ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1312/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la data de 28 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele Comuna Olari - Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari și Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Olari, solicitând obligarea pârâtei Comuna Olari la plata către reclamantă a sumei totale de 686.259 RON cu titlu de daune-interese compensatorii, pentru beneficiul nerealizat de aceasta în anii agricoli 2014-2016, 2015-2016, 2016-2017 (campaniile agricole din anii 2015, 2016, 2017) corespunzător unei suprafețe totale de 193,10 ha teren agricol și unei culturi de grâu aferente acestei suprafețe, la un nivel de producție medie pentru fiecare an în parte și obligarea pârâtei Comuna Olari la plata dobânzii legale penalizatoare, respectiv dobânda de referință a B.N.R. plus 4 puncte procentuale, prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la primul termen de judecată până la plata efectivă și integrală a debitului reclamat la punctul anterior; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând subvenția aferentă suprafeței de 193,1 ha teren, categoria de folosință pășune, calculată pentru toți cei 3 ani agricoli, acest venit fiind cert și independent de orice formă de exploatare agricolă a bunului imobil arătând că acest petit ar urma a fi analizat numai pentru situația în care nu se va reține autoritatea de lucru judecat a capetelor de cerere principale; cu cheltuieli de judecată constând în taxele judiciare de timbru și onorariul avocațial.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Arad

Prin încheierea de ședință din data 8 mai 2019, Tribunalul Arad, secția I civilă, în baza art. 64 C. proc. civ., a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de B. S.R.L., raportat la împrejurarea că la dosarul cauzei a fost depus contractul de cesiune de drepturi litigioase.

La data de 30 iunie 2020, B. S.R.L. a depus o cerere de majorare a pretențiilor prin care a arătat că înțelege să mărească câtimea obiectului cererii introductive de instanță, astfel cum a fost aceasta susținută și prin cererea de intervenție în interes propriu la suma totală de 1.036.256,402 RON, reprezentând contravaloarea netă (venitul net) a lipsei de folosință a suprafeței de 191,3 ha teren agricol pe o perioadă de 3 ani (valoarea stabilită prin expertiză, diminuată conform notelor de ședință ale pârâtei, la care a achiesat).

De asemenea, a arătat că își menține toate coordonatele acțiunii introductive, respectiv atât capetele de cerere cât și considerentele în susținerea acestora, modificând strict limita matematică a valorii obiectului cererii principale la suma de 1.060.314,018 RON.

A precizat că își menține întru totul petitul și motivele acțiunii introductive, inclusiv temeiurile de drept și resorturile factuale indicate, motivul majorării câtimii cererii principale fiind doar acela că din probatoriu a rezultat că prejudiciile cauzate părții reclamante prin lipsa de folosință sunt semnificativ mai mari decât suma inițială indicată în petit.

Prin sentința civilă nr. 216 din 15 septembrie 2020, Tribunalul Arad, secția I civilă a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta cedentă A. S.R.L. și continuată de intervenienta cesionară B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Olari, prin primar, și a admis în fond cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta cesionară B. S.R.L.; a obligat pârâta Comuna Olari să plătească intervenientei B. S.R.L. suma de 372.811,8167 RON reprezentând contravaloarea venitului net nerealizat din vânzarea culturii de grâu în anii agricoli 2015, 2016, 2017; a obligat pârâta Comuna Olari să plătească intervenientei B. S.R.L. dobânda legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011 modificată cu începere de la data de 21 noiembrie 2018 până la achitarea efectivă a creanței; a obligat pârâta Comuna Olari să plătească intervenientei B. S.R.L. suma de 1.220,33 RON cheltuieli de judecată parțiale compensate; a respins acțiunea civilă înaintată de reclamanta cedentă A. S.R.L. și continuată de intervenienta cesionară B. S.R.L. împotriva pârâtei Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Olari.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

Prin decizia civilă nr. 49 din 24 martie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de apel formulată de apelanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 216 din 15 septembrie 2020 și a încheierii din 08 mai 2019 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018; a respins cererea de apel formulată de apelanta B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe civile.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 49 din 24 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs principal intervenienta B. S.R.L. și recurs incident pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din comuna Olari și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari, prin primar.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 28 iunie 2021, sub nr. x/2018, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

II.1. Recursul declarat de intervenienta B. S.R.L.

II.1.1. Motivele de recurs

Recurenta-intervenientă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, admiterea în tot a cererii introductive de instanță, astfel cum aceasta a fost majorată ca și câtime, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că este nulă hotărârea care contrazice o încheiere cu caracter interlocutoriu, pronunțată de aceeași instanță, în sensul în care reținând că majorarea de pretenții făcută la termenul din 30 iunie 2020 nu este nici tardivă, prin prisma art. 204 pct. 1 C. proc. civ., și nici prescrisă, prin prisma termenului general de prescripție, a apreciat că este o modificare a obiectului cererii introductive (practic o cerere nouă tardivă și prescrisă), inducând două concluzii diametral opuse, imposibil de conciliat altfel decât prin nulitatea hotărârii.

