ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3294/2022

Ședința publică din data de 7 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 28 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, anularea deciziilor privind soluționarea contestațiilor nr. 1690/507/29.10.2015 privindu-l pe A. și nr. 1691/508/29.10.2015 privind-o pe B., emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul Soluționare Contestații; anularea deciziilor de impunere nr. x/07.04.2015 și nr. y/08.04.2015 și a raporturilor de inspecție fiscală premergătoare nr. 3546/07.04.2015 și nr. 3598/08.04.2014 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad; anularea creanțelor fiscale stabilite în sarcina reclamanților, prin deciziile de impunere contestate.

Prin sentința civilă nr. 17 din 3 februarie 2019, Curtea de Apel Timișoara:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul Soluționare Contestații și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad - Activitatea de Inspecție Fiscală Persoane Fizice Arad;

- a anulat în parte deciziile privind soluționarea contestațiilor nr. 1690/507/29.10.2015 privindu-1 pe A. și nr. 1691/508/29.10.2015 privind-o pe B. emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Serviciul Soluționare Contestații, precum și deciziile de impunere nr. x/07.04.2015 și nr. y/08.04.2015 și rapoartele de inspecție fiscală nr. x/07.04.2015 și nr. y/08.04.2014, pentru suma de 7.266,86 RON în ceea ce o privește pe reclamanta B., respectiv, pentru suma de 7.266,86 RON în ceea ce îl privește pe reclamantul A..

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recurs atât reclamanții B. și A., cât și pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

3.1. Prin recursul formulat de reclamanții B. și A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat, în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanții au arătat că hotărârea recurată este în dezacord cu jurisprudența CJUE, inclusiv cu hotărârea pronunțată în cauza C-664/16, Vădan, de care s-a prevalat instanța de fond.

Astfel, criticile reclamanților se axează pe problema dreptului de deducere a TVA pentru achizițiile utilizate în scopul operațiunilor taxabile. Instanța de fond a reținut că deducerea TVA nu poate avea loc decât în baza unor facturi și a altor documente justificative, așa cum s-a reținut de către CJUE în cauza C- 664/16, Vădan.

Însă, în hotărârea CJUE amintită s-a stabilit că nu se poate deduce TVA doar în baza unei expertize, ci aceasta trebuie coroborată cu alte documente justificative. Hotărârea CJUE statuează că persoana impozabilă are obligația de a prezenta probe obiective în sensul că i-au fost furnizate efectiv în amonte bunuri și servicii de către persoane impozabile, în scopul propriilor operațiuni supuse TVA și că a achitat TVA.

Din probele administrate în cauză rezultă că reclamanții au achiziționat materiale de construcții de la furnizori plătitori de TVA, așa încât reclamanții nu se prevalează de acordarea dreptului de deducere strict în baza unei expertize, ci expertiza este consecința facturilor fiscale care atestă parțial achizițiile, fiind menită a completa documentele justificative constând în înscrisuri.

Toate materialele de construcții au fost achiziționate de la câteva societăți plătitoare de TVA, care ulterior derulării achizițiilor au fost radiate din registrul comerțului ca urmare a falimentului - C., D., E., F., G. și H..

Instanța de fond în mod greșit nu a dat eficiență celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, care au completat probatoriul cu facturi, în condițiile în care un imobil nu se poate construi procurând materiale de construcții gratuit sau de la furnizori neplătitori de TVA.

În contextul unei investiții de 11.211.102 RON, trebuiau recunoscute achizițiile de materiale cu plata de TVA, instanța trebuind să aplice prezumția privind achiziția cu TVA a materialelor de construcții și să țină seama de raportul de expertiză care a evaluat TVA deductibilă la suma aproximativă de 2.000.000 RON.

Neacordarea dreptului de deducere încalcă principiul neutralității fiscale și pe cel al securității juridice, dar și principiul egalității de tratament. Îngrădirea posibilității contribuabilului de a beneficia de deducerea TVA, în lipsa unor documente, creează situația măririi artificiale a valorii TVA datorate.

Instanța de fond a reținut că legislația fiscală condiționează exercitarea dreptului de deducere a TVA pentru achizițiile efectuate de îndeplinirea cumulativă atât a condițiilor de fond cât și a celor de formă.

