ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1035/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 martie 2020 pe rolul Tribunalului Ilfov reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Buftea - prin Primar și B., a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.703.938,71 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de deviere a conductelor magistrale de gaz 700 mm Inel București și 500 mm Ardeal Fir I, de pe terenul în suprafață de 46.900 mp, nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a Orașului Buftea, jud. Ilfov, situat în Buftea, str. x, FN., tarla x, parcela x, jud. Ilfov, proprietatea S.C. A. S.A. și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3489 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul Ilfov a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții, invocată de pârâți prin întâmpinare.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Buftea - prin Primar și B. ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 1106A din 10 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3489 din 25 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Ilfov în contradictoriu cu intimații -pârâți Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Buftea - prin Primar și B..

S-a anulat sentința civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva deciziei nr. 1106A din 10 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâtul B. și pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Buftea.

4.1. Prin cererea de recurs formulată, pârâtul B. a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei recurate și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În subsidiar, a solicitat cenzurarea motivării instanței având în vedere că din exprimarea acesteia ar rezulta că pârâtul este răspunzător pentru "ascunderea unor elemente determinante pentru încheierea actului"; or, în nicio cauză nu a fost analizat de un judecător acest aspect, cu atât mai puțin în prezenta cauza, astfel încât, în cazul rejudecării, judecătorul de fond trebuie să analizeze totalitatea probelor și să constate el însuși dacă o asemenea chestiune este imputabilă pârâtului.

Au fost formulate următoarele critici:

Instanța de apel a constatat că este incidentă răspunderea delictuală, deoarece UAT Buftea nu are un raport contractual, prin urmare este de natura ilicitului civil mențiunea din certificatul de urbanism. În ceea ce îl privește pe pârât, s-a reținut că ilicitul civil se plasează înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare (faza precontractuală). De asemenea, instanța a reținut ca fiind aplicabilă răspunderea pentru evicțiune, conform art. 1337 C. civ.

Recurentul-pârât arată că răspunderea pentru evicțiune este una contractuală, acesta fiind tărâmul răspunderii, sens în care a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere că în mod corect instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat.

În subsidiar, în cazul în care răspunderea delictuală urmează să guverneze soluționarea prezentei cauze, a solicitat cenzurarea motivării, deoarece din ansamblul analizei instanței, s-ar deduce că deja a fost demonstrat un ilicit din partea pârâtului, chestiune ce nu corespunde realității.

Instanța de apel a reținut că existența unor magistrale de gaze pe terenul reclamantei nu reprezintă un viciu ascuns al terenului, ci poate avea semnificația unei eventuale tulburări a cumpărătorului în exercitarea deplină a prerogativelor sale de proprietar, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune.

În esență, pentru analizarea dolului ca viciu de consimțământ, a susținut că ar fi trebuit să ascundă cu viclenie existența conductelor, chestiune pe care nicio instanța nu a argumentat-o. A arătat că respectiva planșă nu a fost solicitată de pârât, deoarece doar a vândut două terenuri și niciodată nu a aplicat pentru PUZ sau pentru eliberarea unei autorizații de construire. Planșa unde este evidențiată Regionala Transgaz a fost solicitată de cel care a cumpărat un alt teren al pârâtului, nefiind semnătura sa de primire.

Deși instanța de recurs nu are competențe să analizeze în fond existența dolului, pârâtul a criticat decizia pronunțată în apel, deoarece instanța a transmis cauza spre rejudecare reținând deja dolul prin reticență ca fiind imputabil pârâtului.

Recurentul-pârât a indicat dispozițiile art. 477 C. proc. civ., conform cărora instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacata. Prin urmare, limitele efectului devolutiv al apelului obligă instanța de apel să se pronunțe cu privire la soluțiile și motivele invocate de către părți, iar viciul de consimțământ nu a fost invocat până în prezent.

A precizat că nu a avut cunoștință de existența conductelor magistrale și nici nu a ascuns acest aspect reclamantei. Nu s-a argumentat pârâtul ar fi avut cunoștință de aceste magistrale - chestiune care, de asemenea, necesită un probatoriu administrat pe fondul cauzei, deși formularea instanței de apel ar induce ideea dolului ca fiind deja aplicabil în cauză.

