ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 320/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă la 5 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantele A., B., C., D., E. și F., prin tutore B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta G.:

- să se constate deschisă succesiunea defunctului H., decedat la 09.03.2010, cu ultimul domiciliu în București, Șos. x, natura succesiunii fiind testamentară, în baza testamentului autentificat sub nr. x/23.05.1996, de BNP I.;

- să se constate că defuncta J. are calitatea de legatar universal al acestuia;

- să se constate deschisă succesiunea defunctei J. decedată la 16.11.2014, cu ultimul domiciliu în București, Șos. x, natura succesiunii fiind legală;

- să se constate că au calitatea de moștenitori legali ai defunctei J.: F. - în calitate de mamă, ascendent privilegiat, cu o cotă de 5/20 din masa succesorală; A. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală; B. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală; C. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală; D. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală; E. - în calitate de soră - colateral privilegiat cu o cotă de 3/20 din masa succesorală.

În drept, s-au invocat, pentru succesiunea defunctului H., dispozițiile art. 856, 860, 888 și 689 din C. civ. din 1864 (ținându-se seama de data decesului acestuia, 09.03.2010), iar pentru succesiunea defunctei J. au fost invocate prevederile art. 963, 965, 976 și 978 din C. civ. din 2009.

Pârâta G. a formulat întâmpinare, prin care a ridicat problema competenței primei instanțe în raport de neprecizarea, de către reclamante, a bunurilor succesorale și a valorii acestora, excepțiile nulității condiționate și necondiționate, nulității absolute și relative potrivit art. 175, 176 pct. 1, 2 și 3, art. 246 alin. (1) și (2) și art. 247-248 C. civ., a regimului duplicatelor și copiilor și confruntării cu originalul, potrivit art. 285-286 C. proc. civ., nedemnitatea judiciară, potrivit art. 959 alin. (1) lit. b) și c) C. civ., solicitând să se precizeze dacă acțiunea dedusă judecății este în constatare sau în realizare.

Aceeași pârâtă a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se analizeze și să se decidă asupra nulității testamentului din mai 1996, încheiat de defunctul H. și să se admită acțiunea în revendicare a moștenirii defuncților H. și K..

Prin sentința nr. 393 din 1 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Prin sentința civilă nr. 13467 din 14 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului București. Constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Prin sentința nr. 165F din 9 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 289 din 16 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante G., invocată de reclamante; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamante; a constatat deschisă succesiunea defuncților H. și J.; a constatat că, urmare a decesului numitului H., a rămas soția sa supraviețuitoare J., în calitate de moștenitoare testamentară, respectiv de legatar universal; a constatat că, urmare a decesului numitei J., au rămas în calitate de moștenitori legali, atât ascendenta privilegiată F. (decedată, ulterior, la 20.11.2015), beneficiind de o cotă legală generală/abstractă de 1/4, dar și reclamantele A., B., C., D. și E., în calitate de colaterali privilegiați ai defunctei J., ce au venit la moștenire în nume propriu, beneficiind fiecare de o cotă legală generală/abstractă de 3/20 (fără raportare la compunerea materială și juridică a masei succesorale); a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă G..

Prin decizia nr. 1431 din 21 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de pârâta G. împotriva sentinței nr. 289 din 16 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal.

Prin sentința nr. 2351 din 29 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante, ridicată de reclamantele-pârâte, ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă G., în contradictoriu cu reclamantele-pârâte A., B., C., D., E. ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele-pârâte A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă G. și a constatat deschisă succesiunea defunctului H., decedat la 9 martie 2010, cu ultimul domiciliu în București, Șos. x, sector 3; a constatat că de pe urma defunctului H. a rămas ca moștenitoare soția supraviețuitoare, J., postdecedată la 16.11.2014, în calitate de legatar universal, cu cotă întreagă; a constatat deschisă succesiunea defunctei J., decedată la 16 noiembrie 2014, cu ultimul domiciliu în București, Șos. x, sector 3; a constatat că de pe urma defunctei J., au rămas ca moștenitori F., mama defunctei, postdecedată la 20.11.2015 - cu cota de 5/20, A., soră - cu cota de 3/20, B., soră - cu cota de 3/20, C., soră - cu cota de 3/20, D. - soră, cu cota de 3/20 și E. - soră, cu cota de 3/20; a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantelor-pârâte suma de 800 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 1811 din 21 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta G. împotriva sentinței nr. 2351 din 29 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimate a sumei de 1000, RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat apel.

Conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008 a stabilit că cheltuielile judiciare în cuantum de 1.673,5 RON, avansate din fondurile statului, rămân în sarcina acestuia.

Împotriva deciziei nr. 1811 din 21 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta G..

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nulitatea deciziei recurate, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 426 C. proc. civ., hotărârea fiind comunicată după 80 de zile de la pronunțare.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanța a folosit o modalitate dolosivă de a povesti istoricul procesului, ocolind cadrul juridic, argumentația juridică și logică, solicitările exprese și repetate, atât la fond, cât și la apel.

