ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 543.940,07 RON, reprezentând contravaloarea garanției depuse de reclamantă la Sucursala Militari București B. și la plata dobânzii legale, calculate din ziua imediat următoare celei la care această sumă depusă devenea exigibilă, adică din data de 06.04.2017, până la data depunerii prezentei acțiuni, și în viitor, până la achitarea efectivă a ei; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de intervenție principală, intervenienta C. S.R.L. a solicitat: în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 5.360.896,70 RON, reprezentând 70% din garanția de bună-execuție constituită conform contractului de asociere nr. x/24.04.2007 de B.N.P. D. și contractului de execuție lucrări nr. x/15.06.2007 - acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală; în subsidiar, obligarea pârâtei la suportarea prejudiciului suferit de către intervenientă, în cuantum de 5.360.896,47 RON, ca urmare a faptelor ilicite ale acesteia - acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în cuantum de 1.126.073 RON, calculate de la data de 12.11.2016 (data când suma depusă devenea exigibilă) și până la data formulării cererii de intervenție (17.12.2018), precum și la plata dobânzii legale calculate în continuare, până la achitarea integrală și efectivă a obligațiilor de plată; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 10 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost constatată decăderea intervenientei din dreptul de a administra probele cu interogatoriul pârâtei, cu martori și cu înscrisuri suplimentare. Prin aceeași încheiere, a fost respinsă cererea reclamantei de suplimentare a probatoriului cu înscrisurile menționate în cererea de chemare în judecată, față de susținerile reclamantei și față de înscrisurile de la dosar, suplimentarea probatoriului fiind apreciată ca neutilă, și a fost respinsă cererea reclamantei de încuviințare a probei cu expertiza contabilă, apreciindu-se că această probă nu este utilă față de obiectul acțiunii, probele aflate la dosarul cauzei și obiectivele menționate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1131 din 24 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de intervenție principală, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de intervenție principală formulată de intervenienta C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat; a fost obligată intervenienta la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 77A din 14 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse apelurile principale declarate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1131 din 24 aprilie 2019 și de apelanta-intervenientă C. S.R.L. împotriva încheierii din 10 aprilie 2019 și a sentinței civile nr. 1131 din 24 aprilie 2019, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondate.

A fost obligată apelanta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 11.322,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligată apelanta-intervenientă C. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 11.322,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost admisă excepția netimbrării apelului incident și a fost anulat apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1131 din 24 aprilie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar F. S.P.R.L., au declarat recurs.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. arată că instanța de apel a preluat opinia primei instanțe, respectiv aceea că acțiunea sa este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, deși a învederat, în fața ambelor instanțe, că nu a avut încheiat niciun contract cu pârâta, acțiunea sa fiind întemeiată pe prevederile art. 1.516 C. civ.

În raport de această critică, recurenta-reclamantă susține că aproximativ jumătate din motivarea apelului se referă la aspectul răspunderii civile contractuale, apreciind că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua ipoteza finală C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține că, în partea în care instanța de apel a analizat susținerile sale privitoare la modul culpabil în care pârâta și-a îndeplinit obligația de a vira sumele de bani depuse în contul de garanție, aceasta a preluat, in extenso, și cu introducerea de ghilimele, apărările pârâtei.

Ca atare, recurenta-reclamantă consideră că o astfel de motivare nu poate fi socotită drept una care să reflecte o analiză și motivare proprie a instanței, fapt ce se cirscumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă face trimitere la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă nr. 3729 din 27 septembrie 2018.

Un alt motiv de recurs invocat vizează faptul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a reținut că pârâtei nu i se poate reține nicio culpă, întrucât a eliberat sumele de bani la cererea titularului contului, după ce acesta a înștiințat-o că nu mai este nevoie de cele două semnături conjuncte pe cererile de eliberare a sumelor de bani, preluând, practic, apărările pârâtei.

Ceea ce nu a analizat corect instanța de apel este reprezentat, în opinia recurentei-reclamante, de faptul că intimata-pârâtă a deschis contul în temeiul unui contract de asociere, care a fost depus la bancă, odată cu cererea de deschidere a contului.

În acest contract, astfel cum susține recurenta-reclamantă, era prevăzut că singurul mod în care se puteau retrage bani din acest cont de garanții era existența pe cererea de retragere a sumelor de bani a celor două semnături conjuncte. Ulterior, intimata-pârâtă a eliberat toată suma din cont pe baza unor cereri semnate de o singură persoană din cele două și a motivat că a făcut acest lucru în urma solicitării titularului de cont, care a înștiințat-o că acesta este noul mod de a i se elibera banii depuși într-un cont de garanție și nu într-un cont curent.

Recurenta-reclamantă arată și faptul că solicitantul, fie el și titular de cont, nu a prezentat băncii un înscris emanat de la asociere, prin care să facă dovada că ceilalți doi asociați au decis și au fost de acord cu această modificare, acest aspect hotărâtor nefiind examinat nici de către prima instanță și nici de instanța de control judiciar.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că, în conformitate cu normele de drept aplicabile în speță, titularul contului trebuia să aducă dovada că modificarea făcută este una care emană de la asociere, iar în lipsa unei astfel de dovezi, unitatea bancară era obligată să refuze eliberarea oricăror sume de bani pe o solicitare cu o singură semnătură în loc de două.

În opinia recurentei-reclamante, neluând în seamă acest aspect, instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material incidente în speță.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-intervenientă invocă nelegala respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 10 aprilie 2019, apreciind ca fiind incidente motivele de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 Cod procedură civilă.

