prendre les mesures nécessaires à cet égard ; en particulier, il invita l'administration à vérifier si les conditions prévues par la loi pour le déblocage de la propriété étaient réunies et, dans l'affirmative, lever la charge pesant sur le terrain litigieux, en modifiant le plan d'aménagement de la région (arrêt n o 2344/1999).

S'ensuivirent plusieurs épisodes entre l'administration, qui envisageait la possibilité d'une nouvelle expropriation du terrain en question, et les deux premiers requérants qui s'opposaient à chaque action engagée à cet égard par les services compétents. Dans ce contexte, le 10 juillet 2000, les deux premiers requérants saisirent la commission spéciale du Conseil d'Etat, chargée de contrôler l'exécution des arrêts des tribunaux administratifs, pour se plaindre de la non-exécution de l'arrêt n o 2344/1999. Le 1 er août 2003, cette commission constata que l'administration n'avait pas satisfait à son obligation de lever la charge pesant sur le terrain litigieux, mais qu'elle s'était contentée de prendre des actes préparatoires en vue d'une nouvelle expropriation (procès-verbal n o 14/2003).

Par décision n o 34940 du 23 août 2005, le ministre de l'Environnement et de l'Aménagement du Territoire leva finalement la charge pesant sur le terrain litigieux, se fondant sur un avis favorable de l'administration en date du 24 décembre 2003. Cette décision ministérielle fut publiée au Journal officiel n o 999 du 14 septembre 2005. II.

Entrent également en ligne de compte les dispositions suivantes de la loi d'accompagnement ( Εισαγωγικός Νόμος ) du code civil : Article 104 « L'Etat est responsable conformément aux dispositions du code civil relatives aux personnes morales, des actes ou omissions de ses organes concernant des rapports de droit privé ou son patrimoine privé. » Article 105 « L'Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l'exercice de la puissance publique, sauf si l'acte ou l'omission ont eu lieu en méconnaissance d'une disposition destinée à servir l'intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité de ministres. » Article 106 « Les dispositions des deux articles précédents s'appliquent aussi en matière de responsabilité de communes ou des autres personnes de droit public pour le dommage causé par les actes ou omissions de leurs organes. »

L'article 105 de la loi d'accompagnement du code civil établit le concept d'acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extracontractuelle de l'Etat. Cette responsabilité résulte d'actes ou omissions illégaux ayant causé un préjudice matériel ou moral à l'administré. Les actes concernés peuvent être, non seulement des actes juridiques, mais également des actes matériels de l'administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos, Commentaire du code civil , article 105 de la loi d'accompagnement du code civil, n o 23; Filios, Droit des contrats , partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112 ; E. Spiliotopoulos, Droit administratif , troisième édition, par. 217).

Aux termes de l'article 19 de la loi n o 1868/1989, l'action en dommages-intérêts devant les juridictions administratives est un recours indépendant par rapport au recours en annulation ou tout autre recours contre l'acte ou l'omission administratifs dont découle l'obligation éventuelle d'indemnisation ; elle peut donc être exercée de façon autonome au choix de l'intéressé. Puisque la nature illégale de l'acte ou de l'omission est l'une des conditions de recevabilité de l'action en réparation, le tribunal administratif saisi d'une telle action examine aussi la légalité de l'acte ou de l'omission administratifs incriminés, à condition que celle-ci ne soit pas déjà examinée avec force de chose jugée dans le cadre d'une autre procédure.

Il existe une abondante jurisprudence des tribunaux internes au sujet de l'action en dommages-intérêts. Selon cette jurisprudence, si un terrain affecté à la construction d'un ouvrage d'utilité publique demeure bloqué pendant une longue période sans que l'administration ne procède à son expropriation formelle moyennant une indemnité, le propriétaire concerné peut demander le déblocage de son bien, ainsi qu'une indemnisation pour le dommage subi (voir, par exemple, tribunal administratif de Thessalonique, décision n o 2839/1991). De même, si l'administration bloque un terrain au-delà du délai raisonnable, le propriétaire affecté peut demander une indemnité pour le dommage subi en raison du blocage illégal de son bien et de la privation de son usage (voir, par exemple, tribunal administratif de Kalamata, décision n o 104/2003). Enfin, si l'administration occupe illégalement un terrain, le propriétaire peut demander, outre la restitution de son bien, une indemnité pour la privation de l'usage de son terrain (voir, par exemple, tribunal de grande instance de Rhodes, décision n o 35/2004). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION AU REGARD DU DROIT D'ACCÈS À UN TRIBUNAL