Astfel, se critică faptul că la fila x, paragraful 2 din decizia atacată se precizează că soția supraviețuitoare a decedatului H. ar fi "legatar universal" și că mama defunctului, K., nu a efectuat niciun act de acceptare a succesiunii fiului său, H., după deces, fiind ignorată întelegerea amiabilă ca pe timpul vieții, J. să locuiască în continuare în locuința din apartamentul nr. x din str. x.

De asemenea, se susține că instanta de apel, în mod cu totul eronat, abuziv și ilegal precizează la fila x a deciziei că cei doi soți decedați și-au făcut testamente reciproce și s-au instituit reciproc, legatari universali, iar la fila x spune că cererea reconvențională este confuz formulată, se ignoră precizarea valorii apartamentului la ora deschiderii dezbaterilor succesiunii și se precizează că "nu a existat nicio tentativă de dezbatere unilaterală a succesiunii de către reclamanți la un alt notar".

Se mai critică faptul că la fila x s-a menționat că prin decizia civilă nr. 1431A/21.12. 2018, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de apelanta G., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal și că sunt lipsite de temeinicie, legalitate si minimum de dovezi afirmațiile din cuprinsul alineatului privind renunțarea la judecată prin avocat, de restrângere a obiectului prin renunțarea la două din petitele inițiale în cererea reconvențională.

De asemenea, recurenta apreciază că la fila x se motivează în mod nelegal de către completul de apel, în sensul că defuncta J. este legatar universal (enumerând o serie de contraargumente în acest sens la filele x ale cererii de recurs) și că se crează o gravă confuzie între art. 35 din C. proc. civ. și dispozițiile Legii notariale nr. 36/1995, lege apărută înaintea actelor declarative a celor doi soți din 23 mai 1996 precum și că la fila x s-a precizat că devoluțiunea succesorală se face în urma defunctei J. potrivit legii, instanța depășindu-și atribuțiile legale deschizând acțiunea succesorală fără să i se ceară.

Se mai menționează că la fila x, instanța de apel a arătat că prin decizia civilă nr. 1431 A/21.12.2018 din dosarul nr. x/2018 s-a admis apelul declarat și s-a trimis pentru rejudecare la Tribunalul București, astfel încât apare contradictorie soluția Curții de Apel București de a admite acțiunea în decembrie 2018 și de a o respinge un alt complet al aceleiași instanțe în apel, după rejudecare.

Recurenta invocă un tratament subiectiv, abuziv și discriminatoriu în mod speculativ în condițiile în care, așa cum se menționează la fila x, a solicitat în mod expres tratament egal, legal și nediscriminatoriu privind recunoașterea calității de moștenitor colateral a pârâtei apelante, ca și reclamantele-intimate în condițiile în care acestea nu au adus niciun aport financiar la cumpărarea locuinței, la cheltuielile umane, morale, pământești privind înmormântarea, pomenile, monumentul funerar, etc.

De asemenea susține că instanța de apel evită cadrul juridic cu ocazia analizei criticii aplicării legii în timp, invocând dispozițiile art. 92 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și fiind în eroare când ia în calcul data decesului numitului H., 9 martie 2010 ca dată a deschiderii moștenirii și nu data întocmirii testamentelor, respectiv data de 23.05.1996, aplicând dispozițiile vechiul C. civ. pentru soț, iar pentru soția decedată la 16.11.2014, prevederile Noului C. civ., ceea ce este un tratament inegal, discriminatoriu pentru că moartea nu a constituit începutul dezbaterilor succesorale, ci acțiunea juridică în instanță.

Cu privire la a doua critică analizată de către instanța de apel privind taxa de timbru, recurenta critică faptul că instanța face trimitere la art. 18 din Legea nr. 146/1997, nu la O.U.G. nr. 80/2013 și că este ignorat rolul activ al judecătorului și dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Recurenta mai susține că în mod eronat cu privire la a treia critică privind excepția lipsei de interes, asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, instanța de apel a considerat că este neîntemeiată, deoarece o acțiune în realizarea dreptului nu poate fi înlocuită de o acțiune în constatare.

Referitor la motivarea privind a patra critică a cererii de apel, recurenta apreciază că instanța se contrazice prin afirmația:"Refuzul judecătorului de a cita un martor, trebuie să fie suficient de motivat și lipsit de arbitrar, nu trebuie să restrângă în mod disproporționat capacitatea justitiabilului de a prezenta argumentele în susținerea cauzei", deoarece după ce a fost acceptată proba cu martori, a dispărut din dosar lista cu martori și s-a refuzat la următorul termen administrarea probei cu martorii aduși în sală.

Cu privire la motivarea celei de-a cincea critici, recurenta susține că în mod eronat instanța de apel a făcut trimitere la art. 479 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, apreciind că nu s-au formulat aceste cereri, pretenții sau formulări noi și că lipsa înregistrării la judecătorie a testamentului în litigiu impunea constatarea nulității acestuia conform art. 857 C. civ.

