ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 564/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea formulată la 03 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata sumei în cuantum total de 1.785.462,5 RON, prejudiciu cauzat reclamantei prin faptul ilicit săvârșit de pârâți, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 14 - 16, art. 1349, art. 1353, art. 1369 și art. 1373 C. civ.

Reclamanta a chemat ulterior în judecată, printr-o cerere calificată de instanță drept cerere de chemare în garanție, și pe Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală București, solicitând introducerea în cauză a acestuia pentru a fi ținut în solidar cu pârâții pentru prejudiciul reclamat, având în vedere raportul de prepușenie între pârâți și minister, dar și împrejurarea că ministerul a validat pe linie ierarhic superioară decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.11.2015.

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii sub două aspecte. Pe de o parte, cererea de chemare în garanție este inadmisibilă raportat la temeiul legal pe care se sprijină - art. 68-71 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, prin prisma faptului că există calea specială de atac împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, prevăzută de art. 172 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003.

Pârâții persoane fizice au invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a acestora.

Prin sentința civilă nr. 1139 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității, invocate de pârâți. A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția de Administrare Fiscală. A fost obligată reclamanta să plătească pârâților persoane fizice - B., C. și D., suma de 3.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel principal reclamanta S.C. A. S.R.L. și apel incident chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin decizia civilă nr. 610 din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și apelul incident declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1139/2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu. A obligat apelanții să plătească intimaților B., C. și D. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală.

- Hotărârea pronunțată încalcă autoritatea de lucru judecat raportat la ordonanțele penale din dosarele nr. x/2015 și nr. y/2012 emise de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj;

Ordonanțele penale nu au fost analizate de instanțele anterioare, deși acestea apar menționate în considerentele deciziei recurate. Prin aceste ordonanțe s-a dispus soluția clasării cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, reținându-se că nu se poate stabili fictivitatea operațiunilor fiscale dintre societățile S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L., pe de o parte, și reclamanta, pe de altă parte.

Cum pârâții din prezenta cauză, în calitate de inspectori fiscali, au încheiat acte fiscale cu încălcarea ordonanțelor ante-menționate, de care aveau cunoștință, există, în cauză, o faptă ilicită constând în îndeplinirea defectuoasă și culpabilă a atribuțiilor de serviciu.

Instanța de apel, respingând acțiunea reclamantei prin prisma faptului că nu s-au identificat elemente care să conducă la o eventuala răspundere a acestora, a încălcat autoritatea de lucru judecat a ordonanțelor penale ante-menționate.

În cauză, este incidentă și hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mihalache contra României prin care s-a stabilit că, în lumina principiului ne bis in idem, nu pot fi angajate două proceduri cu caracter sancționator, una penală și una fiscală, împotriva aceleiași persoane, întrucât dacă în procedura fiscală sumele stabilite în sarcina contribuabilului depășesc un anumit prag atunci aceasta are caracterul unei proceduri penale, conducând la formularea de plângeri penale, fiind astfel o dedublare a primei proceduri penale. Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai analizat și a dispus că ordonanțele penale rămase definitive se bucură de autoritate de lucru judecat ca și hotărârile judecătorești și, prin urmare, poate fi incident principiul ne bis in idem dacă nu sunt respectate anumite criterii.

În prezenta cauză, condițiile cristalizate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt îndeplinite, astfel: prin ordonanța din 22 iulie 2015, emisă în dosarul penal nr. x/2012, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală în ceea ce privește pretinsele desfășurate între S.C. E. S.R.L. cu S.C. A. S.R.L. în perioada 2011-2013; ordonanța a rămas definitivă prin neapelare, conform ordonanței din 11.11.2015 pronunțate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2015; la data de 23.11.2015 intimatele au emis procesul-verbal nr. x din data de 23.11.2015, consemnând faptul că reclamanta a săvârșit fapte de evaziune fiscală cu societățile ante-menționate și pentru suma totală inclusă în decizie; la data la care intimatele au făcut aceste constatări, exista ordonanța penală definitivă de clasare și, fiind vorba de aceleași fapte, aceleași persoane și aceeași perioadă controlată, este evident că a fost încălcat principiul ne bis in idem.

- Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material;

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1353 C. civ., apreciind că nu s-a probat faptul că intimații au acționat în limitele competențelor profesionale și fără rea-credință, atâta vreme cât existau ordonanțele penale care stabileau expres faptul că operațiunile derulate de reclamantă și care au făcut obiectul controlului nu au fost fictive și, pe cale de consecință, decizia de măsuri asigurătorii și procesul-verbal de sesizare al organelor penale nu puteau fi încheiate în forma prezentată de intimați.

Se susține că este greșită reținerea instanței de apel, potrivit căreia reclamanta nu a demonstrat în ce fel a fost păgubită prin actele fiscale emise, chiar dacă acestea au fost anulate ulterior în procedura jurisdicțional fiscală. Or, prejudiciul este evident și a constat, pe de o parte, în indisponibilizarea conturilor reclamantei, iar, pe de altă parte, în cercetarea penală la care a fost supusă aceasta pentru a doua oară, urmare a procesului-verbal de sesizare întocmit de intimați.

De asemenea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie și constituie parte integrantă din dreptul național, astfel încât trebuie avută în vedere la soluționarea prezentei cauze raportat la circumstanțele concrete care au generat raportul litigios.

Se susține că instanța de apel a apreciat greșit faptul că prejudiciul solicitat la plată ar fi unul artificial și neprobat, întrucât acesta este unul moral, solicitat ca urmare a controlului și concluziilor abuzive și nelegale, motiv pentru care nu trebuie probat. În cazul în care instanța constată că încălcarea a avut loc, poate estima cuantumul prejudiciului ce urmează a fi acordat.

Se reproșează instanței de apel analiza sumară și trunchiată a probatoriului administrat în cauză motivat de faptul că raționamentul expus în hotărârea recurată nu se raportează la procesul-verbal de sesizare și la ordonanțele penale ante-menționate.

Referitor la aprecierea probatoriului administrat în cauză, se arată că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că intimații nu au recunoscut faptele prin răspunsurile la interogatorii, precum și faptul că martorii audiați nu ar fi prezentat aspecte care să conducă la ideea că acest control fiscal a fost exercitat abuziv, fără să coroboreze aceste elemente cu ordonanțele penale. De asemenea, în mod eronat s-a reținut faptul că intimații nu ar fi influențat inspectorii Administrației Județene a Finanțelor Publice Alba întrucât la o simplă lecturare a Procesului-verbal nr. x/2015 comparativ cu Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/31.03.2016 se poate observa că documentele sunt identice.

Totodată, nici susținerea instanței de apel potrivit căreia deficiențele minore în efectuarea controlului sau nemotivarea deciziei de măsuri asigurătorii nu poate fi reținută în sensul înlăturării răspunderii acestora sub târâm delictual.

Invocând jurisprudența Curții de Justiției a Uniunii Europene, cauzele C-354/2003 Optigen și C-18/2013 Maks Pen EOOD, recurenta susține că dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 55, art. 72 și art. 73 Codul de procedură fiscală au fost încălcate de către intimați față de lipsa motivării deciziei de măsuri asiguratorii, aspect necontestat de către instanța de apel.

- Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care nu au fost luate în considerare ordonanțele penale care stabileau o altă stare de fapt și care au fost invocate pentru a demonstra reaua-credință și abuzul intimatelor în efectuarea controlului.

- Decizia recurată este lipsită în parte de temei legal, fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept.

Instanța de apel a respins, în mod greșit, excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepție pe care o reiterează și în recurs. În considerentele hotărârii s-a arătat că nu are relevanță temeiul juridic invocat de reclamantă, respectiv prevederile art. 68-71 C. proc. civ., tribunalul calificând cererea drept una de chemare în garanție în condițiile art. 72-74 C. proc. civ., iar în apel reclamanta nu a formulat critici cu privire la calificarea cererii sale.

Curtea de Apel a apreciat că este corectă soluția respingerii pe fond a cererii de chemare în garanție, iar nu sub aspectul inadmisibilității, deoarece până la a se verifica dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală poate fi ținută să garanteze legal sau convențional pe intimații-pârâți, este cert că aceștia din urmă nu au căzut în pretențiile reclamantei.