A concluzionat în sensul că nu se poate face răspunzător pentru existența conductelor magistrale de gaze și nu poate fi obligat la despăgubirea reclamantei pentru necesitatea efectuării unor lucrări de deviere a acestor conducte, cu atât mai mult cu cat magistrala ocupă o suprafață foarte mică din teren.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1336, art. 953 vechiul C. civ. și art. 483 și următoarele C. proc. civ.

4.2. Prin recursul declarat, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Buftea a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.

Au fost formulate următoarele critici:

Curtea a susținut că excepției inadmisibilității i se opune puterea de lucru judecat derivată din hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014, fiind vorba despre sentința civilă nr. 1344 din 11 noiembrie 2015 și decizia civilă nr. 75A din 31 iulie 2017, având în vedere că, în cadrul acelui dosar, a fost analizată pe fond răspunderea civilă delictuală, instanțele constatând că lipsește doar condiția prejudiciului, acesta nefiind actual la momentul respectiv.

Instanță de apel a interpretat eronat puterea de lucru judecat în privința chestiunii excepției inadmisibilității și a aplicat greșit art. 431 C. proc. civ., coroborat cu art. 328 din același cod, reținând puterea de lucru judecat a unor chestiuni litigioase ce vizează fondul cauzei în soluționarea unei excepții procesuale prioritare și invocată doar în acest litigiu. Puterea de lucru judecat cel mult se impunea a fi analizată strict pe fondul cauzei, în măsura în care instanță ar fi respins excepțiile invocate.

Faptul că de plano se respinge o atare excepție prin prisma puterii de lucru judecat, deși în cadrul acelui dosar nu s-a pus în discuție chestiunea admisibilității, creează ab initio un cert dezavantaj pârâților și anulează scopul edictării de către legiuitor a instituției excepțiilor procesuale.

Față de argumentele expuse, apreciază că sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ.

O altă critică privește prioritatea răspunderii civile contractuale față de răspunderea civilă delictuală. Pârâta a apreciat că este eronată constatarea instanței de apel în sensul că faptele civile ilicite pe care A. le impută pârâților plasează analiza cauzei pe tărâmul răspunderii civile delictuale, iar nu contractuale.

Deși instanța a reținut că ar putea fi incidentă o eventuală răspundere pentru evicțiune, reglementată de art. 1337 vechiul C. civ., totuși a constatat că reclamanta nu dorește desființarea totală sau parțială a contractului și tinde la menținerea convenției încheiate, însă solicită repararea prejudiciului cauzat prin ascunderea unor elemente determinante din perspectiva sa pentru încheierea contractului.

A concluzionat că instanța de apel în mod greșit a reținut că o eventuală răspundere pentru evicțiune ar conduce la desființarea contractului, soluție contrară solicitărilor reclamantei, fapt pentru care în speță am fi în ipoteza unui ilicit civil, a unor manopere dolosive din structura dolului.

A susținut că raportat la aceste argumente este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, fiind vorba despre dispozițiile art. 1337 și 1349 C. civ.

Un alt motiv de recurs vizează problema solidarității răspunderii delictuale, Curtea de Apel București reținând că răspunderea civilă contractuală este exclusă în privința pârâtei, întrucât nu deține calitatea de parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, iar împrejurarea că reclamanta se prevalează de solidaritatea părților, nu exclude analizarea răspunderii civile delictuale în sarcina UAT Oraș Buftea.

Atât timp cât reclamanta își poate recupera unicul prejudiciu prin solicitarea atragerii răspunderii civile contractuale, prejudiciu derivat din pretinsa nerespectare a obligației vânzătorului de a garanta contra evicțiunii în privința sarcinilor neaparente, atragerea răspunderii civile delictuale a unui terț pentru același prejudiciu este inadmisibilă.

Drept urmare, în privința acestei chestiuni este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, fiind vorba, pe lângă cele expuse anterior, și de dispozițiile art. 1003 C. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de pârâtul B. ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală, precum și respingerea recursului declarat de pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Buftea ca inadmisibil.