Recurenta mai invocă o discriminare de tratament în ceea ce privește acceptarea succesiunii defunctului H., căreia i s-au aplicat dispozițiile art. 700 C. civ. de la 1864, spre deosebire de succesiunea defunctei J. și susține că motivarea instanței de apel în sensul că nu s-au cerut reducțiunile privind liberalitatile este eronată și contradictorie, deoarece a precizat cotele de liberalitați învederând dispozițiile vechiul C. civ., respectiv art. 841 C. civ. și Legea nr. 319/1944, art. 1-2 și art. 4 referitor la dreptul de habitație al soției asupra casei pe timpul vieții.

Se apreciază că instanța nu a luat în considerare susținerile cu privire la o înțelegere dintre pârâtă și mama sa, K., de a o lăsa să locuiască în apartament pe J..

Tot astfel, aduce în discuție împrejurarea că același judecător, L. a făcut parte din completul de fond, dar și cel ce a respins cerererea de reexaminare a taxei de timbru și de acordare a ajutorului public judiciar.

Referitor la nedemnitatea judiciară, recurenta susține că interogatoriile, au fost o diversiune în mijloacele probatorii, că s-a refuzat interogatoriul dactilografiat și la ora 17 au fost nevoiți să formuleze întrebările olograf, multe fiind respinse de complet aprioric, fără motivare, răspunsurile fiind notate iligibil, nefiind luate în considerare și analizate (cum ar fi răspunsul de la fila x în care A. declară că a aflat de testamentul M. de la sora defunctă în urmă cu 3 ani și cel de la fila x, în care E. declară că a aflat despre acestea în urmă cu 15 ani).

Sub un ultim aspect, recurenta pretinde că instanța apel nu face referiri la concluziile scrise și că instanța de fond a omis să cerceteze cererea reconvențională, întâmpinările, obiecțiunile depuse și concluziile scrise, ignorând argumentația și motivația juridică.

La 26 mai 2021, intimatele-reclamante au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ..; în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La 7 iunie 2021, recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 decembrie 2021, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1811A din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare și care, potrivit dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. nu poate face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului este următoarea:

Prin testamentul autentificat sub nr. x/23.05.1996 de BNP I., H., decedat la data de 9 martie 2010, a lăsat toate bunurile mobile și imobile ce se vor găsi la data decesului în patrimoniul său în favoarea soției sale J., pe care a instituit-o legatar universal.

În lipsa testamentului menționat anterior, la moștenirea defunctului H. aveau vocație succesorală legală soția supraviețuitoare, mama acestuia, K., în viață la data decesului fiului său și sora defunctului, G., recurenta din prezenta cauză.

La rândul său, J., a testat în favoarea soțului său prin testamentul autentificat sub nr. x/23.05.1996 de BNP I., prin care l-a instituit pe acesta legatar universal, ea decedând la data de 16.11.2014, ulterior soțului său, H., astfel că în privința testamentului lăsat de aceasta soțului predecedat, actul unilateral a devenit caduc în conformitate cu prevederile art. 1071 lit. a) din noul C. civ.

În aceste condiții, la moștenirea acesteia, au vocație intimatele-reclamante, în calitate de ascendent privilegiat și colaterali privilegiați, care au acceptat în mod expres moștenirea conform declarațiilor depuse la dosarul de fond constituit în primul ciclu procesual. Se impune a fi reținut că pârâta nu are vocație succesorală la moștenirea defunctei J., neavând nicio legătură de rudenie cu aceasta.

Reclamantele au solicitat dezbaterea succesiunilor deschise prin decesul celor doi soți, H. și J., cererea acestora, introdusă la data de 5.11.2015, vizând, în principal și în esență, stabilirea calității defunctei J., de moștenitor testamentar al defunctului său soț, H., cerând să se constate că pârâta G. este înlăturată de la moștenirea fratelui său prin testamentul lăsat de defunct și că mama acesteia, K., nu a efectuat niciun act de acceptare tacită a moștenirii. La data de 25.11.2015 pârâta reclamantă G. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat nulitatea testamentului întocmit de defunctul său frate și revendicarea moștenirii defuncților, obiectul cererii reconvenționale și motivele de nulitate fiind precizate, completate și explicitate de către parte.

În acest context procedural a fost pronunțată sentința civilă nr. 289/16.02.2018 anulată prin decizia civilă nr. 1431A pronunțată la data de 21 decembrie 2018 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ale cărei considerente se impun cu putere de lucru judecat, nefiind atacate.

Astfel, în considerentele acestei decizii se arată că, prin cererile completatoare ale cererii reconvenționale depuse de pârâta-reclamantă în datele de 7 aprilie 2017 și 26 mai 2017, aceasta a solicitat constatarea calității sale de moștenitor al defunctului său frate, H. și dezbaterea succesiunii acestuia și a soției sale, J., cu consecința constatării calității sale de unic proprietar ori, după caz, de coproprietar, alături de reclamantele pârâte, al imobilului ce compune masa succesorală.