Raționamentul instanței este greșit, deoarece verificarea admisibilității cererii trebuie să primeze analizei fondului, aceasta fiind de esența excepțiilor.

Or, în situația recalificării cererii drept cerere de chemare în garanție, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 72 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, între intimații-pârâți și Agenția Națională de Administrare Fiscală nu există nicio obligație de garanție, legală sau convențională, care să permită formularea unei cereri de chemare în garanție

În mod greșit a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, excepție pe care recurenta o reiterează în calea de atac.

Susține că instanța a respins această excepție, iar în motivare a preluat în întregime susținerile intimatei - reclamante, fără a ține cont de apărările Agenției Naționale de Administrare Fiscală și fără a expune argumentele pentru care acestea au fost înlăturate.

Reiterând apărările formulare în calea de atac a apelului arată că dispozițiile art. 129 și art. 172 din O.G. nr. 92/2003 instituie o procedură specială de atac împotriva deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv contestația care trebuie introdusă la instanța de executare competentă, în conformitate cu art. 713 C. proc. civ.

În cazul în care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta se bucură de prezumția de legalitate, astfel încât nu este susceptibilă de a genera vreun prejudiciu.

Așadar solicitarea de antrenare a răspunderii civile delictuale pentru fapta contând în emiterea unui act de executare nu poate avea temei legal atâta timp cât acest act nu este anulat prin hotărâre judecătorească.

- Hotărârea este nelegală și prin prisma obligării apelanților la plata către intimați a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.

La data de 09.12.2020, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes în promovarea recursului de către recurentul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală. Pe fondul cauzei, a susținut că recursul este nefondat.

La data de 09.12.2020, intimații - pârâți B., C. și D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a respins excepția lipsei de interes invocată de reclamanta S.C. A. S.R.L, a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., precum și recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 610 din 24 iunie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a stabilit termen de judecată a cauzei la 03 februarie 2022, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin primul motiv al recursului său reclamanta invocă încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a Ordonanțelor penale date de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj în dosarele nr. x/2015 și nr. y/2012

Preliminar, observă Înalta Curte că deși reclamanta a făcut aceste susțineri pentru întâia oară în recurs, nu poate fi primită apărarea intimaților, formulată în cuprinsul întâmpinării, potrivit căreia acest motiv al recursului este inadmisibil ca urmare a invocării lui omisso medio.

Intimații se prevalează de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la art. (1) al acestui articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Încălcarea autorității de lucru se regăsește (la pct. 7) între motivele de recurs stabilite prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă invocarea acestui motiv de recurs este supusă unei reguli derogatorii, intenția legiuitorului fiind aceea de a asigura un nivel superior de protecție a lucrului judecat.

Astfel, este de avut în vedere că prin derogare de la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., art. 432 C. proc. civ. stabilește că excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. În acest fel, legea, abandonând regula de principiu afirmată prin dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., asigură posibilitatea invocării întâia oară în recurs a situațiilor de pretinsă încălcare a autorității de lucru judecat, deci chiar omisso medio.

Rezultă, așadar, că motivul de recurs în discuție nu poate fi considerat inadmisibil.

În ce privește însă temeinicia acestui motiv de recurs, Înalta Curte găsește potrivit să menționeze că potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Rezultă din aceste prevederi că, în sensul celor pe care ele le afirmă, doar hotărârile judecătorești în materie penală (în sensul de acte jurisdicționale adoptate și pronunțate de instanțele de judecată învestite cu soluționarea unor procese penale) sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat, iar nu și alte categorii de acte procesual-penale, precum sunt, spre exemplu, ordonanțele procurorului.

Este real însă că, în sensul jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea pronunțată în cauza Mihalache împotriva Românei la data de 08 iulie 2019), sub aspectul verificării modului de aplicare a principiului "non bis in idem", că circumscris acestei probleme de drept este oportun a considera că noțiunea de hotărâre la care se referă art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 nu trebuie să primească un înțeles restrictiv, astfel că "...pentru existența unei hotărâri, intervenția unei instanțe nu este necesară", căci " ceea ce contează într-o anumită cauză este ca hotărârea în discuție să fie emisă de o autoritate învestită să participe la administrarea justiției în ordinea juridică națională respectivă și că această autoritate să fie competentă în temeiul dreptului național să stabilească și să sancționeze, după caz, comportamentul contrar legii de care este acuzată persoana în cauză. Faptul că hotărârea în litigiu nu ia forma unei hotărâri judecătorești cum este de natură să repună în discuție achitarea sau condamnarea persoanei în cauză, un astfel de element de procedură și de formă neputând afecta efectele acestei hotărâri" (Mihalache contra României, paragraful nr. 95).