În situația existenței inadvertenței între petitul principal și motivele dezvoltate în susținerea acestuia, instanța era datoare să ceară lămuriri reclamantei, prin prisma prevederilor art. 22 C. proc. civ., să califice corect acțiunea, potrivit scopului urmărit de parte, și nu să rețină faptul că prin motivele acțiunii nu se poate schimba obiectul petitului principal.

Or, petitul cererii sale a fost clar, iar motivele expuse în susținerea acestuia nu îl contrazic și nu-l completează, ci doar îl dezvoltă, fiind suficient să se observe că la suma totală și clar indicată în petitul principal nu se putea ajunge decât prin includerea subvențiilor prezentate în motivele acțiunii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că motivele reținute în considerentele ambelor hotărâri pronunțate în cauză sunt vădit contradictorii; este o contradictio in terminis, o fractură logică, o motivare diametral opusă și imposibil de conciliat a reține că majorarea de pretenții nu este nici tardivă și nici prescrisă, pentru ca apoi, prin aceeași hotărâre, să se rețină că aceasta reprezintă de fapt o modificare a obiectului cererii.

Astfel, cele două concluzii ale acelorași doi judecători sunt contrare, întrucât a pretinde că este vorba despre o modificare a obiectului cererii introductive prin includerea unei pretenții noi (aceasta s-a făcut abia la termenul din 30 iunie 2020), este contrar cu a reține că acest act de procedură făcut de parte nu este nici tardiv și nici prescris, fiind doar o majorare a câtimii obiectului inițial al cererii.

A susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care nu s-au reținut criticile similare pe care le-a adus hotărârii primei instanțe prin cerere de apel, instanța de apel procedând la o simplă reiterare a acestora, fără a arăta de ce motivul de apel pe care l-a indicat sub acest aspect nu este fondat sau întemeiat.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arătat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civilă nr. 532/2015 pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2014, prin care s-a stabilit că modalitatea de reparare a prejudiciului în cauză este plata sumelor ce s-ar fi realizat prin cultivarea suprafeței de 190 ha cu grâu, reținându-se această cultură drept criteriu de stabilire a despăgubirilor între părțile litigante, precum și faptul că i se cuvine și subvenția, care, de altfel, reprezintă 2/3 din suma totală stabilită de această instanță de judecată, mai exact suma de 148.297,42 RON din totalul de 204.382 RON, fiind vorba despre același litigiu, aceleași părți - s-a tranșat vinovăția, raportul de cauzalitate, prejudiciul, criteriul de calcul și modul de stabilire a întinderii acestuia (incluzând subvenția), iar în cauza de față a fost exclusă subvenția.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că acțiunea introductivă reprezintă un act de procedură și, totodată, un act juridic civil, producător de efecte, iar în situația în care ar fi conținut chestiuni neclare, confuze sau contradictorii, instanța trebuia să procedeze la interpretarea și decelarea conținutului acestuia.

Astfel, în sensul interpretării corecte a acestui act juridic, adică a acțiunii civile care a învestit instanța de judecată, în sensul că s-au solicitat și subvențiile aferente fiecărui an agricol, stau următoarele argumente: petitul principal nu arată din ce se compune suma totală solicitată cu titlu de daune-interese compensatorii (beneficiu nerealizat) indicată la un total de 686.259 RON; literar, în motivele acțiunii introductive, se arată că în modalitatea de calcul din care a rezultat această sumă se include "subvenția cuvenită" pentru fiecare din cei trei ani agricoli; matematic, la suma totală reclamantă în petit nu se putea ajunge decât prin includerea subvenției aferente culturii de grâu pentru fiecare an agricol.

II.2. Recursul incident declarat de pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din Comuna Olari și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari

II.2.1. Motive de recurs

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului incident, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, admiterea excepției lipsei calității procesuale active și respingerea acțiunii formulate de intimata-reclamantă A. S.R.L., întrucât a fost formulată de o persoană fără calitate, corelativ cu inadmisibilitatea cererii de intervenție, în condițiile în care este grefată pe un cadru procesual constituit de o persoană lipsită de calitate procesuală; admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Unității Administrativ Teritoriale Comuna Olari și respingerea acțiunii introductive de instanță ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate; admiterea prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind, în parte prescrisă.