În susținerea acestui demers, pârâta-reclamantă a invocat nulitatea celor două testamente prin care soții H. și J. au testat unul în favoarea celuilalt, instituindu-se legatari universali, susținând că a fost încheiat un testament reciproc, interzis atât de C. civ. de la 1864, prin prevederile art. 857, cât și de Noul C. civ., prin prevederile art. 1036; afirmă că voința testatorului nu a fost liber exprimată, fiind afectată de dol și "constrângere", fapt ce ar rezulta din aceea că la vârsta de 40 de ani a întocmit un testament în care nu este precizată "masa succesorală, bunurile supuse succesiunii"; afirmă nulitatea testamentului și prin raportare la nerespectarea prevederilor art. 860 din C. civ. de la 1864, susținând că nu este un act autentic deoarece nu a fost înregistrat la Judecătoria sectorului 3 București; afirmă că reclamantele pârâte sunt nedemne de a moșteni întrucât au ascuns testamentul defunctului H. timp de 19 ani, au ascuns decesul soției acestuia (sora lor) și a mamei lor (F.), situație ce atrage incidența cazului de nedemnitate judiciară prevăzut la art. 959 alin. (1) lit. b) din Noul C. civ., context în care este invocată și nerespectarea prevederilor art. 1046 din Noul C. civ., ce reglementează înregistrarea testamentului autentic.

Pârâta reclamantă G. a susținut că o consecință a nulității testamentului este aceea că la succesiunea defunctului H. vin, conform art. 972 alin. (1) lit. b) noul C. civ., mama acestuia, K. și pârâta reclamantă, colateral privilegiat, care este, de asemenea, unic moștenitor al mamei sale, K., decedată la data de 15.04.2012 precum și soția supraviețuitoare, J., cu o cotă de 1/3 ce ar reveni reclamantelor pârâte ce au acceptat moștenirea surorii lor, decedată la data de 16.11.2014, împrejurare pe care însă au ascuns-o pârâtei reclamante "în scop dolosiv", astfel că masa succesorală revine în integralitate pârâtei reclamante G., în situația în care se va declara nedemnitatea judiciară a reclamantelor pârâte.

Curtea de Apel București a constatat că ultima precizare a cererii reconvenționale nu poate reprezenta o renunțare la cererile de constatare a nulității testamentului și de constatare a nedemnității judiciare, iar instanța de judecată nu putea lua act în mod legal de susținerile domnului avocat N. de la termenul de judecată din data de 26.05.2017 de modificare a cererii reconvenționale în sensul restrângerii obiectului ei prin renunțarea la două dintre petitele inițiale, atâta vreme cât nu i-a fost prezentat un mandat special, conform art. 406 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

Ca atare, s-a constatat că în mod greșit prima instanță a apreciat că "nu a fost sesizată legal cu vreun capăt de cerere privind nulitatea și/sau anularea acestor testamente autentificate (…)" și a soluționat cauza pornind de la premisa valabilității lor, fără a intra în judecata fondului cererii reconvenționale, motiv pentru care a fost admis apelul declarat de pârâta reclamantă, conform art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., cu consecința anulării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, la data de 14.10.2019, potrivit consemnărilor din încheierea de dezbateri de la acel termen, pârâta reclamantă, prezentă personal și asistată de avocat a arătat că instanța a fost învestită cu o cerere reconvențională prin care s-a solicitat nulitatea testamentului pentru lipsa caracterului autentic, nefiind înregistrat la judecătorie, o altă cauză de nulitate fiind reciprocitatea testamentului; totodată, pârâta-reclamantă a solicitat să se constate nedemnitatea judiciară a intimatelor-reclamante întrucât i-au ascuns testamentul. A precizat că acestea sunt cele trei cauze de nulitate pe care le invocă pentru nulitatea testamentului.

Prin sentința civilă nr. 2351/29.10.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în rejudecare, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamante, ridicată de reclamantele-pârâte, ca neîntemeiată, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, ridicată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă G. în contradictoriu cu reclamantele-pârâte A., B., C., D., E. ca neîntemeiată și a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele-pârâte în contradictoriu cu pârâta-reclamantă și în consecință, s-a constatat deschisă succesiunea defunctului H., decedat la data de 09 martie 2010, că de pe urma acestuia a rămas ca moștenitoare soția supraviețuitoare, J., postdecedată la data de 16.11.2014, în calitate de legatar universal, cu cotă întreagă, s-a constatat deschisă succesiunea defunctei J., decedată la data de 16 noiembrie 2014 și că de pe urma acesteia au rămas ca moștenitori F., mama defunctei, postdecedată la data de 20.11.2015 - cu cota de 5/20, A., soră - cu cota de 3/20, B., soră - cu cota de 3/20, C., soră - cu cota de 3/20, D. - soră, cu cota de 3/20 și E. - soră, cu cota de 3/20 și, pe cale de consecință, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantelor-pârâte suma de 800 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Pârâta-reclamantă G. a criticat hotărârea pronunțată sub 5 aspecte, structurate de instanța de apel după cum urmează: 1. aplicarea legii în timp, în sensul că instanța de fond nu a stabilit dacă judecata se desfășoară în temeiul vechiul C. civ. sau în temeiul noului C. civ. 2. modalitatea în care apelantei i s-a stabilit în sarcină obligația de plată a taxei judiciare de timbru aferentă cererii reconvenționale; 3. modalitatea în care instanța de fond a soluționat excepția inadmisibilității cererii ori nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes invocată de pârâta-reclamantă; 4. modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra probelor solicitate de pârâta-reclamantă în susținerea cererii reconvenționale și neexercitarea rolului activ conform dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., încălcarea dreptului la un proces echitabil; 5. aplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale incidente în cauză în ce privește valabilitatea testamentului exhibat de partea adversă, în raport de motivele de nulitate invocate de pârâta-reclamantă.