Cele de mai sus trimit la concluzia că cel puțin sub aspectul aplicării principiului "non bis in idem", noțiunea de hotărâre nu poate fi limitată la hotărârile judecătorești, fiind posibil ca în anumite circumstanțe (de natură a pune în discuție sancționarea sau, dimpotrivă, achitarea pentru săvârșirea unei fapte penale) să se considere că inclusiv o ordonanță a procurorului poate primi, limitat și specific, înțelesul de "hotărâre".

Trebuie observat însă că în prezentul proces intimații s-au apărat afirmând că ordonanțele penale care întemeiază primul motiv de recurs al reclamantei nu o privesc pe aceasta, ci alte societăți comerciale, iar reclamanta nu a combătut această apărare. În aceste circumstanțe "sancționarea" sau, după caz, "achitarea" în plan penal ce interesează sub aspectul aplicării regulii "non bis in idem" devin fără relevanță în raport cu reclamanta recurentă, fiind esențial că verificarea acestei reguli se face în raport cu aceeași persoană, cercetându-se dacă și în ce fel ea însăși, iar nu alți subiecți de drept, au fost expuși unei duble sancționări pentru aceeași faptă.

Chiar și în absența acestei apărări a intimaților, Înalta Curte constată că dezlegările oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea Mihalache contra României și pe care reclamanta le-a indicat ca reper esențial în articularea motivului său de recurs, nu își verifică incidența în prezentul proces.

Este de observat, sub acest aspect, că în cauza Mihalache contra României existase o dublă sancționare a reclamantului pentru aceeași faptă, (inițial, sancțiunea administrativă a amenzii în sumă de 1000 RON, aplicată de procuror, pentru ca ulterior, redeschizându-se procesul penal, să se dispună trimiterea în judecată și condamnarea sa la pedeapsa închisorii pentru aceeași faptă). Or, aceste particularități factuale și juridice nu se regăsesc în prezentul proces cu privire la reclamantă; mai mult, aceasta nu a oferit nici argumente în raport de care Înalta Curte să poată considera că ordonanțele penale de care se prevalează au, în raport cu reclamanta, semnificația unei achitări, în condițiile în care "achitarea" sau, după caz, "sancționarea" reprezintă elemente determinante în verificările asociate respectării regulii "non bis in idem".

Tot astfel, apreciază Înalta Curte că și în cazul în care s-ar constata,precum pretinde reclamanta, că regula "non bis in idem" ar fi fost încălcată, acest fapt nu putea prin el însuși să conducă la concluzia că acțiunea reclamantei trebuie admisă, câtă vreme eventuala sancționare sau achitare în plan penal a reclamantei și, mai apoi, demararea unor proceduri execuționale fiscale contra acesteia priveau raporturi juridice existente între reclamantă și Statul Român. Or, în prezentul proces calitatea de pârâți le-a fost atribuită, prin voința reclamantei, unor persoane fizice (chiar dacă sunt funcționari ai Statului), iar nu Statului însuși, astfel că sub aspectul temeiniciei pretențiilor reclamantei erau de verificat și alte aspect de fapt și drept, circumscrise persoanei pârâților, pe care instanța de apel le-a analizat, de altfel, în cuprinsul deciziei sale.

Față de cele de mai sus, primul motiv al recursului apare ca nefondat, neputându-se reține că se justifică, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea deciziei atacate.

Nefondat este și motivul de recurs prin care reclamanta afirmă că prin decizia atacată au fost aplicate în mod greșit prevederile art. 1353 C. civ., în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1353 C. civ., "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv".