Les requérants se plaignent du refus de l'administration de se conformer, pendant une longue période, à l'arrêt n o 2344/1999 du Conseil d'Etat. Ils invoquent les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, qui se lisent comme suit : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. » A. Sur la recevabilité 1. Remarque préliminaire

La Cour note d'emblée que le grief soulevé ici, tiré du prétendu refus de l'administration de se conformer en temps utile à l'arrêt n o 2344/1999 du 5 juillet 1999, concerne principalement la société anonyme, troisième requérante, qui devint propriétaire du terrain litigieux le 14 juillet 2000. Toutefois, compte tenu du fait que les deux premiers requérants sont ses uniques actionnaires et qu'ils sont restés propriétaires du terrain pendant un an encore après la publication de l'arrêt n o 2344/1999, la Cour estime que, pour les besoins du présent litige, il convient de considérer que les trois requérants sont concernés par la situation qu'ils dénoncent dans le présent grief. 2. Sur l'exception du Gouvernement

Le Gouvernement affirme, que compte tenu de la publication au Journal officiel du 14 septembre 2005 de la décision par laquelle l'administration leva la charge qui pesait sur la propriété des requérants, ceux-ci ne peuvent plus se prétendre victimes d'une violation de leur droit à un tribunal.

Les requérants répondent qu'ils peuvent toujours se prétendre victimes d'une violation de leurs droits garantis par la Convention et affirment que le déblocage de leur propriété plus de six ans après l'adoption de l'arrêt n o 2344/1999 du Conseil d'Etat ne saurait remédier au retard pris par l'Etat pour exécuter cet arrêt.

Aux termes de l'article 34 de la Convention, « la Cour peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles (...) ».

La Cour rappelle qu'il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime de la violation alléguée, se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (voir Bourdov c. Russie , n o 59498/00, CEDH 2002-III).

Dans le cas d'espèce, la Cour observe que l'exception soulevée par le Gouvernement est étroitement liée à la substance du grief énoncé par les requérants sur le terrain de l'article 6 de la Convention et décide de la joindre au fond.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Les thèses des parties

Les requérants affirment que l'administration a fait preuve d'une attitude dilatoire, en refusant arbitrairement, pendant une période excessive, de se conformer à l'arrêt qui ordonnait le déblocage de leur propriété.

Le Gouvernement affirme que les autorités administratives n'ont à aucun moment refusé de se conformer à l'arrêt n o 2344/1999 du Conseil d'Etat. Il note que cet arrêt n'avait pas ordonné à l'administration de lever sans autre la charge pesant sur la propriété des requérants, mais de vérifier d'abord si les conditions légales pour ce déblocage étaient réunies. Le délai observé entre la date de l'arrêt du Conseil d'Etat (5 juillet 1999) et celle où l'administration émit un avis favorable pour lever la charge pesant sur le terrain (24 décembre 2003) était raisonnable, compte tenu des diverses formalités accomplies (consultation des plans topographiques, rédaction de nouveaux plans, etc.) et des difficultés inhérentes aux questions urbanistiques. Par ailleurs, le Gouvernement note que les requérants avaient à leur disposition le recours devant la commission spéciale du Conseil d'Etat, recours utilisé par ailleurs avec succès par les deux premiers requérants. 2. L'appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le droit d'accès à un tribunal garanti par l'article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l'obligation pour l'administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l'Etat en la matière (voir l'arrêt Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, pp. 510-511, § 40 et suiv.).