În situația respingerii excepțiilor anterior menționate, a solicitat: respingerea excepției autorității de lucru judecat reținută de instanță ca temei pentru admiterea acțiunii introductive și, în consecință, în temeiul dispozițiilor cuprinse în art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad pentru analiza pe fond a cauzei - urmare a înlăturării excepției autorității de lucru judecat; respingerea cererii intervenție în interes propriu formulată de intervenienta B. S.R.L; a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a realizat o interpretare greșită a dispozițiilor legale incidente, atât în ceea ce privește soluția dată excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei calității procesuale pasive a Unității Administrativ Teritoriale Comuna Olari, respectiv, a excepției prescripției, cât și atunci când a stabilit că ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Unității Administrativ Teritoriale Comuna Olari, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor cuprinse în art. 36 C. proc. civ., respectiv a art. 52 din Legea nr. 18/1991 în condițiile în care Comuna Olari nu a fost și nu este parte a raportului juridic de drept material invocat ca premisă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, neavând atribuții funcționale în materie de fond funciar, acolo unde însuși legiuitorul a instituit competențe exclusive în favoarea comisiilor locale de fond funciar, iar atributul de punere în posesie revine exclusiv comisiei locale și nicidecum unității administrativ teritoriale.

A arătat că instanța de apel, în mod nelegal, a respins excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante A. S.R.L., întrucât ca efect a actelor de cesiune încheiate cu recurenta-intervenientă B. S.R.L., intimata-reclamantă pierde orice îndrituire de a solicita și obține despăgubiri în temeiurile invocate prin acțiune.

Contrar celor statuate de instanța de apel, cererea de chemare în judecată a fost introdusă de o entitate care la acel moment nu avea o atare îndrituire, astfel încât, formularea subsecventă a unei cereri de intervenție, grefată pe o acțiune care nu a fost introdusă de o parte care să fi avut calitate procesuală activă, la al patrulea termen de judecată (13 martie 2020), a fost și este tardivă.

Or, instanța de apel nu a ținut cont că înscrisul sub semnătură privată, intitulat cesiune de drepturi litigioase, datat 9 octombrie 2018, este un înscris pro causa, cedarea drepturilor operând, de fapt, în temeiul actului notarial autentificat prin încheierea nr. 707 din 12 iulie 2018 a B.I.N. C., dată de la care reclamanta A. S.R.L. a pierdut orice drept de a formula prezenta acțiune.

A arătat că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care în mod greșit curtea de apel a acordat o mai mare forță probatorie înscrisului sub semnătură privată, intitulat cesiune de drepturi litigioase din 9 octombrie 2018, în detrimentul actului autentificat, autenticitatea înscrisului, conform art. 269 C. proc. civ., referindu-se la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.

Astfel, acțiunea principală trebuia respinsă ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar cererea de intervenție se impunea la rândul ei respinsă ca neavenită, neputând fi grefată pe un cadru procesual constituit de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Pe de altă parte, ca efect al cesiunii de drepturi, au apreciat că intimata-reclamantă nu mai putea sta în judecată chiar dacă s-ar fi avut în vedere și contractul de care s-a prevalat intervenienta.

În mod greșit curtea de apel a hotărât respingerea excepției prescripției dreptului de a solicita și a obține despăgubiri, acțiunea introductivă de instanță fiind formulată în afara termenului de prescripție de 3 ani; instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., momentul relevant pentru calcularea termenului de prescripție de 3 ani fiind cel în care recolta de grâu se obține, respectiv lunile de vară iunie- iulie - aspect dovedit și pe calea scriptelor depuse la dosarul cauzei.

Evocarea unui prejudiciu aferent anului 2014 (an agricol 2014-2015), constând în contravaloarea recoltei de grâu, atrage incidența dispozițiilor art. 2517 noul C. civ., iar pretinderea oricăror sume aferente anului agricol 2014-2015 în luna septembrie 2018 este afectată de prescripție.

A susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit autoritatea de lucru judecat cât timp cauza care a format obiectul dosarului nr. x/2014 vizează pretenții aferente unei alte perioade (an agricol 2014), astfel încât, efectele soluției din această pricină nu se pot extinde și asupra litigiului pendinte, nefiind întrunită tripla identitate (părți, obiect, cauză) sub aspectul obiectului dedus judecății, dar nici a cauzei, raportat la prevederile legislației incidente evocate de intimata-reclamantă.

Curtea de apel nu a ținut cont că în prezentul dosar instanța a fost învestită cu un obiect distinct (perioadele de timp ce fac obiectul analizei sunt diferite), neexistând o identitate totală nici în privința cauzei, aceasta fiind sensibil diferită între cele două litigii.