Rezultă din aceste prevederi legale că normalul exercițiu al unui drept nu poate fi, ca regulă, plasat în sfera ilicitului delictual, astfel că nu ar putea niciodată constitui un temei al obligării titularului acelui drept la a-i plăti despăgubiri unei alte persoane care s-ar considera vătămată prin normala exercitare a dreptului de către titularul său.

Doar atunci când, depășindu-se limitele interne ale respectivului drept, titularul său îl exercită abuziv, prejudiciind o altă persoană, dezdăunarea apare ca posibilă, căci într-o asemenea situație exercițiul abuziv plasează conduita în sfera ilicitului, atribuindu-i valențele unei fapte ilicite delictuale în sensul prevederilor art. 1349 C. civ.

În ce privește însă înțelegerea noțiunii de exercitare abuzivă, sunt relevante dispozițiile art. 15 C. civ. (având denumirea marginală "Abuzul de drept"), potrivit cărora "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe."

Astfel fiind, este ușor de înțeles că abuzul de drept poate fi reținut doar atunci când: fie există intenția manifestă de a vătăma sau prejudicia pe altul, exercițiul dreptului apărând ca instrument ce servește intenției dolosive; fie exercițiul concret al dreptului este excesiv și, deci, nerezonabil, el situându-se cu evidență în afara limitelor unui firesc exercițiu, astfel că inexistența intenției de a vătăma (sau cel puțin nedovedirea ei) nu împiedică a se constata abuzul. Într-o asemenea situație, modalitatea de exercitare a dreptului este, prin ea însăși, suficientă concluziei că abuzul este prezent, discrepanța față exercițiul normal al dreptului fiind cu adevărat majoră și semnificativă.

Aceste referiri la exercitarea abuzivă a unui drept interesează în prezentul proces și prin raportare la faptul că pârâții au acționat în calitatea lor de angajați (funcționari publici) ai Agenției Naționale de Administrație Fiscală (ANAF), deci ai unei autorități administrative a Statului, astfel că în cazul lor sunt incidente prevederile art. IX alin. (1) din O.U.G. nr. 46/2009, potrivit cărora "Pe perioada cât își desfășoară activitatea, persoanele care ocupă sau au ocupat funcții de demnitate publică, înalții funcționari publici, funcționarii publici și personalul contractual din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și al Agenției Naționale de Administrare Fiscala, atât la nivel central, cât și la nivel teritorial, nu răspund civil sau penal, după caz, decât dacă instanțele judecătorești constată îndeplinirea ori omisiunea îndeplinirii de către aceștia cu vinovăție, constând în culpa gravă sau grava neglijență, a oricărui act ori fapt în legătură cu exercitarea, în condițiile legii, a atribuțiilor ce le revin".

Aceste dispoziții legale au caracter special, ele derogând de la normele de drept comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în concret de la cele ale art. 1357 alin. (2) C. proc. civ., invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, potrivit cărora "Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă."

În afara oricărei îndoieli, față de conținutul prevederilor ar. IX alin. (1) din O.U.G. nr. 46/2009, rezultă că atunci când fapta pretins ilicită le este imputabilă, precum în cazul pârâților, unor funcționari publici, nu este suficient ca aceștia să fi acționat, în exercitarea atribuțiilor profesionale, cu o culpă ușoară; dimpotrivă, din rațiuni de protecție, legea pretinde ca în cazul lor acțiunile sau inacțiunile profesionale să fie săvârșite în forma excepțională a culpei grave sau a gravei neglijențe. Este vorba, așadar, despre o conduită profesională care s-ar circumscrie abuzului sau, în orice caz, care se plasează în proximitatea acestuia.

Instanța de apel a evocat în considerente dispozițiile art. IX din O.U.G. nr. 46/2003 (în legătură cu soluționarea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice), reținând că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun în materie, iar cu privire la îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale a arătat, de această dată în legătură cu soluționarea apelului reclamantei, că aceste condiții nu sunt întrunite "...deoarece lipsește fapta abuzivă din partea pârâților, nu există vreo atitudine abuzivă din partea acestora, legătura de cauzalitate cu atât mai mult nu se verifică, iar prejudiciul este unul (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .) incert, singurul criteriu de evaluare fiind unui neconcludent, cu totul imprecis și arbitrar...".