Intimata-reclamantă a formulat, în esență, următoarele apărări cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât B.:

Instanța a făcut aplicarea corectă a art. 1337 C. civ., reținând că acțiunea se circumscrie unui ilicit civil, sub forma dolului prin reticență, fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală. Astfel, a reținut în mod corect că existența magistralei de gaze pe terenul reclamantei nu reprezintă un viciu ascuns în sensul art. 1337 C. civ., ci o limitare a legală a exercitării dreptului de proprietate al reclamantei, prin servitutea legală de trecere subterană.

În limitele de învestire, instanța de apel a reținut corect efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește chestiunile litigioase rezolvate prin hotărârile judecătorești pronunțate în cele două dosare anterioare.

Cu privire la recursul formulat de UAT Oraș Buftea, intimata-reclamantă a susținut că primul motiv de recurs este inadmisibil, întrucât se critică prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. greșita aplicare a normelor de procedură privind puterea de lucru judecat, respectiv art. 328 și art. 431 C. proc. civ.

Referitor la al doilea motiv de recurs, a menționat că recurenta-pârâtă a invocat aceleași chestiuni ca recurentul-pârât B..

Elementele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată atrag incidența răspunderii civile delictuale a recurentei UAT Oraș Buftea în raport de fapta sa ilicită, iar nu din perspectiva faptului că răspunderea civilă delictuală ar fi inadmisibilă atât timp cât față de celălalt recurent nu poate fi antrenată decât răspunderea civilă contractuală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul B. întemeiat în principal pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și, în subsidiar, pe cele ale art. 488 coroborat cu art. 461 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul invocă faptul că în mod nelegal instanța de apel a reținut că în cauză operează răspunderea civilă delictuală întrucât în ceea ce îl privește pe pârât, ilicitul civil s-a plasat anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, în faza precontractuală, și ca atare, acestuia îi este aplicabilă răspunderea pentru evicțiune, în condițiile art. 1337 C. civ.

Or, în opinia recurentului pârât, răspunderea pentru evicțiune este una contractuală și mai mult, chiar acceptând că răspunderea delictuală este cea care guvernează soluționarea cauzei, se impune cenzurarea motivării deciziei pronunțate deoarece din analiza instanței de apel rezultă că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, fiind demonstrat ilicitul civil așa încât, în rejudecare, instanța de fond va fi obligată să respecte îndrumările și dezlegările date de instanța de control judiciar.

Înalta Curte apreciază că susținerile apelantului pârât sunt nefondate, din considerentele deciziei recurate rezultând neechivoc faptul că, cenzurând soluția dată de către instanța de fond exclusiv prin prisma excepției inadmisibilității, instanța de apel a reținut că atât timp cât pretenția reclamantei, dedusă judecății pe temei delictual, a fost analizată pe fond într-un litigiu precedent, în care s-a concluzionat definitiv că prejudiciul nu avea la acel moment caracter actual, efectul pozitiv al lucrului judecat se opune ca în litigiul de față, în care reclamanta susține că prejudiciul a devenit actual (ca element de diferențiere între cele două cauze), acțiunea sa să fie respinsă ca inadmisibilă pe motiv că nu ar avea deschisă calea procedurală aleasă.

Așadar, instanța de apel a constatat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat atașat sentinței civile nr. 1344/11.11.2015, definitivă prin decizia nr. 75A/31.01.2017 a Curții de Apel București nu mai permitea ca, în aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea prezentei cauze să fie realizată prin prisma excepției inadmisibilității, dispunând în consecință anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță care a analizat cauza fără a intra în cercetarea fondului condițiilor impuse de art. 998 C. civ.

Faptul că, în considerentele deciziei recurate instanța de apel, așa cum de altfel se precizează în mod expres, procedează complementar acestei constatări și la a face aprecieri teoretice cu privire la conținutul și la plasarea temporală a faptei ilicite, nu este în măsură să aducă atingere obligației instanței de fond ca, în contextul temeiului juridic al răspunderii civile delictuale astfel cum a fost deja tranșat, să realizeze propria analiză cu privire la îndeplinirea condițiilor antrenării acestui tip de răspundere.