Această susținere comportă critici în cazul persoanelor fizice care nu au ținut o contabilitate și nu au conservat facturile fiscale de achiziții. Într-o astfel de situație, valoarea TVA deductibilă ar trebui determinată în contextul art. 49 coroborat cu 55 din Codul de procedură fiscală și art. 77

1

din Legea nr. 571/2003, pe bază de expertiză.

Instanța de fond nu a avut în vedere, în circumstantanțele situației de fapt, în care au lipsit regulile clare și precise privind înregistrarea persoanelor fizice în scopuri de TVA, iar autoritățile fiscale au stat în pasivitate. Dreptul de deducere este unul incontestabil și o garanție a aplicării principiului neutralității fiscale a TVA, iar prevederile naționale care sancționează nerespectarea de către persoana impozabilă a obligațiilor sale în materie de colectare a TVA cu refuzul acordării dreptului de deducere depășesc în mod evident ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului corectei colectări a TVA.

O altă critică adusă soluției din fond este aceea că instanța nu a exercitat un rol activ în cursul procesului, în condițiile în care reclamanții au încercat să obțină documente de la furnizorii lor sau de la unități de arhivare a documentelor, fără să primească vreun răspuns. Astfel de probe (duplicate ale facturilor de achiziții, procese-verbale de recepție, avize de însoțire a mărfii) referitoare la achiziții erau utile și pertinente în soluționarea cauzei.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul este obligat să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. Or, instanța de fond a respins solicitarea reclamanților de completare a probatoriului, deși reclamanții nu puteau obține documentele justificative care să ateste dreptul lor de deducere. Neacceptarea cererii de probațiune aruncă o îndoială asupra cuantumului real al TVA deductibilă și încalcă principiul neutralității TVA.

Instanța a îngrădit dreptul reclamanților la un proces echitabil, în condițiile în care au lipsit elementele probatorii care să reflecte situația reală.

Instanța avea posibilitatea de a administra probe din oficiu, în sensul punerii în vedere autorităților pârâte, în urma indicării de către reclamantă a societăților furnizoare, să depună declarațiile 394 în care sunt consemnate achizițiile și vânzările acestor societăți.

3.2. Prin recursurile lor, pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, arată că instanța ar fi trebuit să constate inadmisibilitatea capătului de cerere referitor la anularea rapoartelor de inspecție fiscală întrucât acestea nu sunt acte administrative, ci sunt acte premergătoare emiterii deciziilor de impunere. Ca atare, nu pot fi supuse controlului în contencios administrativ potrivit art. 1 și art. 2 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește fondul cauzei, criticile se referă la acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă fluxului de numerar investit în edificarea construcțiilor vândute, în condițiile în care reclamanții nu au furnizat facturi fiscale de la furnizorii de bunuri și servicii aferente construcției celor 6 imobile.

Potrivit pct. 46 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute de art. 146 alin. (1) din Codul fiscal sau cu alte documente care să conțină cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Persoana impozabilă are obligația de a prezenta probe obiective în sensul că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri și servicii de către persoane impozabile în scopul propriilor operațiuni supuse TVA-ului și pentru care a achitat efectiv TVA. O estimare rezultată dintr-o expertiză poate, eventual, să completeze probele menționate sau să consolideze credibilitatea acestora însă nu le poate înlocui, așa cum a reținut CJUE prin hotărârea pronunțată în cauza C-664/16, Vădan.

Însă, o persoană impozabilă nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA exclusiv pe baza unei estimări rezultate dintr-o expertiză dispusă de instanța națională.

Față de aceste repere, soluția de admitere în parte a cererii, pe baza obiectivului nr. 4 al expertizei fiscale judiciare, este eronată. Așa cum rezultă din probatoriul cu înscrisuri, organele de inspecție fiscală au acordat reclamanților dreptul de deducere a TVA înscrisă în facturi în vreme ce prin raportul de expertiză fiscală la obiectivul 4 s-a stabilit că TVA deductibilă raportat la documentele justificative depuse de reclamanți ar avea un cuantum mai mare decât cel stabilit de organele de inspecție fiscală, respectiv de 171.423,90 RON.

