ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1405/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea acesteia, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție:

- anularea Ordinului nr. 1906/2015 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Hotărârii CSM nr. 528/2015 care vizează delegarea și numirea domnului procuror B. în cadrul DNA fără a fi respectată condiția specializării, prevăzută de art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție;

- anularea Ordinului nr. 1906/2015 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Hotărârii CSM nr. 528/2015 care vizează delegarea și numirea domnului procuror B. în cadrul DNA fără a fi respectată condiția vechimii, prevăzută de art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

2.1. Prin încheierea din 22 octombrie 2020, Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de unire a excepției lipsei de interes cu fondul cauzei, cerere formulată de reprezentantul convențional al reclamantei, a respins excepția lipsei de interes în anularea Hotărârii CSM nr. 528/2015, excepție invocată de pârâtul CSM, a admis excepția inadmisibilității invocării excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 1906/2015, emis de Procurorul General, excepție invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ, a admis excepția inadmisibilității invocării excepției de nelegalitate a Hotărârii CSM nr. 528/2015, excepție invocată din oficiu.

Totodată, a admis cererea de amânare a cauzei formulată de reprezentantul convențional al reclamantei pentru studiul înscrisurilor comunicate la acel termen de judecată și a menținut dispoziția de prorogare a soluționării celorlalte excepții invocate în cauză.

2.2. Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 87 din 5 noiembrie 2020, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, acesta din urmă atacând cu recurs și încheierea din 22 octombrie 2020.

3.1. În motivarea recursului principal, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, susținând că instanța "a admis o excepție imprecisă, formulată nelegal" și pct. 8 al aceluiași text de lege întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că prima instanța a considerat un alt termen de la care curgea termenul de exercitare a procedurii prealabile a plângerii administrative.

În esență, recurenta a reluat situația de fapt cu trimitere la cele două dosare penale în care a fost trimisă în judecată (dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Brașov și dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Judecătoriei Brașov, dosare disjunse din dosarul penal nr. x/2012 al DNA Brașov), în care urmărirea penală a fost realizată de domnul procuror B. din cadrul DNA - Serviciul Teritorial Brașov, considerând că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât actele de urmărire penală efectuate, începând cu data delegării respectivul procuror 01.09.2015 (Ordinul nr. 1906/2015) și numirii acestuia în cadrul DNA începând cu data de 07.10.2015 (potrivit Hotărârii CSM nr. 528/2015), au fost întocmite de un procuror necompetent din punct de vedere material și funcțional.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la art. 11 din Legea nr. 554/2004, care instituie două categorii de termene pentru sesizarea instanței de judecată, și a arătat că prin sentința atacată s-a reținut faptul că la data de 22.07.2019 avea cunoștință despre lipsa vechimii domnului procuror, însă avea doar o bănuială rezonabilă în această privință, acesta fiind și motivul pentru care a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să comunice care este vechimea acestuia în funcția de procuror, solicitare la care această instituție a răspuns la data de 20.08.2019, iar de acest răspuns a luat cunoștință la termenul de judecată, în dosarul penal, din data de 09.09.2019, dată la care a susținut că a formulat plângerile prealabile, aceasta fiind data la care avea certitudinea că delegarea și numirea domnului procuror în cadrul DNA au fost realizate fără a fi îndeplinită condiția vechimii prevăzute de lege.

Așa fiind, recurenta a apreciat că, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a aflat în termenul legal de formulare a plângerilor prealabile, memoriul depus la data de 22.07.2019 este doar un exercițiu de liber acces la justiție, nefăcând dovada că avea cunoștință despre actele administrative atacate, întrucât acestea nu îi fuseseră încă indicate de către CSM, motiv pentru care termenul poate curge de la data de 09.09.2019 - ședința de judecată din dosarul penal în care a aflat despre conținutul răspunsului CSM - fiind singurul termen la care ne putem raporta.