Acestea au fost însă înlăturate, iar apelul a fost respins prin decizia nr. 1811A din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ce face obiectul controlului judiciar de față inițiat prin cererea de recurs a pârâtei reclamante G..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta, deși a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 și 6 C. proc. civ., nu a adus critici care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere casarea unei hotărâri în recurs când a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii sau art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, aceste motive de recurs fiind invocate în mod formal.

În ceea ce privește motivele de recurs ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea prin hotărârea atacată a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta a susținut nulitatea deciziei recurate, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 426 C. proc. civ., hotărârea fiind comunicată după 80 de zile de la pronunțare.

Dispozițiile invocate, respectiv art. 426 alin. (5) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, nr. 1811A din 21 decembrie 2020 prevăd că hotărârea se redactează și semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.

Ca atare, chiar textul invocat de către recurentă prevede posibilitatea prelungirii termenului de redactare a hotărârilor la 90 de zile de la data pronunțării, în cazuri temeinic motivate, depășirea termenului de 30 de zile neconstituind un motiv de nulitate a hotărârii atacate, prin urmare, depășirea invocată nu justifică incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta susține că instanța a folosit o modalitate dolosivă de a povesti istoricul procesului, ocolind cadrul juridic, argumentația juridică și logică, solicitările exprese și repetate, atât la fond, cât și la apel.

Astfel, se critică faptul că la fila x, paragraful 2 se precizează că soția supraviețuitoare a decedatului H. ar fi "legatar universal" și că mama defunctului, K., nu a efectuat niciun act de acceptare a succesiunii fiului său, H., după decesul acestuia, fiind ignorată înțelegerea amiabilă ca pe timpul vieții, J. să locuiască în continuare în apartamentul nr. x din str. x. Or, aceste mențiuni constituie însă motivele cererii de chemare în judecată pe care instanța le-a reluat pentru a stabili cadrul procesual și a expune obiectul cererilor cu care a fost învestită, deci nu reprezintă o judecată de valoare proprie instanței de apel pentru a fi supusă cenzurii instanței de control judiciar.

De asemenea, se susține că instanta de apel, în mod cu totul eronat, abuziv si ilegal, precizează la fila x a deciziei că cei doi soți decedați și-au făcut testamente reciproce și s-au instituit reciproc, legatari universali, iar la fila x spune că cererea reconvențională este confuz formulată, se ignoră valoarea apartamentului de la data deschiderii dezbaterilor succesiunii și se precizează că "nu a existat nicio tentativă de dezbatere unilaterală a succesiunii de către reclamanți la un alt notar".

Analizând filele indicate de recurentă din cuprinsul hotărârii, Înalta Curte constată că acestea reprezintă susținerile reclamantelor-pârâte care au formulat întâmpinare la cererea reconvențională a pârâtei-reclamante G. și nu raționamentul instanței de apel care a redat în mod fidel conținutul cererilor depuse la dosar.

Se mai critică faptul că la fila x s-a menționat că prin decizia civilă nr. 1431A/21.12. 2018, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de apelanta G., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, aspect care rezultă însă fără putere de tăgadă din actele și lucrările dosarului și că sunt lipsite de temeinicie, legalitate si minimum de dovezi afirmațiile din cuprinsul alineatului privind renunțarea la judecată prin avocat, de restrângere a obiectului prin renunțarea la două din petitele inițiale în cererea reconvențională, însă Înalta Curte observă că acestea reprezintă considerentele deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual, considerente care nu au fost atacate de către niciuna dintre părți, fiind definitive.

De asemenea, recurenta apreciază că la fila x se motivează în mod nelegal de către completul de apel, în sensul că defuncta J. este legatar universal (enumerând o serie de contraargumente în acest sens la filele x ale cererii de recurs) și se crează o gravă confuzie între art. 35 din C. proc. civ. și dispozițiile Legii notariale nr. 36/1995, lege apărută înaintea actelor declarative ale celor doi soți din 23 mai 1996 precum și că la fila x s-a precizat că devoluțiunea succesorală se face în urma defunctei J. potrivit legii, instanța depășindu-și atribuțiile legale, deschizând acțiunea succesorală fără să i se ceară.

Aceste mențiuni reprezintă însă soluția instanței de fond și motivarea acesteia asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și asupra soluției pe fond a pricinii (prezentate ca istoric al dosarului) și nicidecum considerentele instanței de apel.

Ele nu reprezintă raționamentul în baza căruia instanța de apel și-a clădit convingerea asupra soluției pronunțată în speță, nu sunt considerente decisive și nici măcar decizorii pe care instanța de apel să le fi avut în vedere la pronunțarea soluției, considerentele pe care s-a întemeiat aceasta regăsindu-se în cadrul hotărârii atacate începând cu fila x, penultimul paragraf.