Prima instanță a îmbrățișat aceste concluzii fără să arate în concret care sunt documentele justificative, altele decât cele prezentate organelor de inspecție fiscală, care au condus la modificarea cuantumului TVA deductibilă. Mai mult, aceste documente nu sunt indicate în concret nici prin raportul de expertiză, astfel încât soluția de anulare parțială a actelor administrative fiscale pentru suma de 7.266,86 RON, în cazul fiecăruia dintre reclamanți, este greșită, cât timp nu s-au indicat probele pe care care această soluție de întemeiază.

4.1. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a formulat întâmpinare față de recursul reclamanților B. și A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

În motivare a reiterat aspecte referitoare la acordarea dreptului de deducere care au fost invocate și prin recursul propriu, arătând, în esență, că justificarea deducerii TVA are loc numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Codul fiscal sau a altor documente care să conțină cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

O persoană impozabilă care nu furnizează proba cuantumului TVA pe care l-a achitat în amonte prin prezentarea unor facturi sau a altor documente nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA exclusiv pe baza unei estimări rezultate dintr-o expertiză dispusă de o instanță națională.

4.2. Recurenții-reclamanți B. și A. au formulat întâmpinare față de recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

În motivare au arătat că este incontestabilă competența instanței de fond de a reevalua concluziile controlului fiscal și că răspunsul la obiectivul nr. 4 al expertizei a avut la bază probatoriul cu înscrisuri administrat la fond.

După rămânerea în pronunțare, în termenul de amânare a pronunțării, recurenții-reclamanți au formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, pentru a prezenta anumite aspecte legate de cauză, a formula anumite cereri, dar și pentru a i se da posibilitatea avocatului să susțină recursul reclamanților, cu garantarea dreptului la apărare și la un proces echitabil.

II. Soluția instanței de recurs

Pe de altă parte, apărătorul recurenților-reclamanți, în condițiile în care nu a fost prezent la termenul de dezbateri, a avut posibilitatea să susțină recursul pe calea concluziilor scrise, în termenul de amânare a pronunțării.

Pentru aceste motive, Înalta Curte respinge cererea de repunere pe rol a cauzei.

Criticile expuse de către reclamanți la adresa sentinței, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la dreptul de deducere a TVA. Instanța de fond a admis numai în parte cererea reclamanților și a anulat actele administrative fiscale în raport de recunoașterea dreptului de deducere pentru TVA în cuantum de 171.423,90 RON, cuantum stabilit pe calea expertizei judiciare fiscale, în cadrul obiectivului nr. 4 al expertizei, raportat la documentele justificative depuse de reclamanți.

Instanța a constatat că sunt nefondate celelalte pretenții ale reclamanților, de acordare a dreptului de deducere pentru un cuantum mai mare, calculat fie prin raportare la valoarea investiției lor, stabilită pe baza expertizei tehnice administrate în cauză, fie pe baza valorii indicate în Ghidul privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare întocmit de camera Notarilor Publici Timișoara - Anexa Arad pentru perioada 2007-2008 (obiectivul 3 al expertizei).

Argumentele judecătorului fondului au fost în sensul că exercitarea dreptului de deducere este condiționată de deținerea unor facturi care atestă achizițiile de bunuri și servicii. De asemenea, s-a reținut că, în interpretarea art. 178 din Directiva 2006/112/CE, prin hotărârea pronunțată în cauza C-664/16, Vădan, CJUE a statuat că revine persoanei impozabile care solicită deducerea TVA sarcina de a dovedi că îndeplinește condițiile pentru a beneficia de deducere, respectiv sarcina de a aduce probe obiective în sensul că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri și servicii de către persoane impozabile în scopul propriilor operațiuni supuse TVA și că a achitat acest TVA.

Astfel, constatând că reclamanții nu dețin documente justificative (facturi fiscale sau alte documente aflate în posesia unor furnizori sau prestatori de la care au achiziționat bunuri sau servicii pentru care au achitat TVA), instanța a confirmat legalitatea actelor administrative fiscale în ceea ce privește acordarea dreptului de deducere numai pe baza unor documente justificative precum cele anterior arătate și, respectiv, neacordarea acestui drept pe baza unei estimări prin expertiză judiciară asupra cuantumului acestui TVA.

Recurenții critică hotărârea, cu motivarea că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea fiscală în materia acordării dreptului de deducere.