Dans le cas d'espèce, la Cour note que l'administration prit un retard considérable avant de se conformer à la décision judiciaire sur laquelle se fondaient les requérants pour faire valoir leurs droits. En effet, la Cour relève qu'alors même que le Conseil d'Etat avait annulé le refus tacite de l'administration de lever la charge pesant sur le terrain des requérants depuis le 5 juillet 1999 déjà, la décision administrative y afférente n'intervint que le 23 août 2005 et fut publiée au Journal officiel du 14 septembre 2005. Même si la Cour admet que le déblocage de la propriété des requérants ne pouvait pas intervenir de façon automatique et que certaines mesures et actes préparatoires étaient nécessaires à cet égard, aucun indice dans le dossier ne démontre que l'administration n'aurait pas pu faire preuve d'une plus grande célérité dans l'exécution de l'arrêt n o 2344/1999. Par ailleurs, la Cour ne saurait accepter la thèse que semble suggérer le Gouvernement, selon laquelle l'exécution de l'arrêt n o 2344/1999 relevait du pouvoir discrétionnaire de l'administration. Cela fut d'ailleurs confirmé par la décision de la commission spéciale du Conseil d'Etat, qui considéra que l'administration n'avait pas satisfait à son obligation découlant de l'arrêt n o 2344/1999, obligation consistant à débloquer le terrain. La Cour ne perd pas non plus de vue qu'il a fallu que cette commission constate la non-exécution de l'arrêt en question pour que l'administration concède enfin à lever la charge pesant sur le terrain litigieux.

Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime que les autorités nationales ont omis de se conformer réellement et dans un délai raisonnable à l'arrêt n o 2344/1999 du Conseil d'Etat, privant ainsi l'article 6 § 1 de la Convention de tout effet utile (voir, parmi beaucoup d'autres, Manolis c. Grèce , n o 2216/03, 19 août 2005).

Par conséquent, la Cour rejette l'exception du Gouvernement tirée du défaut allégué de qualité de victime des requérants et conclut à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard du droit d'accès à un tribunal. Eu égard à ce constat, la Cour n'estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l'article 13 ; les exigences de ce dernier sont en effet moins strictes que celles de l'article 6 § 1 et absorbées par elle en l'espèce (voir, entre autres, Katsaros c. Grèce , n o 51473/99, § 37, 6 juin 2002 ; Beka-Koulocheri c. Grèce , n o 38878/03, § 24, 6 juillet 2006). II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent en outre de la durée de la procédure. Selon eux, la période à considérer doit également inclure le délai mis par l'administration pour se conformer à l'arrêt du Conseil d'Etat.

Le Gouvernement affirme que la troisième requérante ne peut pas se prétendre victime de la durée de la procédure, car elle acquit le terrain litigieux en juillet 2000, à savoir après la fin de la procédure devant le Conseil d'Etat, qui, par ailleurs, aurait jugé l'affaire dans un délai raisonnable. A. Sur la recevabilité

Compte tenu notamment de la façon dont les requérants définissent la période à considérer, la Cour estime que l'exception soulevée par le Gouvernement est liée à la substance de leur grief et décide de la joindre au fond. Par ailleurs, la Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus au regard du droit d'accès à un tribunal et doit donc aussi être déclaré recevable. B. Sur le fond

La Cour vient de constater que le long délai pris par les autorités pour exécuter l'arrêt n o 2344/1999 du Conseil d'Etat a porté atteinte au droit des requérants à un tribunal. Eu égard aux motifs ayant amené la Cour à ce constat de violation, il n'y a donc pas lieu d'examiner séparément s'il y a eu en l'espèce violation du droit des intéressés à voir leur cause jugée dans un « délai raisonnable » au sens de l'article 6. Cette conclusion dispense par ailleurs la Cour de se prononcer sur l'exception soulevée par le Gouvernement. III.

Les requérants se plaignent que l'administration a bloqué leur propriété pendant une longue période sans aucun but d'utilité publique et sans les indemniser. Ils se sont donc trouvés dans l'impossibilité d'exploiter leur bien pendant près de vingt ans, ayant à supporter une charge substantielle. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité

La Cour admet que durant la période incriminée les intéressés se sont trouvés dans l'impossibilité d'exploiter leur bien, ayant donc à supporter une charge substantielle. Toutefois, la Cour estime que ceux-ci auraient dû d'abord saisir les tribunaux administratifs d'une action en réparation fondée sur les articles 105 et 106 de la loi d'accompagnement du code civil. En effet, la jurisprudence interne accepte explicitement que si l'administration bloque un terrain au-delà du délai raisonnable, le propriétaire affecté peut demander une indemnité pour le dommage subi. Lors de l'examen de cette demande, les tribunaux saisis procèdent à leur initiative au contrôle de la légalité de l'acte administratif visé.