Or, în calea de atac a recursului ceea ce se critică este raționamentul propriu și modul cum s-a dat dezlegare pricinii de către instanța de apel și nu se pot aduce critici direct soluției instanței de fond.

În același demers al criticării motivării instanței de apel, se menționează că la fila x instanța de apel a arătat că prin decizia civilă nr. 1431 A/21.12.2018 din dosarul nr. x/2018 s-a admis apelul declarat și s-a trimis pentru rejudecare la Tribunalul București, astfel încât apare contradictorie soluția Curții de Apel București de a admite acțiunea în decembrie 2018 și de a o respinge un alt complet al aceleiași instanțe în apel, după rejudecare.

Or, așa cum s-a arătat în precedent, nu se poate constata o contrarietate a considerentelor hotărârii atacate cu cele ale deciziei instanței de apel din primul ciclu procesual, care nu s-a pronunțat în niciun mod asupra fondului pricinii, ci, apreciind că instanța de fond nu se pronunțase asupra a două capete de cerere, a trimis cauza spre rejudecare, pentru rezolvarea tuturor cererilor cu care fusese învestită.

De altfel, la fila x, singura referire la decizia civilă nr. 1431A/21 dec. 2018 din dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București este cea din motivele de apel chiar ale pârâtei (care sunt redate în detaliu de la filele x până la filele x ale hotărârii atacate). De asemenea și referirile de la fila x privind lipsa martorilor la încheierea testamentului reprezintă de fapt chiar susținerile pârâtei reclamante din cadrul cererii precizatoare din data de 14.10.2019. Este greu de crezut că recurenta, deși asistată de apărător, nu poate face distincție între considerentele pe care s-a fondat soluția instanței de apel și chiar propriile susțineri prezentate în cuprinsul hotărârii atacate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă atât obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, cât și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, reluând susținerile părților în cuprinsul hotărârii, este de o logică elementară că acest fapt nu reprezintă raționamentul instanței, care rezultă cu certitudine din paginile următoare ale deciziei recurate.

Recurenta invocă un tratament subiectiv, abuziv și discriminatoriu în mod speculativ în condițiile în care așa cum se menționează la fila x i s-a refuzat recunoașterea calității de moștenitor colateral, ca și reclamantelor-intimate, în condițiile în care acestea nu au adus niciun aport financiar la cumpărarea locuinței, la cheltuielile umane, morale, pământești privind înmormantarea, pomenile, monumentul funerar, etc.

Curtea de apel deși a reținut că la pagina 7, paragraful 25 din cererea de apel apelanta-pârâtă a făcut referire la o serie de pretenții constând în plata unor cheltuieli de întreținere, a energiei electrice, a cheltuielilor de înmormântare și pomenire, a apreciat că aceste pretenții nu au făcut obiectul cererii reconvenționale formulate la fondul cauzei, astfel cum a fost completată la data de 14.10.2019, considerând că acest motiv de apel nu poate fi primit.

Față de reținerile instanței de apel din primul ciclu procesual referitoare la obiectul cererilor cu care a fost învestită instanța de fond, cât și față de dispozițiile art. 478 din C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță (prin alin. (3) instituindu-se regula potrivit căreia "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi"), Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea nu s-a considerat învestită cu o cerere distinctă sub acest aspect.

În măsura în care se susține faptul că acestea nu sunt cereri noi ci doar apărări, dovezi ce nu au fost avute în vedere de către instanțele anterioare, trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Pentru aceleași motive, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Recurenta susține că instanța de apel evită cadrul juridic cu ocazia analizei criticii aplicării legii în timp, invocând dispozițiile art. 92 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și fiind în eroare când ia în calcul data decesului numitului H., 9 martie 2010 ca dată a deschiderii moștenirii și nu data întocmirii testamentelor respectiv data de 23.05.1996, aplicând dispozițiile vechiul C. civ. pentru soț, iar pentru soția decedată la 16.11.2014, prevederile Noului C. civ., ceea ce consideră că este un tratament inegal, discriminatoriu pentru că moartea nu a constituit începutul dezbaterilor succesorale, ci acțiunea juridică în instanță.

Sub acest aspect, se constată că prin decizia civilă nr. 1431A pronunțată la data de 21 decembrie 2018, de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ale cărei considerente se impun cu putere de lucru judecat, nefiind atacate, s-a statuat, ca problemă de drept dezlegată în mod definitiv, că instanța de fond în susținerea cererilor cu care a fost învestită, trebuie să aibă în vedere și dispozițiile art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care "Moștenirile deschise înainte de intrare în vigoare a C. civ. sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii succesiunii".

Instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, după rejudecare, prin raportare la aceste dezlegări obligatorii, cu privire la problema aplicării în timp a legii civile a constatat că, de vreme ce potrivit certificatului de deces aflat la dosarul de fond, H. a decedat la data de 9 martie 2010, rezultă că moștenirea deschisă de pe urma acestuia, urmează regulile vechiul C. civ.. Având în vedere că prin cererea principală și reconvențională s-a solicitat deopotrivă dezbaterea succesorală și în ce privește moștenirea defunctei J., s-a apreciat, aplicând același raționament că, în raport de data decesului acesteia, 16.11.2014, legea aplicabilă este reprezentată de Legea nr. 287/2009 privind C. civ., în vigoare de la data de 1.10.2011, în considerarea dispozițiilor art. 6 din C. civ. și cu respectarea dispozițiilor art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Ca atare, în ceea ce privește acțiunea de față s-a apreciat că reprezintă o cerere în materie de moștenire (încadrabilă printre cele prevăzute de art. 118 C. proc. civ.) care cuprinde și o cerere de constatare a calității de moștenitor prin valorificarea vocației succesorale pretinse de părți, ca formă procedurală de soluționare în justiție a unei situații juridice, cum este deschiderea moștenirii și a fost aplicată legea în vigoare la data deschiderii succesiunii pentru fiecare dintre cei doi defuncți.

Cum succesiunea se deschide prin moarte, conform art. 650 din vechiul C. civ., respectiv art. 954 din noul C. civ., în raport de data decesului fiecăruia dintre cei doi defuncți, vor fi înlăturate susținerile recurentei în sensul că data întocmirii testamentelor, respectiv data de 23.05.1996, este data deschiderii succesiunilor și că la această dată ar fi trebuit să se raporteze instanțele anterioare.

În mod corect, prin raportare la data deschiderii succesiunii celor doi defuncți, a fost aplicat vechiul C. civ. în privința moștenirii lui H., decedat la data de 9 martie 2010, respectiv noul C. civ. în ce privește moștenirea defunctei J., decedată la 16.11.2014, neexistând astfel nicio contradicție din această perspectivă în motivarea instanței de apel.

Pe de altă parte, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității testamentului lui H., chiar și în condițiile în care se procedează la verificarea cauzelor de nulitate ale testamentului, ca act juridic, existente la data întocmirii acestuia, fiind încheiat la data de 23.05.1996, deci anterior datei de 1.10.2011, când a intrat în vigoare noul C. civ. (Legea nr. 287/2009 privind C. civ.), Înalta Curte reține că acestui act juridic îi erau aplicabile tot dispozițiile vechiul C. civ. de la 1864, deci recurentei nu i s-a creat niciun prejudiciu.

În niciun caz însă, față de dispozițiile indicate anterior, nu se poate aprecia că dreptul material (C. civ.) aplicabil cererilor pendinte este cel de la data la care a fost promovată acțiunea juridică în instanță (așa cum susține recurenta), deoarece față de acest moment poate fi determinată, cel mult, legea de procedură civilă aplicabilă (în speță noul C. proc. civ., acțiunea fiind introdusă ulterior datei de 15.02.2013).

Cu privire la a doua critică analizată de către instanța de apel privind taxa de timbru, recurenta reiterează motivele de apel în sensul că instanța face trimitere la art. 18 din Legea nr. 146/1997, nu la O.U.G. nr. 80/2013 și că este ignorat rolul activ al judecătorului și dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Analizând considerentele Curții de apel se constată că aceasta a apreciat că modalitatea în care apelantei i s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru aferentă cererii reconvenționale putea face obiectul unei cereri de reexaminare, neputând fi invocată ca motiv de apel în fața instanței de control judiciar.

Această concluzie este în deplină concordanță cu dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013(ordonanță de urgență aplicabilă litigiilor promovate ulterior intrării în vigoare a acesteia) similare cu cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997, în privința cărora, prin Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod obligatoriu că:

"partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".

Cum pârâta nu a înțeles să formuleze critici în ceea ce privește obligația de plată a taxei judiciare de timbru, fie din perspectiva caracterului timbrabil al cererii, fie din perspectiva modalității determinare a cuantumului taxei de timbru pe calea unei cereri de reexaminare, în mod corect Curtea de Apel nu le-a mai analizat apreciind că nu pot fi invocate ca motiv de apel în fața instanței de control judiciar.

Faptul că s-a făcut referire la Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu echivalează cu o confuzie asupra temeiului de drept câtă vreme acesta a fost indicat în mod expres ca fiind dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013. Curtea de apel a făcut aplicarea mutatis mutandis a considerentelor acestei decizii având în vedere că dispozițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997 analizate în cadrul acesteia au fost reluate, în formă similară și în noua legislație în materia taxelor judiciare de timbru.

Recurenta mai susține că, în mod eronat, cu privire la a treia critică privind excepția lipsei de interes (asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat), Curtea de apel a considerat că este neîntemeiată deși este binecunoscut că o acțiune în realizarea dreptului nu poate fi înlocuită de o acțiune în constatare.

Cu privire la modalitatea în care instanța de fond a soluționat excepția inadmisibilității cererii ori nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes invocată de pârâta-reclamantă, Curtea a arătat că, deși instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, procedând la analiza acesteia, s-a constatat că nu este întemeiată și că lipsa unei pronunțări în mod expres în acest sens nu ar fi fost de natură să conducă la schimbarea soluției pronunțate la fond.