În acest sens, a arătat că nimeni nu poate cunoaște conținutul unui act administrativ individual care are alt destinatar până nu îi este comunicat efectiv acel act la cerere, termenul nu poate curge de la altă data decât cea din 09.09.2019, iar formularea plângerii prealabile putea interveni până la 08.10.2019 ceea ce s-a și întâmplat, în data de 12, respectiv de 13 septembrie 2019 a formulat aceste plângeri.

În opinia recurentei, intervenientul forțat a invocat o excepție imprecisă, arătând două date diferite, și de fapt instanța s-a pronunțat ultra petita și a admis o excepție formulată nelegal, apreciind că reținerile primei instanțe în privința termenului în discuție aduc atingere și dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Recurenta a mai susținut că hotărârea atacată are multe carențe, printre care a făcut trimitere la datele de 08.10.2010 și 22.10.2010, dar de fapt este vorba de anul 2020.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanțe de același grad, pentru că interesele bunei administrări a justiției o cer și intervenientul estet magistrat în Brașov.

3.2. Apărările formulate în cauză

3.2.1. Apărările intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii. Recursul incident

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamantă și menținerea sentinței atacate sub aspectul excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, răspunzând punctual criticilor formulate.

Odată cu întâmpinarea, pârâtul a formulat și recurs incident, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 32, art. 36 și art. 40 din C. proc. civ., apreciind eronat cu privire la netemeinicia excepției lipsei de interes invocată în cadrul apărărilor formulate.

Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, a considerat că reclamanta nu justifică interesul în demersul judiciar întreprins și anume nu justifică un interes în ceea ce privește solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, făcând trimitere la faptul că în contenciosul administrativ există o delimitare, din punct de vedere procesual, între contenciosul subiectiv și cel obiectiv.

În cauză, a arătat că recurenta - reclamantă nu a menționat încălcarea unor drepturi subiective care să o vizeze nemijlocit, să îi producă un prejudiciu personal și actual, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele legii și nu rezultă niciun folos practic pe care aceasta să-1 obțină prin anularea Hotărârii nr. 528/06.10.2015 a secției pentru procurori. Reclamanta nu dovedește existența unui act administrativ care să-i fi produs o vătămare prin încălcarea vreunui drept prevăzut de lege sau a vreunui interes legitim privat.

În acest sens, a făcut trimitere la practica constantă a instanței supreme, potrivit căreia în cadrul contenciosului administrativ subiectiv (ce are ca scop protejarea drepturilor subiective ce aparțin unei persoane fizice sau juridice determinate, individualizate) nu poale fi sancționată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancțiunea revocării/nulității urmând a fi aplicată numai cu condiția existenței unei vătămări produse persoanei fizice sau juridice într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat (decizia nr. 1266 din 6 martie 2009).

În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinței atacate și a încheierii din data de 22.10.2020, cu consecința admiterii excepției lipsei de interes și a respingerii cererii de chemare în judecată fața de acesta, ca fiind lipsită de interes. Pe fondul cauzei, a precizat că își menține apărările formulate prin întâmpinarea depusă în primă instanță.

3.2.2. Prin întâmpinare, intimatul-intervenient B. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, susținând că în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă.

3.2.3. Prin notele scrise formulate în cauză, intimatul pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, susținând că în mod corect prima instanță a reținut că a admis excepția inadmisibilității acțiunii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de reclamantă și de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1.1. Cu privire la recursul principal

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Ordinului nr. 1906/2015 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Curea de Apel Brașov a respins acțiunea formulată de reclamant ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1.1. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut, în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind că prima instanță "a admis o excepție imprecisă, formulată nelegal".

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Așadar, nu se poate reține o motivare deficitară a hotărârii recurate sub aspectul modalității de soluționarea a excepției inadmisibilității acțiunii, așa încât alegațiile părții în sensul că prima instanță "a admis o excepție imprecisă, formulată nelegal" nu pot fi primite.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor și apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme.

Totodată, se reține că motivarea hotărârii răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil și lipsit de arbitrariu, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze, ea presupunând însă ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Cauza Ruiz Torija contra Spaniei).

