ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1201/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 aprilie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. și Z., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, AA., BB. și CC., au solicitat:

(i) anularea Rezoluției nr. x/2018, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă, comunicată la data de 09.10.2018 și a Rezoluției din 18.06.2018, prin care a fost soluționată lucrarea nr. x/2018 prin clasarea sesizării, ca neîntemeiate și nelegale;

(ii) sancționarea disciplinara a d-nei CC., a d-nilor AA. si BB., toți judecători la Tribunalul Cluj, secția civila cu una din sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, cu modificările si completările ulterioare, în temeiul art. 99

1

din aceeași lege.

Prin sentința civilă nr. 999 din 13 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. și Z., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, AA., BB. și CC., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 999 din 13 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii.

În motivarea recursului, reclamanții susțin că instanța de fond a reținut în mod eronat că, în materia timbrajului, recursurilor declarate pârâtele cu care reclamanții se judecau în contradictoriu în dosarul nr. x/2014 li se aplicau normele O.U.G. nr. 80/2013, deși erau incidente prevederile Legii nr. 146/1997.

Consideră recurenții-reclamanți că judecătorii intimați au încălcat cu bună știință, pentru a favoriza societățile Agroindustriala S.A. și DD. S.A., prevederile art. 16 alin. (1) și (2), art. 11 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 124 alin. (2) și (3) din Constituția României, art. 6 și art. 14 din Convenția EDO, art. 11 din Legea nr. 146/1997 privitoare la taxele de timbru, fapte circumscrise abaterii disciplinare prevăzute de art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Susțin recurenții că intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu a avizat și nici confirmat actul administrativ atacat, iar Rezoluția din 18.06.2018 nu cuprinde mențiuni privitoare la conținutul abaterilor disciplinare pentru care au fost desfășurate verificările prealabile și nici cu privire la rezultatul verificărilor sau dispozițiilor legale aplicabile. Totodată, actul administrativ contestat menționează că a fost emis cu o privire la o lucrare cu alt număr decât cea aparținând reclamanților, dovedind că verificările efectuate de Inspecția Judiciară au fost formale.

Concluzionează recurenții-reclamanți că instanța de fond nu a soluționat cererea prin raportare la aspectul sesizat, referitor la discriminarea reclamanților, în sensul favorizării celor două societăți comerciale prin scutirea acestora de la plata taxelor judiciare de timbru și prin obligarea reclamanților de a achita taxă.

Prin întâmpinare a înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La dosar au depus întâmpinare și intimații-pârâți AA., BB. și CC., prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-pârâți AA., BB. și CC. prin întâmpinare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziții se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica reclamanților, prin care se susține că instanța de fond a reținut în mod eronat incidența normelor O.U.G. nr. 80/2013, în locul prevederilor Legii nr. 146/1997, va fi respinsă, ca nefondată. Lecturând această mențiune a instanței de fond, în acord cu restul motivării hotărârii, incluzând expunerea situației de fapt care a dus la promovarea litigiului, Înalta Curte constată că eroarea respectivă este una de ordin material, ce poate fi îndreptată în procedura prevăzută de art. 444 C. proc. civ., iar nu o eroare care se circumscrie greșitei aplicări a legii în cauză.

Pe de altă parte, și în ipoteza în care această mențiune nu ar avea caracterul unei erori materiale, Înalta Curte reține că trimiterea la normele O.U.G. nr. 80/2013, în locul Legii nr. 146/1997, nu este de natură a schimba în vreun fel soluția dată în cauză.

Prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și, ulterior, prin acțiunea dedusă judecății, recurenții-reclamanți au susținut că au fost discriminați prin stabilirea diferențiată a obligației de plată a taxelor de timbru în calea de atac, respectiv prin obligarea lor la plata taxei de timbru la valoarea cererii și obligarea societăților comerciale pârâte, cu care se judecau și care declaraseră, la rândul lor recurs, la plata unei taxe de timbru de 8 RON. Analizând această susținere, instanța de fond a reținut că, în materia taxelor judiciare de timbru, stabilirea existenței și cuantumului taxelor de timbru se face în raport de obiectul acțiunilor/cererilor formulate, iar nu de calitatea părților. Or, câtă vreme O.U.G. nr. 80/2013 și Legea nr. 146/1997 reglementează identic în chestiunea vizată de considerentele instanței de fond și anume calculul taxelor judiciare de timbru în raport de obiectul cererii adresate instanței sau a căii de atac declarate, atunci menționarea eronată a actului normativ incident în materie nu schimbă raționamentul pe care se sprijină soluția primei instanțe.

Referitor la critica încălcării cu bună știință, de către intimații judecători, a prevederilor din legea nr. 146/1997, din Constituție, și din Convenția EDO, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au motivat această critică prin reiterarea argumentelor din fond referitoare la stabilirea diferențiată a taxei judiciare de timbru în sarcina lor, respectiv a pârâtelor cu care se judecau, pentru recursurile declarate în dosarul nr. x/2004.