Art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la data operațiunilor, statua că persoana impozabilă, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate ori serviciilor care i-au fost prestate trebuie să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Instanța de fond a interpretat corect norma fiscală, în lumina Directivei 2006/112/CE și a hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-664/16, Vădan, iar criticile reclamanților sunt nefondate.

Potrivit hotărârii interpretative a CJUE anterior evocate, Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolul 167, articolul 168, articolul 178 litera (a) și articolul 179 din aceasta, precum și principiile neutralității taxei pe valoarea adăugată și proporționalității trebuie interpretate în sensul că o persoană impozabilă care nu este în măsură să furnizeze proba cuantumului TVA-ului pe care l-a achitat în amonte prin prezentarea unor facturi sau a oricăror alte documente nu poate beneficia de un drept de deducere a TVA-ului exclusiv pe baza unei estimări rezultate dintr-o expertiză dispusă de o instanță națională.

CJUE a statuat că revine persoanei impozabile care solicită deducerea TVA sarcina de a dovedi că îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de deducere, respectiv sarcina de a prezenta probe obiective în sensul că i-au fost efectiv furnizate în amonte bunuri și servicii de către persoane impozabile, în scopul propriilor operațiuni supuse TVA și pentru care a achitat efectiv TVA.

Potrivit acestei hotărâri, a face proba cuantumului TVA achitat în amonte înseamnă a prezenta facturi asupra achizițiilor de bunuri sau servicii sau alte documente similare aflate în posesia furnizorilor sau prestatorilor de la care persoana impozabilă a achiziționat bunurile sau serviciile, pentru care a achitat TVA.

Recurenții-reclamanți interpretează greșit considerentele hotărârii CJUE întrucât prezentarea unor documente justificative pentru unele dintre achiziții nu înseamnă că acestea reprezintă probă obiectivă și pentru celelalte achiziții de bunuri și servicii pretinse de către reclamanți și pentru care aceștia nu au putut prezenta documente justificative (facturi fiscale sau alte documente provenind de la furnizorii sau prestatorii din amonte).

Așa cum s-a arătat în hotărârea CJUE, o estimare rezultată dintr-o expertiză dispusă de o instanță națională poate doar să completeze documentele justificative sau să consolideze credibilitatea lor, dar nu le poate înlocui. Astfel, o expertiză care are misiunea de a evalua cuantumul TVA deductibil pe baza cantităților de lucrări efectuate sau a manoperei utilizate de reclamanți, în calitate de persoane impozabile, necesare edificării construcțiilor pe care aceștia le-au vândut, nu este aptă să probeze că operațiunile din amonte pretinse chiar au avut loc și nici achitarea efectivă a taxei pentru aceste operațiuni de achiziții.

Ca atare, condițiile de acordare a dreptului de deducere nu sunt îndeplinite, când nu există documente justificative referitoare la achiziții.

Nu poate fi reținută în cauză situația pretinsă de recurenții-reclamanți, și anume existența unor documente care atestă achizițiile de bunuri sau servicii în amonte și a căror completare sau consolidare ar fi avut loc prin administrarea probei cu expertiză.

Dimpotrivă, expertiza fiscală a stabilit un cuantum al TVA deductibilă justificat prin documente în cadrul obiectivului 4 al expertizei și alt cuantum, mult mai mare, pentru situația în care s-ar accepta estimarea valorii TVA deductibilă pe calea expertizei, ceea ce atât în baza dreptului național, cât și a Directivei 2006/112/CE a Consiliului nu poate fi primit.

Circumstanțele derulării operațiunilor, invocate de către recurenții- reclamanți, respectiv edificarea imobilelor într-o perioadă în care a existat o oarecare ambiguitate asupra aplicabilității normelor referitoare la TVA persoanelor fizice care au derulat activități de edificare de construcții în scopul vânzării, situație care a determinat nepăstrarea facturilor de achiziții, nu are nicio relevanță în rezolvarea chestiunii litigioase a acordării dreptului de deducere.

De asemenea, este adevărat că dreptul de deducere este un element important în aplicarea principiului neutralității TVA, însă exercitarea acestui drept presupune îndeplinirea condițiilor cerute de legea fiscală, și anume dovedirea achizițiilor prin documente care probează cuantumul TVA achitat în amonte. În lipsa acestor dovezi, principiul neutralității fiscale nu pate fi invocat în sprijinul acordării dreptului de deducere.