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Totodată, nu pot fi primite afirmațiile recurentei prin care relevă carențe ale sentinței atacate, cu referire la data eronată a pronunțării încheierilor de ședință din 08.10.2020 și respectiv din 22.10.2020, menționate în cuprinsul sentinței ca fiind pronunțate în data de 08.10.2010 și data de 22.10.2010, acestea reprezentând în fapt doar simple erori materiale care pot fi îndreptate în procedura prevăzută de art. 442 din C. proc. civ.

1.1.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Așadar, acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare care poate îmbrăca mai multe aspecte, și anume aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (cum ar fi aplicarea unei norme de drept comun la situații pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale, prin analogie, la situații care nu cad sub incidența ei, etc); textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură și, deci, susceptibilă de interpretare, dar interpretarea data în speță nu este justă); violarea unor principii generale de drept, etc.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că prima instanța a apreciat greșit asupra momentului de la care curge termenul de exercitare a procedurii prealabile a plângerii administrative.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe împrejurarea că în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă, întrucât plângerea prealabilă a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Se reține că cererea recurentei vizează anularea Ordinului nr. 1906/2015 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care se referă la delegarea și numirea domnului procuror B. în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, acte care au natura juridică a unor acte administrative individuale.

Recurenta fiind terț față de actele administrative atacate, termenul de formulare a cererii de anulare curge de la data la care aceasta a luat cunoștință de respectivele acte, având în vedere că, față de aceasta, nu există obligația comunicării actelor.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 7 alin. (3) Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora:

(3) Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va introduce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoștință, pe orice cale, de conținutul actului. Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate formula și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoștință, pe orice cale, de conținutul acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut în prezentul alineat, precum și cel prevăzut la alin. (1) sunt termene de prescripție.

Așa cum s-a arătat, în raport cu dispozițiile legale menționate, termenele curg, pentru persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia.

Data luării la cunoștință este data la care terțul putea și trebuia, avea posibilitatea reală și efectivă de a lua cunoștință de actul administrativ.

În interpretarea prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se reține, astfel, că este obligat să introducă plângere prealabilă și terțul ce se pretinde vătămat printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, în termenul legal de 30 de zile, care începe însă să curgă de la momentul la care acesta a luat cunoștință de existența actului.

În cauză, momentul la care recurenta a luat cunoștință de existența hotărârii atacate este cel mai târziu la data de 22.07.2019, când aceasta a depus în dosarul penal (2650/62/2018/a1 al Tribunalului Brașov) memoriul prin care a adus critici Hotărârii nr. 528/2015 a secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și prin care a invocat excepția nulității absolute a urmăriri penale desfășurate în cauză de către intervenient, hotărâre care a fost publicată pe site-ul Consiliului la data de 28.10.2015, astfel că partea nu putea invoca necunoașterea conținutului acest act.

Așadar, termenul de 30 de zile, prevăzut de lege, în care recurenta-reclamanta avea posibilitatea să formuleze plângere prealabilă s-a împlinit la data de 21.08.2019, cum corect a reținut și prima instanță.

În aceste condiții, plângerea prealabilă formulată de recurenta-reclamantă și înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii la data de 12.09.2019, iar la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 13.09.2019, a fost introdusă cu depășirea termenului legal de 30 de zile în raport cu data la care a luat cunoștință de conținutul actului administrativ atacat, respectiv data de 22.07.2019 când a depus memoriul în cauza penală, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea acestei proceduri prealabile obligatorii.

Așa fiind, contrar susținerilor recurentei, în cauză nu poate fi reținută o altă dată de la care să curgă termenul de exercitare a procedurii prealabile a plângerii administrative, avansată de parte ca fiind data de 09.09.2019, neavând relevanță data când aceasta a luat cunoștință de răspunsul Consiliului Superior al Magistraturii câtă vreme cunoștea despre existența actului pretins vătămător cu mult înainte de respectivul răspuns.