Este de reținut că, prin plângerea adresată Inspecției Judiciare și prin acțiunea cu care au învestit instanța de contencios administrativ, recurenții-reclamanți au susținut că societățile comerciale cu care se judecau în contradictoriu ar fi trebuit să achite taxe judiciare de timbru la valoare pentru recursul propriu, astfel cum au achitat reclamanții. În acest sens, reclamanții au formulat cerere de reexaminare împotriva obligației impuse în sarcina lor, care a fost respinsă prin încheierea nr. 52/R/CC/2017, iar cu privire la obligația de timbrare pusă în sarcina societăților pârâte, au invocat excepția insuficientei timbrări, care a fost respinsă prin încheierea din 20 martie 2018. Prin urmare, reclamanții s-au adresat Inspecției Judiciare, pentru a face verificări cu privire la incidența uneia dintre abaterile disciplinare și aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. art. 100 din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte constată că este corect considerentul instanței de fond potrivit căruia stabilirea taxei judiciare de timbru și soluționarea excepției invocate de părți cu privire la netimbrarea/insuficienta timbrare a cererilor/căilor de atac reprezintă elemente ale activității de judecată, ce nu pot fi cenzurate de Inspecția Judiciară în cadrul verificărilor administrative, fiind supuse controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Față de limitele trasate de art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004, potrivit cărora "Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac.", Înalta Curte reține că verificările administrative efectuate de Inspecția Judiciară nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. A admite o altă interpretare ar înseamnă nesocotirea principiile constituționale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Înalta Curte are în vedere că, pentru a se reține incidența prevederilor art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004, este necesar a se dovedi exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, art. 99

1

din același act normativ prevăzând că există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Or, în speță, reclamanții nu au prezentat argumente din care să rezulte că sunt îndeplinite una sau mai multe din aceste condiții, cu atât mai mult cu cât criticile referitoare la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în privința recursului pe care l-au declarat au fost verificate în cadrul cererii de reexaminare pe care au formulat-o în dosarul nr. x/2004 și au fost respinse printr-o încheiere definitivă. Aspectele sesizate de reclamanți se referă la soluționarea de către cei trei judecători, în dosarul nr. x/2004, a unor chestiuni de ordin procedural (cuantumul taxelor de timbru aferente recursurilor declarate în cauză), în sens contrar poziției procesuale susținute de reclamanți, ceea ce nu poate fi apreciată ca fiind o conduită necorespunzătoare a judecătorilor învestiți cu soluționarea dosarului, în lipsa oricăror indicii care să arate că magistrații au avut intenția de a încălca legea.

În ceea ce privește criticile prin care recurenții au susținut neavizarea și neconfirmarea actului administrativ atacat, lipsa mențiunilor din Rezoluția din 18.06.2018 cu privire la conținutul abaterilor disciplinare pentru care au fost desfășurate verificările prealabile și cu privire la rezultatul verificărilor sau dispozițiilor legale aplicabile și menționarea unei lucrări purtând alt număr decât cel al sesizării formulate de reclamanți, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate. Se constată că recurenții s-au rezumat la reiterarea succintă a acestor pretinse motive de nelegalitate ale rezoluțiilor atacate, fără a le motiva, respectiv fără a se referi în concret la considerentele instanței de fond, prin care au fost respinse aceste susțineri.

În consecință, în lipsa unor critici adecvate formulate de reclamanți, instanța de recurs va menține considerentele instanței de fond cu privire la aceste motive de nelegalitate, reținând că:

(i) în raport de prevederile art. 18 alin. (3) și alin. (4) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012 de aprobare a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară, nu se prevede o obligație a Inspecției Judiciare de a transmite petenților și avizele emise de către conducerea instituției pârâte, ci doar rezoluția de clasare. Prin urmare, comunicarea către reclamanți a rezoluției de clasare, fără avizele cerute de textele de lege, nu semnifică lipsa acestor avize, câtă vreme din actele dosarului rezultă că s-a dispus comunicarea către reclamanți a rezoluției de clasare la data de 28.06.2018 (fiind expediată la 06.07.2018), după avizarea acesteia de către inspectorul-șef al Inspecției Judiciare și de către directorul Direcției de inspecție judiciară pentru judecători, la data de 19.06.2018;

(ii) contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Rezoluția nr. 3376/IJ/1561/2018 din 18.06.2018 prevede în conținutul său atât abaterile disciplinare pentru care au fost desfășurate verificările prealabile, cât și rezultatul verificărilor sau dispozițiilor legale aplicabile (a se vedea pct. 5 din rezoluție);

(iii) nu se poate reține că, în cuprinsul Rezoluției nr. x/2018 din 21 septembrie 2018, emisă de Inspectorul-șef s-a menționat un alt număr al sesizării decât cel alocat reclamanților, câtă vreme, la pct. 1 din Rezoluție se menționează în mod expres că obiectul contestației îl reprezintă "rezoluția de clasare dispusă în lucrarea Inspecției Judiciare nr. 3376/IJ/1561/2018".

Pentru toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că sentința de fond este legală, criticile recurenților-reclamanți nefiind apte să conducă la reformarea soluției, având caracter nefondat.

În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. și Z. împotriva sentinței civile nr. 999 din 13 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2022.