Instanța de apel a trecut peste faptul că, în prezentul dosar, au fost invocate o serie de excepții și apărări, cu referire implicit la anumite aspecte intervenite subsecvent anului 2014 (în care a fost pronunțată prima hotărâre) care nu au fost verificate anterior de instanțele de judecată și care ar fi impus o analiză pe fond a pretențiilor deduse judecății.

A susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că în cauza pendinte sunt întrunite elementele constitutive pentru angajarea răspunderii civile (fapta ilicită, prejudiciul, raport de cauzalitate și culpă), astfel cum sunt reglementate de art. 1357 C. civ., neluând în considerare că starea de fapt evocată de intimata-reclamantă - aceea a perpetuării unui refuz nejustificat de punere în posesie din partea Comisiei locale de fond funciar Olari - este eronată.

Solicitarea unor despăgubiri grefate pe noțiunea de răspundere delictuală, cât și invocarea culpei Comisiei Locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Olari sau a Unității Administrativ Teritoriale Comuna Olari este vădit nefondată, în condițiile în care: intimata-reclamantă a renunțat la dreptul de a mai pretinde și obține orice fel de despăgubiri; intimata-reclamantă este în situația de a-și invoca propria culpă, deopotrivă prin omisiunea/întârzierea de a depune documentele la care reprezentanții săi s-au îndatorat; refuzul de a accepta orice fel de terenuri, fapt are a generat întârzierea punerii în posesie; punerea efectivă în posesie a necesitat și acordul unui terț pentru restrângerea drepturilor oferite de contractul de cesiune, altminteri Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Olari neavând la dispoziție o suprafață de teren pentru punerea în posesie a intimatei-reclamante.

Nu se poate reține în sarcina lor existența faptei ilicite culpabile, în sensul celor evocate de intimata-reclamantă prin acțiune; în ceea ce privește prejudiciul evocat de intimata-reclamantă, în afara existenței unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, așa cum este reglementată de art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 din noul C. civ., mai este necesară și producerea unei pagube victimei.

Or, în speță, prejudiciul nu este unul cert nici ca existență și nici ca întindere, de vreme ce terenurile pentru care intimata-reclamantă a și beneficiat de punerea în posesie nu sunt arabile, ci pășune, la dispoziția Comisiei locale de fond funciar Olari neexistând terenuri arabile în suprafața solicitată (191 ha), iar intimata-reclamantă nu putea realiza nicio producție agricolă în sensul celor învederate și nu poate evoca cu titlu de prejudiciu cert contravaloarea recoltei de grâu.

II.3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul principal, înregistrată la data de 16 august 2021, recurentele-pârâte Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din Comuna Olari și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari au solicitat respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil/netimbrat, iar, în subsidiar, ca vădit nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că recurenta-intervenientă nu a indicat încheierea interlocutorie a primei instanțe care ar fi fost contrazisă de hotărârea atacată de vreme ce instanța de apel a rămas în pronunțare la primul termen de judecată acordat în cauză, iar în cadrul motivelor de apel nu se regăsesc critici sub acest aspect relative la hotărârea pronunțată de prima instanță, ceea ce face ca o astfel de critică formulată direct în calea de atac a recursului să fie invocată omisso medio.

Totodată, a arătat că trimiterea generică la prevederile art. 22 C. proc. civ. nu se subsumează motivului de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel calificând corect acțiunea și statuând în limitele învestirii sale de către părți.

Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a precizat că aspectele reclamate din perspectiva existenței unor motive contradictorii în considerentele deciziei recurate cu trimitere la soluția dată excepției prescripției nu sunt susținute de argumentele reținute de instanța de apel pentru a respinge excepția prescripției, care țin de momentul la care reclamanta ar fi fost îndrituită să solicite despăgubirea, și soluția dată pe fondul cauzei.

În ceea ce privește omisiunea instanței de apel de a-și motiva soluția a făcut trimitere la silogismul expus la fila x paragraful final, elocvent în acest sens.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în raport de sentința civilă nr. 532/2015 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a arătat, pe de o parte, că din anul 2015 sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 3/2015, act normativ care nu era în vigoare la data soluționării dosarului nr. x/2014, la care recurenta face trimitere în susținerea poziției sale procesuale, iar, pe de altă parte, că respectiva cauză vizează pretenții aferente unei alte perioade (an agricol 2014), astfel încât efectele soluției pronunțate în acel dosar nu se pot extinde și asupra litigiului pendinte, nefiind întrunită tripla identitate (părți, obiect, cauză) sub aspectul obiectului dedus judecății, dar nici a cauzei raportat la prevederile legislației incidente evocate de reclamanta-intimată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că recurenta nu a indicat norma de drept material în privința căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare, iar teoria "acțiunii ca act de procedură", respectiv trimiterea la împrejurarea că instanța nu ar fi calificat în mod corect acțiunea, sunt aspecte care nu se încadrează în motivul de recurs invocate, aspectele evocate ținând mai degrabă de aspecte de ordin procedural, iar nu de o eventuală încăalcare a unor norme de drept substanțial.