Or, en l'occurrence, les intéressés se sont contentés d'une demande tendant seulement à l'annulation du refus de l'administration de lever la charge pesant sur leur propriété. Autrement dit, de par sa nature même, le recours en annulation exercé ne comportait pas de demande d'indemnisation et ne pouvait qu'aboutir à l'annulation de l'acte administratif visé, comme ce fut d'ailleurs le cas en l'espèce. Ainsi, même si l'arrêt n o 2344/1999 avait été exécuté dans les plus brefs délais, l'Etat n'aurait pas pour autant réparé le préjudice que le blocage de leur propriété pendant une longue période a pu causer aux requérants, tout simplement parce qu'il ne fut jamais saisi d'une telle demande (voir, dans ce sens, Kanellopoulos c. Grèce (déc.), n o 11325/06, 10 avril 2007).

Les requérants ne sauraient donc reprocher aux autorités nationales de ne pas les avoir indemnisés pour la privation d'usage et d'exploitation de leur propriété pendant une longue période, parce qu'eux-mêmes ne leur ont pas donné l'occasion de redresser la situation dont ils se plaignent actuellement devant la Cour (voir, parmi beaucoup d'autres, Roussakis et autres c. Grèce (déc.), n o 15945/02, 8 janvier 2004 ; Amalia S.A. et Koulouvatos S.A. c. Grèce (déc.), n o 20363/02, 28 octobre 2004 ; Galatalis c. Grèce (déc.), n o 36251/03, 12 mai 2005).

La Cour réitère à cet égard qu'à l'issue de la procédure litigieuse, les requérants n'ont obtenu aucune créance financière contre l'Etat et qu'il ne s'agit donc pas en l'occurrence de les obliger à engager une nouvelle procédure pour obtenir satisfaction, ce qui serait certes inopportun (voir, a contrario , Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004 ; Karahalios c. Grèce (déc.), n o 62503/00, 26 septembre 2002). Autrement dit, il ne s'agit pas d'obliger les requérants à entamer un nouveau cycle de procès pour obtenir le remboursement d'une somme d'argent ou d'une autre valeur patrimoniale dont ils seraient déjà reconnus titulaires, mais d'exercer une action indemnitaire pour tenter de faire naître, le cas échéant, un droit de réparation pour le retard accusé dans l'exécution d'un arrêt qui, la Cour le souligne, se limitait à l'annulation d'un acte administratif (voir, notamment, Kosmidis et autres c. Grèce (déc.), n o 32141/04, 24 octobre 2006).

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

Les requérants réclament 4 802 972 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Ce montant est l'addition des diverses pertes qu'ils auraient subies en raison de l'impossibilité d'exploiter leur terrain, en le vendant ou en le louant, pendant son blocage par l'administration, et des taxes municipales et foncières qu'ils estiment avoir indûment payées. Ils réclament en outre 500 000 EUR au titre du dommage moral qu'ils auraient subi.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande présentée au titre du dommage matériel et affirme qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral. Alternativement, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 3 000 EUR.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement du retard pris par l'administration pour se conformer à un arrêt du Conseil d'Etat, la sommant de prendre les mesures nécessaires pour lever la charge pesant sur le terrain des requérants. Dans ces conditions, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué par les requérants ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de leurs prétentions. En revanche, la Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain que ne compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle leur accorde conjointement 5 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 250 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, en soumettant quelques factures établies au nom d'un ingénieur géomètre, et 200 000 EUR pour ceux encourus devant la Cour, sans justificatifs.

Le Gouvernement affirme qu'il n'existe pas de lien de causalité entre les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et les violations alléguées de la Convention. En ce qui concerne les frais exposés devant la Cour, le Gouvernement affirme qu'ils sont excessifs et non justifiés.

La Cour rappelle que l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

En l'occurrence, la Cour estime que les frais réclamés au titre de la procédure nationale sont, dans leur majorité, non justifiés et que les frais de l'expert ne se rapportaient pas à la violation constatée (voir, par exemple, Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003-VIII). En ce qui concerne par ailleurs les frais et dépens encourus devant elle, la Cour observe que les prétentions des requérants ne sont ni détaillées ni accompagnées des justificatifs nécessaires permettant de les calculer de manière précise. Il convient donc d'écarter cette demande. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l'exception du Gouvernement quant au défaut allégué de qualité de victime des requérants au regard de leur grief tiré du droit d'accès à un tribunal et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés du droit d'accès à un tribunal, du droit à un recours effectif et de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard du droit d'accès à un tribunal ; 4. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 13 de la Convention ; 5. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention au regard de la durée de la procédure ; 6. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 octobre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président