ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 19.10.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea în totalitate a deciziei nr. 17123/25.09.2018 emisă de pârât cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 6.384,99 RON, precum și obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 582 din 18 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias.

Împotriva considerentelor aceleași hotărâri a declarat recurs și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs.

1.3.1. Recursul reclamantului Spitalul Universitar de Urgență Elias este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentului, nu ii sunt aplicabile dispozițiile privitoare la termenul de decădere de 90 de zile, deoarece nu a avut cunoștință de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar pe de altă parte dreptul de creanță nu s-a născut ulterior.

Consideră că în speță sunt aplicabile prevederile legale privind termenul general de prescripție de 3 ani.

1.3.2. Recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că, în cauză, creanța pe care o are spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare.

F.G.A. efectuează plăți din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări - deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia.

Or, este evident că unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care aceste creanțe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definește creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

F.G.A. garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenței valabile a unui contract de asigurare, facultative și/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice, care reprezintă/pot reprezenta creanțe chirografare și nu de asigurări.

Mai mult decât atât, creanțele deținute de Fondul de Garantare a Asiguraților au fost catalogate drept creanțe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziție expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanțelor de asigurare definite expres și limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces, ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Între fapta conducătorului auto vinovat de producerea accidentului și cheltuielile efective făcute în asigurarea asistenței medicale a victimei accidentului nu există o relație cauzală directă, cheltuielile pretinse de spital fiind consecința acordării asistenței și a îngrijirilor medicale către persoana vătămată, în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, și nu urmarea directă a accidentului rutier.

Prin urmare, furnizorii de servicii medicale - Spitalul în cauza de față - a furnizat asistența medicală în temeiul contractului de asigurare medicală de sănătate pe care Casa de asigurare de sănătate îl are încheiat cu victima accidentului rutier, iar în temeiul acestui contract poate solicita, prin subrogare în locul Casei de sănătate, contravaloarea cheltuielilor efectuate și nu în temeiul contractului RCA al vinovatului de producerea accidentului.

Astfel, nici asigurătorul de răspundere civilă auto nu face parte din categoria vizată de dispozițiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicală acordată.

Or, în baza art. 320 din Legea nr. 95/2006, unitățile spitalicești vor putea obține (în măsura în care dovedesc că suma respectivă a fost decontată de Casa de asigurări de sănătate) o creanță ce nu reprezintă creanța de asigurări (noțiune definită explicit de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015), ci o creanță împotriva persoanei vinovate de producerea vătămării, care însă nu deține o creanță de asigurare.

Unitatea medicală nu este îndreptățită să solicite direct despăgubiri de la F.G.A., urmând procedura necontencioasă de plată în fața F.G.A., decât dacă are calitatea de asigurat.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, prin decizia nr. 22/2017 Înalta Curte de Casație și Justiție (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanta, și a stabilit după cum urmează:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților.

În interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților."

Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conținut (obiect, valabilitate, drepturi și obligații ale părților) este reglement de Normele aprobate prin ordinul CSA 5/2010.

Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident și care au legătură cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul în calitate de contractant despăgubește eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară conform prescripțiilor medicale) probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

Astfel, reiese faptul că legiuitorul a creat o excepție de despăgubire în ceea ce privește societatea de asigurare fără să excludă instituția răspunderii delictuale care se aplică în continuare pentru persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Prin urmare, contractul de asigurare de răspundere civilă auto acoperă cheltuielile prilejuite de accident cu excepția celor care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale, plata acestora făcându-se însă în condițiile art. 2226 din noul C. civ.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil referitor la excepția nulității recursului invocată de pârâta F.G.A., instanța de control judiciar apreciază că aspectele de critică din cererea de recurs, chair dacă sunt succinte, se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de altfel prin calea de atac exercitată, astfel că excepția invocată se dovedește a fi neîntemeiată și va fi respinsă în consecință.

În cauza de față, prin cererea de plată nr. x/04.07.2018 (03.07.2018-data poștei), recurentul-reclamant a solicitat pârâtului FGA plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma accidentului de circulație produs la data de 05.12.2015, din culpa conducătorului auto cu nr. x, asigurat RCA cu poliță emisă de A. S.A.

Prin Decizia nr. 17123/25.09.2018 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost respinsă cererea de plată, reținându-se, în esență, pe de o parte, că prin raportare la prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reclamantul a înțeles să formuleze și să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul A. S.A. în faliment, iar pe de altă parte, că reclamantul nu are calitatea de creditor de asigurare.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Universitar de Urgență Elias acesta este nefondat, în considerarea următoarelor argumente.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Din analiza dispozițiilor mai sus redate, instanța de control judiciar reține că recurentul-pârât FGA are obligația satisfacerii doar a creanțelor de asigurări, prin acestea înțelegându-se creanțele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condițiile legii. Art. 4 alin 1 lit. b) stabilește în mod clar și fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terța persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptățită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau, în fine, persoana păgubită care este cea îndreptățită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă (RCA).

Pentru a se putea naște însă pentru recurentul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile.

Instanța apreciază că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă, nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 mai prevede că acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În speța de față, deschiderea procedurii de faliment împotriva A. S.A. s-a realizat prin Hotărârea intermediară nr. 132/16.02.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Instanța de control judiciar mai reține că, prin sentința penală nr. 177/28.04.2015, ca urmare a retragerii plângerii prealabile, s-a dispus încetarea procesului penal, acțiunea civilă, în cadrul căreia reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias a solicitat obligarea asigurătorului la repararea pagubei constând în costurile spitalizării doamnei B., victima accidentului produs de asiguratul A. S.A., rămânând nesoluționată.

Ținând cont de aspectele învederate, instanța de control judiciar apreciază că termenul de 90 de zile, pe care persoanele prejudiciate îl au la dispoziție pentru a sesiza Fondul, a început să curgă de la data de 17.03.2017, dată rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Din actele și lucrările dosarului reiese că cererea de despăgubire a fost depusă la data de 03.07.2018, deci cu depășirea termenului prevăzut de lege.

În ceea ce privește susținerile recurentei, în sensul că hotărârea pronunțată în procedura falimentului nu îi este opozabilă, este întemeiată, însă în discuție nu intră acest aspect, ci momentul de la care curge termenul de termenul de 90 de zile prevăzut de legiuitor, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, care nu reprezintă o chestiune de opozabilitate.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și acesta este neîntemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015:

"b) creditorii de asigurări sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;".

Înalta Curte constată că la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Totodată, instanța de fond în mod corect a avut în vedere și prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora "(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată."

În acest context, având în vedere prevederile legale aplicabile și având în vedere situația de fapt reținută, corect s-a constatat că reclamantul îndeplinește condițiile privind calitatea de creditor pentru a fi despăgubit din disponibilitățile F.G.A., despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare fiind reprezentată și de contravaloarea pierderii suferite, prin producerea riscului asigurat, de către o terță persoană, care intră în categoria "persoanei păgubite", conform art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Lege.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, soluția pronunțată de prima instanță fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant.

Respinge recursurile formulate de Spitalul Universitar de Urgență Elias și de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 582 din 18 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.