Referitor la întinderea obiectului învestirii primei instanțe de către reclamanta A., a precizat că intervenienta B. nu putea solicita și obține mai mult decât titularul cererii introductive, făcând trimitere la petitul principal și cel subsidiar al acesteia.

De altfel, modificarea pretențiilor și calificarea diferită a acestora a survenit după primul termen de judecată, ceea ce face ca, raportat la lipsa unui acord al pârâtelor, poziția de opunere să fie una constantă și neechivocă în această privință, orice precizare care să modifice obiectul învestirii inițiale să fie tardivă.

A mai arătat că reclamanta A. nu a prestat niciodată vreo activitate agricolă, sens în care nu avea nicio legitimitate și nici îndrituirea de a solicita și obtine vreo subvenție de la statul român pentru terenurile pentru care solicită actualmente dezdăunarea.

Contrar alegațiilor recurentei, susținerea potrivit căreia subvenția reprezintă un venit cert și independent de orice formă de exploatare agricolă a bunului imobil este una eronată, făcând trimitere la calificarea subvențiilor prin prisma prevederilor legale incidente (art. 2, art. 8 din O.U.G. nr. 3/2015).

Prin notele de ședință depuse la data de 14 iunie 2022, aceleași părți, au reierat solicitările deduse judecății prin motivele de recurs și, în plus, în susținerea poziției lor procesuale, s-au prevalat de dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 14 din Legea nr. 165/2013 susținând că atât recurenta-intervenientă, cât și autoarea sa, A., nu erau îndrituite decât la măsuri reparatorii, prin echivalent, prin puncte, cu aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2), (3) și (4) din același act normative, situație în care cele două pârâte nu aveau atribuții și competențe legale, astfel încât sanționarea lor pe calea mecanismului acordării unor daune, precum cele solicitate prin acțiune, este în afara cadrului procesual.

Dacă s-ar opina în sens contrar, deși recurenta-intervenientă și autoarea sa nu sunt titulari drepturilor cuvenite potrivit legilor de restituirea proprietății, ci cesionari de drepturi, devin incidente prevederile art. 14 din Legea nr. 165/2013, ceea ce face ca o eventuală omisiune de a fi procedat la finalizarea demersului de punere în posesie să fi putut atrage, sub aspectul dreptului material, răspunderea unui alt subiect de drept, nicidecum al recurentelor-pârâte.

II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, la data de 18 ianuarie 2022 și, respectiv, la data de 19 ianuarie 2022, iar prin încheierea de ședință din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de intervenienta S.C. B. S.R.L. și recursul incident declarat de pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din comuna Olari și de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 49 din 24 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 14 iunie 2022, cu citarea părților.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

II.5.1. Recursul declarat de intervenienta S.C. B. S.R.L.

Prima critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a avut drept premisă încălcarea unor norme procedurale a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii recurate ce derivă din faptul contrazicerii unei încheieri interlocutorii, pronunțată de aceeași instanță, cât timp s-a reținut că majorarea pretențiilor făcută la termenul din 30 iunie 2020 reprezintă o modificare a obiectului cererii introductive, deși aceasta nu a fost apreciată ca fiind tardivă, în condițiile art. 204 pct. 1 C. proc. civ., și nici prescrisă, prin prisma termenului general de prescripție.

Înalta Curte observă, în expunerea rezumată, că partea nu a menționat care ar fi încheierea interlocutorie pretinsă a contrazice hotărârea atacată, de vreme ce instanța de apel a rămas în pronunțare la primul termen de judecată acordat la data de 10 martie 2021, iar pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 24 martie 2021, când a soluționat cauza.

Aceste împrejurări induc ideea că ar fi vorba de o încheiere pronunțată de prima instanță, or, din motivele de apel formulate nu se identifică, însă, vreo critică relativă la nelegalitatea sentinței primei instanțe raportat la încălcarea unei încheierii interlocutorii, prin prisma textelor de lege evocate, ceea ce înseamnă că, în realitate, recurenta critică, sub aceste aspecte, hotărârea primei instanțe, omisso medio, fără a fi învestit cu soluționarea lor, în prealabil, instanța de apel.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite dacă ele puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Prin urmare, întrucât critica în discuție nu a fost supusă analizei instanței de apel, nu poate fi primită în recurs.