Astfel, Curtea a observat, în mod just, că în susținerea acestei excepții apelanta-pârâtă nu a adus argumente concrete, care să se înscrie într-o rigoare procedurală din perspectiva art. 33 din C. proc. civ., motivele invocate în susținere constituindu-se mai degrabă în apărări de fond relative la pretinsa ascundere a testamentului defunctului H. timp de 19 ani.

Cu toate acestea, instanța de apel a analizat condiția de exercitare a acțiunii civile constând în interesul de a acționa în prezenta speță și a constatat că intimatele reclamante au justificat un interes determinat, legitim, personal, născut și actual în formularea cererii de dezbatere succesorală decurgând din vocația acestora, în calitate de ascendenți și colaterali ai defunctei J., de a culege moștenirea acesteia care includea în activul succesoral și dreptul la moștenire care i se cuvenea acesteia, în calitate de legatar universal, de pe urma defunctului său soț, H., predecedat.

În ce privește inadmisibilitatea acțiunii intimatelor-reclamante, excepție invocată de apelanta-pârâtă din perspectiva art. 35 din C. proc. civ., Curtea a retinut că aceasta nu a dezvoltat argumente în susținerea acestei inadmisibilități, neprecizând care ar fi acțiunea în realizare pe care o aveau la îndemână intimatele-reclamante pentru a le fi stabilită calitatea de moștenitor, instanța punctând faptul că neparcurgerea procedurii notariale pentru dezbaterea succesiunii nu poate constitui un fine de neprimire a cererii în dezbaterea succesorală pe cale judiciară și implicit a constatării calității de moștenitor, din perspectiva art. 193 din C. proc. civ.. Instanța de apel a apreciat că împrejurarea că intimatele-reclamante nu au solicitat și stabilirea masei succesorale, respectiv împărțirea acesteia nu conduce la inadmisibilitatea acțiunii, fiind evident ca acțiunea de față reprezintă o cerere în materie de moștenire care cuprinde o cerere de deschidere a moștenirii și o cerere de constatare a calității de moștenitor prin valorificarea vocației succesorale pretinse.

Recurenta nu a înțeles să aducă critici concrete acestui raționament expus de către Curtea de apel ci s-a mulțumit să susțină că instanța de apel a vrut să îngroape o solicitare temeinică și legală sau să rezolve o cauză pe cât de temeinică și legală, pe atât de moral, umană, creștinească afirmând că un student de la Facultatea de Drept, fie și la învățământul privat, știe că o acțiune in realizarea dreptului nu poate fi înlocuită de o acțiune în constatare, iar dacă instanța refuză să înțeleagă că este o acțiune în constatare, înseamnă că este o acțiune in realizarea dreptului și pe cale de consecință îi obligă pe reclamanții -intimați să plătească ei taxa de timbru, nu pârâta, în mod abuziv.

Aceste susțineri nu reprezintă critici de nelegalitate ale soluției instanței de apel care să poată fi cenzurate pe calea controlului judiciar în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a le înlătura.

Referitor la motivarea privind a patra critică a cererii de apel, recurenta (pe lângă alte întrebări retorice și afirmații ce nu pot fi încadrate drept critici de nelegalitate în înțelesul art. 488 C. proc. civ.) apreciază că instanța se contrazice prin afirmația:"Refuzul judecătorului de a cita un martor, trebuie să fie suficient de motivat și lipsit de arbitrar, nu trebuie să restrângă în mod disproporționat capacitatea justitiabilului de a prezenta argumentele în susținerea cauzei", deoarece după ce a fost acceptată proba cu martori, a dispărut din dosar lista cu martori și s-a refuzat la următorul termen administrarea probei cu martorii prezenți în sală.

Analizând modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra probelor solicitate de pârâta-reclamantă în susținerea cererii reconvenționale și susținerile privind neexercitarea rolului activ conform dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, Curtea de apel a reținut că exigențele impuse de jurisprudența CEDO cât privește respectarea art. 6 din Convenție vizează și asigurarea egalității de arme între părți, dar nu reglementează regimul probelor, ca atare, admisibilitatea probelor și aprecierea acestora fiind în primul rând de competența dreptului intern și a instanțelor naționale, exemplificând cauzele Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, pct. 83-84; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 28, Tiemann c. France et Allemagne, Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei (MC), pct. 198.

De asemenea, a prezentat aspecte teoretice în materia administrării probelor conform Convenției, exemplificând cauzele Elsholz împotriva Germaniei, Blücher împotriva Republicii Cehe, Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, Dombo Beheer B.V. împotriva Țărilor de Jos, Wierzbicki împotriva Poloniei.

Prezentarea acestor argumente de natură teoretică nu intră în contradicție cu ceea ce instanța de apel a constatat în concret, din analiza actelor de procedură efectuate de părți, din perspectiva propunerii și încuviințării probelor și a dispozițiilor instanței de fond, în rejudecare, cu privire la admisibilitatea și utilitatea probelor și anume că a fost respectat principiul egalității armelor și dreptul la un proces echitabil în lumina dispozițiilor art. 6 din C. p