Concluzia instanței de apel potrivit căreia nu s-a dovedit că ar fi existat o faptă ilicită a pârâților sau un comportament abuziv al acestora s-a sprijinit pe analiza probelor administrate, astfel că a avut la bază elemente de fapt pe care, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, avea prerogative de a le stabili.

În ce privește însă judecata în recurs, din prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. se desprinde, cu forța evidentei, că aceasta este limitată la verificarea aspectelor de nelegalitate la care se referă evocatele prevederi legale, instanței de recurs nefiindu-i îngăduit a reconsidera starea de fapt stabilită în primă instanță și/sau apel, procedând la reaprecierea probelor administrate.

În aceste condiții, susținerile făcute de reclamantă la pag. 5 alin. (2) din cererea de recurs, prin care critică unele concluzii trase de instanța de apel asupra unor chestiuni de fapt în urma aprecierii probelor, depășesc limitele de verificare îngăduite unei instanțe de recurs, astfel că nu pot fi cercetate pe fondul lor.

Mai reține Înalta Curte că încălcarea unor dispoziții legale cu ocazia instituirii măsurii asigurătorii a sechestrului prin decizia din 23.11.2015 a ANAF nu are, prin ea însăși, semnificația unei fapte abuzive a pârâților, căci simpla nelegalitate, adică una care nu este caracterizată prin intenție dolosivă sau o ridicată gravitate, nu semnifică abuz de drept. Susținerile contrare ale reclamantei sunt, deci, eronate, faptul constatării unor asemenea motive de nelegalitate în cadrul unor procese civile declanșate de reclamantă, în care a fost pusă în discuție nelegalitatea sau lipsa de oportunitate a unora dintre măsurile dispuse de pârâți, ca funcționari publici, nefiind suficientă pentru a caracteriza conduita lor ca abuzivă, astfel cum reclamanta pretinde, ori ca una viciată de o culpă gravă sau de gravă neglijență.

În ce privește susținerea reclamantei, formulată în cererea de recurs, potrivit căreia prejudiciul solicitat de reclamantă este unul moral, bine au arătat intimații prin întâmpinare că pentru întâia oară în recurs reclamanta susține că prejudiciul pe care l-ar fi suferit este unul moral, iar nu material.

Într-adevăr, din examinarea cererii de chemare în judecată, precum și a cererii de apel, rezultă cu claritate că reclamanta, atât în primă instanță, cât și în apel, s-a referit și a caracterizat prejudiciul suferit ca fiind unul material, lipsind orice referire la o natură sau componentă, fie ea și parțială, de natură morală a prejudiciului.

În aceste condiții, critica prin care reclamanta afirmă că prejudiciul este unul moral, solicitând Înaltei Curți să verifice dintr-o asemenea perspectivă legalitatea deciziei date în apel, apare, cu evidență, ca inadmisibilă, căci ea tinde la modificarea unuia dintre elementele esențiale ale cadrului procesual, respectiv în ce privește prejudiciul ca element care fundamentează pretenția dedusă judecății, deci cauza cererii de chemare în judecată.

Procedând astfel, reclamanta încalcă prevederile art. 478 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ., potrivit cărora în apel și, pentru identitate de rațiune, și în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

În ce privește motivul de recurs prin care se afirmă că decizia recurată nu cuprinde motive care să se raporteze la ordonanțele penale invocate, Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, ca nefondat.

Este de reținut, sub acest aspect, că atâta vreme cât reclamanta nu făcuse, în termeni clari și îndeajuns de expliciți, referiri la aceste ordonanțe și la eventualele lor implicații în prezentul proces, este excesiv a-i reproșa instanței de apel că nu a recurs, din oficiu, la o analiză a unor chestiuni juridice care nu se constituiseră în repere semnificative de argumentare în cererile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă.

Nu trebuie omis că judecata în apel este limitată la ceea ce părțile au înțeles să apeleze (art. 477 C. proc. civ.), după cum nu trebuie ignorat nici că deși instanța de apel este înzestrată cu puterea de a invoca din oficiu motive de ordine publică [art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ..], pentru a proceda în mod efectiv la invocarea unor asemenea motive este necesar să dețină suficiente informații - în principal oferite de partea interesată - în raport de care să poată aprecia că este oportun să invoce din oficiu anumite motive de ordine publică. Or, în cauză aceste condiții nu erau asigurate, reclamanta nefăcând nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin cererea de apel suficiente referiri la respectivele ordonanțe.