În cea ce privește recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Buftea, recurs întemeiat pe punctele 5, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este de asemenea nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:

Cu titlu prealabil, se impune a se arăta faptul că prin întâmpinare, intimata A. S.A. a invocat inadmisibilitatea primului motiv de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 7 C. proc. civ. susținând că recurenta critică aplicarea greșită a normelor de procedură privind puterea de lucru judecat deși, potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Or, în considerarea acestei motivări, Înalta Curte reține că în realitate, criticile intimatei nu pot fi circumscrise unei veritabile excepții de inadmisibilitate a acestui motiv de recurs căci dispozițiile art. 488 pct. 5 și 7 pe care acesta se întemeiază reglementează expres ca motiv de nelegalitate situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității coroborat cu ipoteza în care s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

În consecință, prin intermediul căii de atac a recursului o hotărâre poate fi reformată pentru motive de nelegalitate, indiferent că acestea decurg din aplicarea greșită a normelor de drept material sau a celor de drept procesual, așa încât respectivele afirmații vor fi apreciate drept apărări vizând netemeinicia primului motiv de recurs.

În concret, recurenta încadrează în acest motiv de recurs criticile sale vizând chestiunea aplicării prezumției de adevăr generată de puterea de lucru judecat, arătând că instanța de apel a interpretat eronat puterea de lucru judecat în privința excepției inadmisibilității, aplicând greșit norma de procedură cuprinsă în art. 431 coroborat cu art. 328 C. proc. civ., în condițiile în care, în litigiul anterior, nu s-a pus în discuție chestiunea admisibilității acțiunii.

Susținerile recurentei sunt nefondate din două perspective: pe de o parte, se reține că prin decizia recurată instanța de apel nu s-a pronunțat în concret asupra excepției inadmisibilității ci a apreciat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se opune analizării și tratării cauzei din perspectiva inadmisibilității acțiunii.

Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Această prezumție constituie, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției lucrului judecat, operând atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluționată printr-o hotărâre anterioară.

Prin urmare, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, impune ca pretențiile reclamantei având același fundament juridic respinse inițial pe fond, să nu mai poată fi analizate în cauza pendinte sub aspectul inadmisibilității.

Pe de altă parte, în litigiul anterior a fost tranșată problema decelării dintre răspunderea delictuală și cea contractuală, operabilă în cauză. Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 75A/31.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București se arată că, prealabil examinării aspectelor critice relative la îndeplinirea cerințelor cumulative ale răspunderii civile, Curtea apreciază necesar să clarifice chestiunea obiectului cauzei, apreciind că, față de construcția juridică a reclamantei ce reiese cu limpezime din motivarea cererii de chemare în judecată, obiectul acțiunii a fost corect calificat de către prima instanță, care s-a raportat în analiza sa la elementele răspunderii civile delictuale .

Această argumentație a survenit ca răspuns la apărarea formulată prin întâmpinare de către pârâtul B. care a susținut că acțiunea este inadmisibilă întrucât reclamanta solicita în realitate atragerea răspunderii contractuale și nu delictuale întrucât izvorul raporturilor juridice dintre părți este contractul de vânzare cumpărare iar eventualele fapte de care este considerat vinovat nu pot fi considerate ca fiind rezultatul unei fapte delictuale, extracontractuale .

Or, este evident, că deși în primul litigiu instanța nu s-a pronunțat expres, în dispozitiv, asupra excepției inadmisibilității acțiunii, în considerentele decizorii ale hotărârii a analizat și tranșat disputa privind natura răspunderii civile.

Astfel, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ. autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și a celor decizorii așa încât, o chestiune litigioasă dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces dar a cărei dezlegare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu poate fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și care vizează prioritatea răspunderii civile contractuale față de răspunderea civilă delictuală precum și problema solidarității răspunderii recurentei pârâte UAT Oraș Buftea, în contextul în care aceasta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că recursurile declarate sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu obligarea recurenților la plata sumei de 8.240,20 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.A., cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul B. și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Buftea prin primar împotriva deciziei nr. 1106A din 10 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenții-pârâți B. și Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Buftea prin primar la plata sumei de 8.240,20 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.A., cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2022.