Or, procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, neîndeplinirea acesteia atrăgând inadmisibilitatea acțiunii, conform art. 193 din C. proc. civ., cum în mod corect a reținut judecătorul fondului.

Instanța de control judiciar reține, totodată, că nu pot fi avute în vedere nici celelalte critici ale recurentei.

Astfel, nu se poate reține incidența în cauză a prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 invocate de recurentă, acestea reglementând termenul de introducere a acțiunii în contencios administrativ.

Or, în cauză, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă în raport cu tardivitatea formulării plângerii prealabile, care echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii prevăzute de lege, așadar nu este în discuție termenul în care reclamanta a introdus demersul judiciar la instanța de contencios administrativ.

Cât privește susținerea recurentei, în sensul că prima instanță s-a pronunțat ultra petita, în cadrul căreia a reluat criticile admiterii excepției inadmisibilității, în opinia părții fiind formulată nelegal, se observă că ipoteza ultra petita are în vedere situațiile în care instanța a dat mai mult decât s-a cerut, cu referire strictă la pretențiile deduse judecății, prin urmare respectiva ipoteză nu poate fi extinsă modului în care instanța dispune cu privire la o excepție de procedură sau de fond.

Referitor la solicitarea părții de trimitere a cauzei spre rejudecare unei alte instanțe de același grad, invocând argumente legate de imparțialitatea obiectivă a instanței determinată de calitatea de procuror a uneia dintre părțile din cauză, se remarcă că respectiva solicitare conturează unul dintre cazurile de strămutare prevăzute de art. 140 alin. (1) din C. proc. civ., ceea ce impune urmarea acestei proceduri.

În fine, instanța de control judiciar reține că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora fac parte dintre limitările admise de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în exercitarea dreptului de acces la justiție, consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Așa fiind, în cauză, nu poate fi reținută o încălcare a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu referire la accesul la justiție al cetățenilor și dreptul acestora la un proces echitabil, câtă vreme recurenta nu justifică vreo încălcare a respectivelor prevederi, în condițiile în care hotărârea atacată respectă exigențele legale privind motivele care au condus la soluția pronunțată.

În speță, soluția aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiție, pentru că, potrivit principiilor cristalizate în jurisprudența contenciosului constituțional român și a Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu aduce atingere substanței acestui drept, statele dispunând de o marjă de apreciere în instituirea condițiilor și limitelor exercitării dreptului la acțiune.

Instanța de control judiciar constată că, în realitate, recurenta își exprimă nemulțumirea față de soluția primei instanțe.

1.2. Referitor la recursul incident

În ceea ce privește recursul incident formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, se constată că nu pot fi primite criticile formulate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță nu a aplicat greșit prevederile art. 32, art. 36 și art. 40 din C. proc. civ.

Așa cum s-a reținut, acțiunea reclamantei vizează anularea unui ordin emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și anularea Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

În cauză, se constată, din probele administrate, că intimatul-intervenient a efectuat acte de urmărire penală în ceea ce o privește pe reclamanta A., aceasta considerând astfel că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât actele de urmărire penală efectuate, începând cu data delegării domnului procuror 01.09.2015 (Ordinul nr. 1906/2015) și numirii acestuia în cadrul DNA începând cu data de 07.10.2015 (potrivit Hotărârii CSM nr. 528/2015), au fost întocmite de un procuror necompetent din punct de vedere material și funcțional, motiv pentru care a promovat prezentul demers judiciar.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac.

Interesul este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.

Conform art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

În raport cu prevederile menționate, se constată că recurenta-reclamantă justifică un interes determinat, legitim, personal, născut și actual în formularea cererii de anulare a Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, folosul practic urmărit de parte fiind astfel evident.

Prin urmare, se constată că în cauză toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul principal formulat de reclamantă împotriva sentinței atacate și recursul incident formulat de pârât împotriva aceleiași sentinței și a încheierii din 22 octombrie 2020, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 87 din 5 noiembrie 2020 și recursul incident formulat de pârâtul

Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiași sentințe și a încheierii din 22 octombrie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosarul nr. x/2019, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.