O ultimă critică a recurenților-reclamanți se referă la neexercitarea de către instanța de fond a rolului activ în cursul procesului, în sensul administrării unui probatoriu referitor la achizițiile din amonte ale reclamanților.

Înalta Curte constată că exercitarea rolului activ al judecătorului, principiul aflării adevărului în cauză, ca și principiile echității procedurii și respectării dreptului la apărare nu impun instanței ca, din oficiu, să dispună sau să pună în discuția părților administrarea unor probe suplimentare, apte să susțină pretențiile reclamantului.

Recurenții-reclamanți arată că furnizorii lor au intrat în faliment și că nu au putut obține, fără concursul instanței, documente care să sprijine acordarea dreptului de deducere. Din parcursul procesual al cauzei în fond nu rezultă, însă, că reclamanții au cerut administrarea unor probe suplimentare, așa cum pretind prin recurs. Rolului activ al judecătorului nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Sub imperiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul pârâtelor se referă, pe de o parte, la inadmisibilitatea atacării rapoartelor de inspecție fiscală, iar pe de altă parte, la anularea parțială a actelor administrative fiscale în urma recunoașterii dreptului de deducere a TVA în cuantum mai mare decât cel stabilit de organele de inspecție fiscală, respectiv în cuantumul identificat la obiectivul nr. 4 al raportului de expertiză, pe baza documentelor justificative depuse de reclamanți.

Cât privește admisibilitatea acțiunii în anularea rapoartelor de inspecție fiscală, se constată că, deși acestea nu sunt acte administrative fiscale, ci sunt acte preparatoare, premergătoare emiterii deciziilor de impunere, controlul de legalitate în contencios administrativ se exercită deopotrivă asupra actului administrativ și a actelor care au stat la baza emiterii lui, operațiunile administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ dedus judecății putând face obiectul acțiunii în anulare, așa cum rezultă din dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Celelalte critici ale recurentelor-pârâte sunt în sensul că raportul de expertiză fiscală nu ar face referire la documente justificative suplimentare celor prezentate organelor de inspecție fiscală și că instanța de fond a reținut un alt cuantum al TVA deductibilă fără să indice documentele justificative corespunzătoare.

Înalta Curte constată că motivele de recurs, în măsura în care ar privi greșita aplicare a legii fiscale în materia acordării dreptului de deducere, nu pot fi primite întrucât sentința nu reflectă o astfel de aplicare eronată a dispozițiilor din materia fiscală.

Dimpotrivă, instanța de fond a reținut, așa cum susțin și autoritățile pârâte, că dreptul de deducere poate fi acordat numai pentru TVA achitată în amonte al cărei cuantum este dovedit de către reclamanți pe baza unor documente justificative (facturi sau alte documente provenind de la furnizorii de bunuri și servicii ai reclamanților).

Stabilirea acestui cuantum pe calea expertizei fiscale judiciare, pe baza documentelor justificative prezentate, ține de situația de fapt pentru a cărei lămurire instanța de fond a administrat proba, excedând cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Iar cât privește administrarea probei, autoritățile pârâte au luat cunoștință de concluziile expertizei, arătând pe calea notelor scrise formulate cu privire la aceste concluzii că sunt de acord cu cuantumul de 171.423 RON stabilit la obiectivul 4 al expertizei, "în măsura în care această valoare a TVA a fost determinată pe baza altor documente justificative decât cele care au fost prezentate echipei de inspecție fiscală" pentru acordarea dreptului de deducere.

Se constată, astfel, că autoritățile pârâte nu au formulat obiecțiuni concrete la adresa concluziilor la obiectivul 4 al raportului de expertiză, respectiv cu privire la cuantumul TVA deductibilă stabilit prin expertiză, diferit de cuantumul stabilit de organele fiscale. Drept urmare, nu se poate identifica vreo greșeală de procedură, care să fi fost săvârșită de instanța de fond.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile pârâtelor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol, ca neîntemeiată.

Respinge recursurile declarate de reclamanții B. și A., de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 17 din 3 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 iunie 2022.