Față de toate cele ce preced, recursul reclamantei trebuie respins ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

b) În legătură cu recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Rațiunile pentru care a fost respinsă cererea de chemare în garanție sunt menționate în considerentele hotărârii primei instanțe, tribunalul precizând că respingerea cererii de chemare în garanție este impusă de faptul că s-a respins însăși acțiunea reclamantei de obligare a pârâților la plata de despăgubiri, astfel că " . . . . . . . . . .nici chematul în garanție nu are ce să plătească, deci nu se mai impune analiza relațiilor dintre părți și chematul în garanție".

Astfel fiind, conchide Înalta Curte că la concurența dintre excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție și excepția rămânerii fără obiect a acestei cereri ca urmare a respingerii acțiunii reclamantei, prima instanță a hotărât (confirmat prin decizia din apel) să acorde întâietate acestei din urmă excepții procesuale. Raționamentul instanței s-a întemeiat pe argumentul că, în acest fel, se evită analiza raporturilor juridice de fond existente între recurent și pârâți, analiză pe care ar fi impus-o soluționarea prioritară a excepției inadmisibilității.

Dintr-o asemenea perspectivă, raționamentul și soluția primei instanțe pot fi menținute, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a dovedit că modalitatea de soluționare a excepțiilor preferată de prima instanță și menținută în apel l-ar fi vătămat în vreun fel, astfel încât să poată fi reținut un motiv de nulitate a sentinței și deciziei, în acord cu prevederile art. 175 alin. (2) C. proc. civ. și prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv al recursului este, deci, nefondat și trebuie respins.

Neîntemeiat este și motivul de recurs privitor la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților în ce privește fundamentarea acesteia pe răspunderea civilă delictuală.

Astfel cum a arătat și instanța de apel, posibilitatea contestării unor măsuri de executare silită fiscală sau a altor măsuri de recuperare a unor creanțe fiscale prin utilizarea unor căi procedurale specifice nu înlătură, prin ea însăși, dreptul persoanei care se consideră vătămată prin asemenea acte sau măsuri de a promova o acțiune civilă în reparație, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Dispozițiile art. IX din O.U.G. nr. 46/2009, pe care instanța de apel le-a invocat, și pe care inclusiv prezenta instanță le-a menționat în precedent, afirmă în mod expres, cu referire la funcționarii publici și personalul contractul din Ministerul Finanțelor, că pot fi supuși răspunderii civile sau penale atunci când se constată îndeplinirea sau omiterea îndeplinirii de către ei, cu vinovăție constând în culpă gravă sau gravă neglijență, a oricărui act ori fapt în legătură cu exercitarea atribuțiilor ce le revin.

Prin urmare, dreptul la acțiune civilă în justiție este recunoscut de lege, având semnificația unei componente a dreptului de acces la justiție prevăzut de art. 6 pgf. 1 din CEDO, fără însă ca aceasta să însemne că, în mod necesar, o asemenea acțiune este întemeiată pe fondul ei.

Instanța de apel nu a săvârșit, așadar, o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material incidente, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește motivul de recurs prin care se afirmă caracterul nelegal al obligării apelanților la plata către intimați a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, acesta nu poate fi primit spre a fi soluționat pe fondul său, fiind, practic, nemotivat. Afirmația potrivit căreia "... în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.." nu pot fi considerate ca având valoarea unei motivări, câtă vreme nu se arată, în concret, care sunt rațiunile și argumentele în raport de care cerințele legii nu s-ar găsi îndeplinite.

Față de toate cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În baza prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., văzând că în raport cu intimații persoane fizice, pârâți în cauză, reclamanta recurentă este partea care a pierdut procesul, se va dispune obligarea acesteia la a le plăti intimaților pârâți suma de 900 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., precum și recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 610 din 24 iunie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă pe recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 900 RON către intimații - pârâți B., C. și D., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2022.