Nelegalitatea hotărârii atacate a fost reclamată și sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și a principiului potrivit căruia "instanța este datoare să califice corect acțiunea, potrivit scopului urmărit de parte" sau să ceară lămuriri reclamantei, nicidecum să rețină că prin motivele acțiunii nu se poate schimba obiectul petitului, aspect ridicat abia prin soluția pronunțată, deși, în aprecierea recurentei, motivele expuse în susținerea acestui petit îl dezvoltă, nu îl completează, fiind suficient să se observe că la suma totală indicată în petitul principal nu se poate ajunge decât prin includerea subvențiilor prezentate în motivele acțiunii.

Critica astfel formulată este nefondată.

În conformitate cu prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să conțină obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acesteia valori.

Așadar, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității părților în sensul că acestea au dreptul de a dispune de obiectul procesului - dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecății și de mijloacele acordate de lege în acest scop.

Părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre judecătorească pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului, a cauzei sale juridice, a participanților la proces.

În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul cererii de chemare în judecată, se fixează în momentul înregistrării acesteia pe rolul instanței, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal.

Astfel, în speță, în considerarea principiului evocat al disponibilității, instanța de apel în mod corect a apreciat că prima instanță a fost legal învestită cu cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu în forma inițială cât timp nu a operat o schimbare a petitului principal al cererii introductive în prezența cererii de majorare a pretențiilor formulată la data de 30 iunie 2020, înțeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenția concretă a recurentei, stabilită prin acțiune. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul demersului juridic promovat constituie, corelativ, garanția aplicării principiului în discuție.

În acest punct, se reține că prejudiciul invocat în principal atât în cadrul cererii introductive de instanță, cât și în cadrul cererii de intervenție în interes propriu, constă în beneficiul nerealizat în anii 2015-2017 sub forma profitului net rezultat din scăderea din profitul brut (prețul mediu de vânzare al cerealelor) a cheltuielilor nete, aceasta din urmă fiind obținută prin deducerea din costurile totale de producție a subvenției.

Din moment ce cererea privitoare la subvenții a fost formulată în subsidiar pentru ipoteza în care instanța va înlătura autoritatea de lucru judecat, iar prima instanță a statuat asupra acestui ultim aspect, aplicând prezumția puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare pronunțate între părți, potrivit raționamentului expus în cadrul considerentelor hotărârii, validat de către instanța de apel, sesizarea legală a instanței era limitată la cererea formulată în principal, solicitare ce excludea în mod expres subvențiile acordate de APIA.

Astfel fiind, dând curs solicitărilor în prezentul proces, în mod corect s-a apreciat că instanța a fost învestită cu o singură cerere principală (beneficiul nerealizat sub forma profitului net fără subvenții) având atașată o cerere accesorie (dobânzi), iar cererea privitoare la subvenții a fost formulată în subsidiar, doar ca alternativă la cea principală în pretenția principală, reținând că cererea formulată la data de 30 iunie 2020, prin care s-a solicitat acordarea subvențiilor după efectuarea expertizei agricole, poate valora drept cerere prin care s-a mărit doar câtimea pretențiilor, iar nu o modificare a acțiunii în ceea ce privește cuantumul obiectului petitului principal, așa cum a fost formulat inițial prin cererea de chemare în judecată de către reclamantă, în condițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., fără a fi necesar acordul părții adverse doar în ipoteza în care intervenienta și-ar fi păstrat poziția procesuală în sensul învestirii instanței atât cu cererea de acordare a daunelor interese compensatorii constând în beneficiul nerealizat sub forma profitului net fără subvenții, cât și cu cererea de obligare a părții adverse de a-i repara prejudiciul constând în imposibilitatea obținerii subvențiilor agricole, sub forma unor pretenții principale.

Totodată, se reține că soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a avut drept reper perioada pentru care s-a solicitat acoperirea prejudiciului, a cărui întindere a fost determinată în urma efectuării expertizei de specialitate, precum și data de 30 iunie 2020, când a fost formulată cererea privind mărirea câtimii obiectului cererii, care în circumstanțele anterior expuse, din punct de vedere procedural, trebuia să respecte dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., adică modificarea obiectului petitului principal ar fi putut interveni doar sub condiția acordului expres al pârâtelor.

Cum obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, așa cum dispune art. 9 alin. (2) C. proc. civ., iar judecătorul trebuie să se pronunțe, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, instanța de apel a considerat în mod corect că prima instanță era obligată să statueze asupra obiectului petitului principal, potrivit voinței părții care are calitatea de reclamantă în cererea respectivă.

