ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3561/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în data de 11.12.2019, reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea deciziei FGA nr. 21624/18.11.2019 și obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirii de 82.683,94 RON. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 534 din 1 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 534 din 1 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 82.683,94 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A.. În primul rând, a arătat că Spitalul Universitar de Urgență Elias are calitatea de creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) punctul (iii) din Legea nr. 213/2015 și a prezentat o serie de argumente pe care le-a apreciat ca fiind relevante în acest sens. În al doilea rând, cu referire la tardivitarea cererii de plată, recurentul-reclamant a apreciat că textul de lege, respectiv dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este formulat într-o manieră în care se creează o contradicție între termeni, putând fi interpretat și ca o reglementare a unei proceduri facultative pe care o are persoana prejudiciată, o variantă la care poate apela pentru a fi despăgubită. Chiar dacă procedura specială administrativă necontencioasă are caracter obligatoriu, S.U.U. Elias nu poate fi lipsit de dreptul de a executa creanța prin alte căi legale. A susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că prin acțiunea înregistrată, reclamantul S.U.U. Elias a solicitat ca instanța să dispună anularea deciziei F.G.A. nr. 2162/18.11.2019 și obligarea pârâtului la plata despăgubirii de 82.683,94 RON. Așadar, a precizat faptul că S.U.U. Elias a solicitat plata despăgubirilor și prin procedura specială administrativă necontencioasă și în considerarea acestui aspect, a introdus acțiunea la instanța de contencios administrativ împotriva deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată, însă nu a solicitat și anularea deciziei, ci obligarea F.G.A. la plata daunelor cauzate spitalului. În mod greșit prima instanță a respins acțiunea invocând tardivitatea îndeplinirii condițiilor procedurii speciale administrative necontencioase de acordare a despăgubirilor de către F.G.A., întrucât Spitalul de Urgență Elias, apelând la procedura judiciară, a învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat obligarea F.G.A. la plata despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă. A făcut referire și la prevederilor art. 22 alin. (4) din noul C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă" și a invocat cu titlu de practică judecătorească Decizia nr. 1728 din 12 iunie 2015 pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect pretenții. A arătat că potrivit Deciziei anterior menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în aplicarea principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 129 alin. (3) alin. (5) C. proc. civ. (art. 22 noul C. proc. civ.), temeiul juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte a precizat că, din această perspectivă, calificarea acțiunii se face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii. Concluzionând, a arătat că exercitarea dreptului de a primi despăgubiri din Fondul de Garantare a Asiguraților a fost limitată temporal prin Legea nr. 213/2015, sancțiunea fiind decăderea din dreptul de a accesa procedura specială, S.U.U. Elias neputând fi lipsit de dreptul de a apela/executa creanța pe celelalte căi legale. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 iunie 2022, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias a investit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva deciziei FGA nr. 21624/18.11.2019 prin care s-a respins ca tardivă cererea de plată nr. x/31.05.2019 și obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirii de 82.683,94 RON. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca neîntemeiată, reținând incidența dispozițiilor art. 14 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță, în speță, de la 14.09.2017, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești reprezentată de decizia penală nr. 1127/A/14.09.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală. Cu titlu preliminar, instanța de control judiciar reține că cererea de plată a fost respinsă de Fondul de Garantare, în principal, ca tardivă, prima instanță analizând legalitatea deciziei din această perspectivă, astfel că argumentele recurentului-reclamant referitoare la calitatea sa de creditor de asigurare sunt lipsite de relevanță. Celelalte critici de nelegalitate formulate împotriva sentinței primei instanțe se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și vizează, în esență, interpretarea greșită dată prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, recurentul-reclamant susținând că textul de lege este formulat într-o manieră în care se creează o contradicție între termeni, putând fi interpretat și ca o reglementare a unei proceduri facultative pe care o are persoana prejudiciată, o variantă la care poate apela pentru a fi despăgubită; chiar dacă procedura specială administrativă necontencioasă are caracter obligatoriu, S.U.U. Elias nu poate fi lipsit de dreptul de a executa creanța prin alte căi legale. Înalta Curte va respinge criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, reținând că instanța de fond a interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente speței, pronunțând o hotărâre temeinică și legală. Se contestă, așadar, caracterul obligatoriu al procedurii administrative instituită de Legea nr. 213/2015, în vederea obținerii despăgubirilor de la Fondul de garantare a asiguraților. Înalta Curte reține că Legea nr. 213/2015 a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, prin intermediul căreia creditorul de asigurări are posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru obținerea despăgubirilor, Fondul neavând calitatea de succesor sau mandatar al asigurătorului aflat în faliment și, în consecință, neputând fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe polița de asigurare civilă obligatorie emisă de acest asigurător. În concluzie, că atâta timp cât reclamantul a urmărit ca prin cererea de chemare în judecată să obțină plata despăgubirilor de la Fondul de garantare a asiguraților, calea procesuală prevăzută de Legea nr. 213/2015 este aplicabilă și obligatorie, excluzând în temeiul principiului specialia generalibus derogant calea unei acțiuni de drept comun. Contrar suținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform legii speciale. Prin urmare, aceste dispoziții nu pot fi interpretate și ca o reglementare a unei proceduri facultative pe care o are persoana prejudiciată, o variantă la care poate apela pentru a fi despăgubită. Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Înalta Curte reține că analiza cererii de plată s-a realizat de către autoritatea pârâtă ținându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment (când dreptul de creanță s-a născut anterior acestui moment), respectiv de la data nașterii dreptului de creanță (când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment), termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată. În cauză, deschiderea procedurii de faliment a B. S.A. s-a realizat la data de 28.04.2016, însă, în raport de exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și de soluționarea acesteia în mod definitiv prin decizia penală nr. 1127/A/14.09.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, Înalta Curte reține că dreptul de creanță s-a născut ulterior deschiderii procedurii de faliment, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești menționată anterior. În consecință, termenul de 90 de zile stabilit expres și imperativ de art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, pentru depunerea cererii de plată s-a împlinit la data de 14.12.2017, cum în mod corect a reținut prima instanță. În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare a Asiguraților după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată nr. 21624/18.11.2019 este legală, iar criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant nu sunt în măsură să conducă la casarea sentinței atacate. 2.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias ca nefondat.