În acord cu instanța de apel, se are în vedere că o recalificare a cererii deduse judecății ar fi necesitat intervenția instanței, în condițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., doar în cazul în care ar fi purtat o denumire greșită dată de parte, fără ca aceasta să conducă la schimbarea obiectului sau cauzei juridice a acțiunii, ipoteză care nu se regăsește în speță, obiectul petitului principal fiind formulat în mod clar, iar fundamentul juridic al unui atare demers judiciar, stabilit încă de la început, l-a reprezentat răspunderea civilă delictuală a pârâtelor rezultată în urma modalității de aplicare a legilor fondului funciar.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul existenței unor motive contradictorii în considerentele hotărârii atacate, recurenta a arătat că instanța de apel, deși, a reținut că majorarea pretențiilor nu este nici tardivă, nici prescrisă, a apreciat că aceasta reprezintă de fapt o modificare a obiectului cererii introductive.

O atare perspectivă reclamă și o nemotivare a hotărârii în condițiile în care instanța de apel a procedat la o reiterare a criticilor similare aduse hotărârii primei instanței prin cererea de apel, fără a proceda la o analiză a acestora.

Înalta Curte observă că indicarea motivului de recurs, așa cum a fost dezvoltat prin prisma celor două ipoteze reglementate de textul legal invocat, este una formală, întrucât trimiterea făcută de recurentă la tardivitate și prescripție, în susținerea acestuia, în interpretarea aceluiași act de procedură în sens diametral opus - majorarea câtimii cererii/modificarea obiectului cererii, vizează în realitate, aceleași aspecte de nelegalitate cenzurabile în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a căror analiză a fost expusă în considerentele ce preced, iar o reluare a acesteia ar fi inutilă.

Nici criticile relative la nesocotirea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, încadrate în motivul de recurs întemeiat pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi primite, fiind apreciate ca nefondate.

În cadrul acestui motiv de casare, recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 532/2015, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2014, prin care s-a stabilit că modalitatea de reparare a prejudiciului în cauză este plata sumelor ce s-ar fi realizat prin cultivarea suprafeței de 190 ha cu grâu, reținându-se această cultură drept criteriu de stabilire a despăgubirilor între părțile litigante, precum și faptul că i se cuvine și subvenția, care, de altfel, reprezintă 2/3 din suma totală stabilită de această instanță de judecată, mai exact suma de 148.297,42 RON din totalul de 204.382 RON, fiind vorba despre același litigiu, aceleași părți - s-a tranșat odată vinovăția, raportul de cauzalitate, prejudiciul, criteriul de calcul și modul de stabilire a întinderii acestuia (incluzând subvenția), iar în cauza de față a fost exclusă subvenția.

În contextul argumentelor expuse, Înalta Curte reține că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel: (1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., care prevăd că: (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Se constată, astfel, din analiza acestor norme legale, că cerința identității de părți, obiect și cauză reprezintă o condiție care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, se observă că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și a celor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit și efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Valorificând aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a avut în vedere că în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Arad, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra existenței faptei ilicite săvârșite de Unitatea Administrativ Teritorială Olari, asupra prejudiciului suferit de către reclamantă, asupra vinovăției pârâtei și asupra legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, astfel cum a reținut prima instanță, în considerarea efectului pozitiv al lucrului judecat ce impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea contrazicerii acesteia, sub aspectul stării de fapt și de drept și care nu implică existența triplei identități de părți, obiect și cauză [art. 431 alin. (1) C. proc. civ..].

Astfel, se reține că prejudiciul reclamat în speță are aceeași cauză ca și în litigiul invocat, și anume nefinalizarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate de către Comisia Locală de Fond Funciar Olari, pentru care răspunde Unitatea Administrativ Teritorială Olari, cu consecința predării terenurilor în litigiu reclamantei, respectiv, intervenientei (creditoare cesionară), a avut drept rezultat imposibilitatea exploatării de către reclamantă, iar, mai apoi, de către intervenientă, a terenurilor prin cultivarea lor cu grâu în anii 2015-2017, fiind același raportul de cauzalitate între faptă și lipsirea reclamantei/intervenientei de profitul pe care l-ar fi realizat dacă ar fi avut posibilitatea efectivă de a cultiva terenurile.

După cum s-a arătat în cele ce preced și a căror reluare ar fi superfluă, cererea privitoare la subvenții a fost formulată doar în subsidiar pentru ipoteza în care s-ar înlătura autoritatea de lucru judecat, or, instanța de apel a apreciat în mod corect că mai întâi prima instanță a procedat la stabilirea obiectului petitului principal, iar ulterior a aplicat prezumția puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești menționate, ținând cont de ceea ce s-a solicitat în prezentul proces.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat aspecte teoretice legate de "calificarea acțiunii ca act de procedură/act juridic civil" cu trimitere la împrejurarea că instanța de apel nu a calificat în mod corect cererea introductivă atunci când nu s-a pronunțat asupra subvențiilor aferente fiecărui an agricol.

Înalta Curte reamintește că motivul de casare invocat intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a normelor de drept material, fiind incident atunci când instanța de apel, deși a recurs la textele de lege substanțiale aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

A motiva recursul din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. înseamnă ca recurenta să identifice în cuprinsul deciziei recurate normele de drept material cu privire la care să susțină și să argumenteze rațiunea pentru care consideră că aceste norme de drept substanțial au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel.

În lipsa unei asemenea motivări, se constată că recurenta a invocat doar în mod formal motivul de recurs relevat, întrucât criticile deduse judecății nu contestă sub nici un aspect modalitatea de aplicare sau de interpretare a legii, ci cuprind doar reluări sub o altă formă a criticilor expuse în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a căror analiză nu se mai impune potrivit celor arătate supra.

II.5.2. Recursul incident declarat de pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din Comuna Olari și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Olari

Cu titlu preliminar, se are în vedere că în cadrul notelor de ședință, depuse la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra cauzei, recurentele au formulat apărări în susținerea poziției procesuale exprimată prin motivele de recurs relativ la angajarea răspunderii civile delictuale prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 14 din Legea nr. 165/2013, însă, Înalta Curte apreciază că nu poate păși la examinarea lor, întrucât nu au fost invocate cu respectarea termenului procedural de motivare a recursului incident.

Printr-o primă critică adusă hotărârii atacate, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au invocat o aplicare greșită a prevederilor art. 36 C. proc. civ. și a celor ale art. 52 din Legea nr. 18/1991 în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Unității Administrativ Teritoriale Comuna Olari, în sensul în care Comuna Olari nu a figurat ca parte în raportul juridic de drept material invocat ca premisă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, neavând atribuții funcționale în materie de fond funciar, acolo unde însuși legiuitorul a instituit competențe exclusive în favoarea comisiilor locale de fond funciar, iar atributul de punere în posesie revine exclusiv comisiei locale și nicidecum unității administrativ teritoriale.

Criticile astfel formulate reprezintă o reiterare a argumentelor susținute și în fața instanței de apel și care au fost punctual analizate de către aceasta pentru a pronunța soluția, corectă, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Unității Administrativ Teritoriale Comuna Olari.

Din acest punct de vedere, se impune a fi evidențiate următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea (legitimarea) procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Litigiul de față are ca obiect o acțiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului având drept cauză lipsa de folosință a unor terenuri cauzată de întârzierea finalizării procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar nu procedura în sine prevăzută de legile speciale (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/2013).

Contrar celor susținute de către recurente, comisiile locale de fond funciar nu au personalitate juridică și nici patrimoniu propriu, având atribuții în privința stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia și a atribuirii efective a terenurilor celor îndreptățiți ce derivă din reglementarea art. 12 din Legea nr. 18/1991, coroborat cu prevederile H.G. nr. 890/2005, iar în virtutea acestor competențe, potrivit art. 52 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991, pot sta singure în pricinile izvorâte din legile fondului funciar, în calitate de reclamante sau de pârâte, fără ca o atare recunoaștere a calității procesuale speciale să le confere personalitate juridică și patrimoniu propriu.

Așadar, în planul dreptului material, titularul drepturilor și al obligațiilor rămâne unitatea administrativ-teritorială, care își exercită atribuțiile în materie funciară prin comisia locală, cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Concluzia rezidă și din dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 (forma în vigoare la momentul introducerii acțiunii), care prevăd că doar unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate deplină și patrimoniu propriu, precum și din teza finală a aceluiași articol, potrivit cu care unitatea administrativ-teritorială este titulară de drepturi și obligații ce decurg din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii, fără a se face distincție după cum este vorba de raporturi de drept substanțial sau procesual.

Drept urmare, atunci când se solicită plata unei despăgubiri pentru prejudicii cauzate de neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor comisiei locale de fond funciar, titularul obligației de plată este unitatea administrativ-teritorială, potrivit art. 21 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 215/2001, cum în mod judicios a reținut instanța de apel.

O altă critică dedusă judecății în cadrul aceluiași motiv de recurs se raportează la nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante A. S.R.L., având în vedere actele de cesiune încheiate cu intervenienta B. S.R.L. și prevederile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care în mod greșit curtea de apel a acordat o mai mare forță probatorie înscrisului sub semnătură privată intitulat cesiune de drepturi litigioase din 09 octombrie 2018, înscris întocmit pro causa, în detrimentul actului notarial autentificat prin încheierea nr. 707 din 12 iulie 2018 a B.I.N. C..

Criticile în forma expusă sunt nefondate.

Înalta Curte observă, contrar susținerilor recurentelor, că raționamentul instanței de apel în ceea ce privește validarea legitimării procesuale active a reclamantei A. S.R.L. la momentul sesizării i