În susținerea acestor motive de recurs, recurenta-intervenientă arată că prin încheierea din data de 10 aprilie 2019, prima instanță a respins întregul probatoriul solicitat de intervenientă și de reclamantă, probatoriu absolut necesar, prin care urma să demonstreze atât nelegalitatea eliberărilor efectuate de către B., cât și temeinicia pretențiilor sale împotriva pârâtei.

Astfel cum susține recurenta-intervenientă, încheierea din 10 aprilie 2019 este nemotivată, întrucât prima instanță nu a analizat argumentele sale și nici pe cele ale reclamantei cu privire la necesitatea și utilitatea administratorii unui probatoriu complex.

Instanța de apel a apreciat că hotărârea primei instanțe este motivată, însă, cu toate acestea, a înțeles să motiveze și să justifice pe parcursul a trei pagini raționamentul inexistent al primei instanțe, prin care a respins probatoriul ca neutil cauzei și a reținut decăderea recurentei-interveniente din dreptul de a administra probele solicitate.

Practic, în opinia recurentei-interveniente, instanța de apel s-a substituit primei instanțe și a motivat ceea ce aceasta a omis total să motiveze, validând raționamentul său conform căruia sentința primei instanțe este nemotivată.

În raport de aceste argumente și făcând trimitere la prevederile art. 425 C. proc. civ., recurenta-intervenientă consideră că instanța de apel și-a depășit atribuțiile și că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Totodată, în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., recurenta-intervenientă consideră că instanța de apel a adăugat la lege, prin aplicarea sancțiunii decăderii sale din dreptul de a administra probe, fără a exista această sancțiune prin raportare la dispozițiile aplicabile în speță.

Astfel, respingerea probatoriului constând în suplimentarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei B. și martori, motivat de faptul că ar fi intervenit decăderea este, în opinia recurentei-interveniente, nelegală.

Recurenta-intervenientă arată că, potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (2) din C. proc. civ., intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenție sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenție.

Astfel, recurenta-intervenientă consideră că termenul până la care putea solicita administrarea de probe era cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenție, cu atât mai mult cu cât nu avea acces la toate actele dosarului și nu putea propune probe în cunoștință de cauză.

Mai susține recurenta-intervenientă că, la primul termen după încuviințarea în principiu a cererii de intervenție, respectiv 10 aprilie 2019, a depus interogatoriul pârâtei în scris și teza probatorie pentru celelalte probe.

Recurenta-intervenientă precizează și că prin cererea de intervenție principală a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtei, martori, înscrisuri suplimentare, fiind, însă, în imposibilitate obiectivă să formuleze apărări adecvate, întrucât nu avea cunoștință de apărările pârâtei.

Nicăieri în cuprinsul C. proc. civ., astfel cum susține recurenta-intervenientă, nu se prevede decăderea părții din administrarea probei în cazul în care nu a depus interogatorul odată cu cererea de intervenție principală.

Recurenta-intervenientă invocă și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, considerând că instanța de apel a aplicat greșit art. 62 și art. 254 C. proc. civ., prin aplicarea sancțiunii decăderii sale din dreptul de a administra probe.

În raport de art. 65 alin. (2) din Codul de procedură civilă, recurenta-intervenientă arată că termenul maxim până la care putea propune/solicita administrarea de probe era până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenție.

Mai mult decât atât, recurenta-intervenientă apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora dovezile pot fi încuviințate și în cursul procesului, dacă nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea, în spetă, nevoia administrării probei reieșind din apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare.

Recurenta-intervenientă invocă și dispozițiile art. 254 alin. (4) lit. c) C. proc. civ., susținând că putea depune interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii.

Recurenta-pârâtă invocă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă și din perspectiva faptului că decizia instanței de apel este nemotivată pe aspectul probelor ce au fost solicitate în calea de atac, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel omițând să se pronunțe asupra admisibilității ori asupra utilității acestora.

Nu în ultimul rând, prin respingerea întregului probatoriu propus, pe lângă faptul că judecătorul a refuzat reclamanților dreptul de a-și dovedi în instanță pretențiile, reprezintă, în opinia recurentei-interveniente și încălcarea rolului activ, principiu garantat de art. 22 din C. proc. civ.

Totodată, astfel cum susține recurenta-intervenientă, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., care statuează că, în cazul în care probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele, judecătorul putând, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

Recurenta-intervenientă invocă și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale cu privire la necesitatea administrării probelor solicitate, respectiv a art. 249, art. 255, art. 264, art. 293, art. 351 C. proc. civ.

Consideră recurenta-intervenientă că administrarea probelor era necesară pentru justificarea pretențiilor sale, acesta fiind motivul pentru care a formulat solicitarea de suplimentare a probei cu înscrisuri, în sensul ca pârâta să depună la dosarul cauzei toate înscrisurile în baza cărora au fost eliberate sumele, respectiv documentația ce a stat la baza deschiderii contului de garanții, cât și documentația ce a stat la baza modificării specimenelor de semnătură și eliberării garanțiilor.

Recurenta-intervenientă mai arată și că în cadrul probei cu înscrisuri, a solicitat instanței să pună în vedere pârâtei să depună la dosarul cauzei regulamentul intern și normele interne cu privire la procedura de eliberare a garanțiilor de bună-execuție, în cazul unei asocieri și a unui contract de achiziții publice și de operare pe cont în cazul semnăturilor conjuncte, întrucât nu deținea aceste documente și ele nu se regăsesc în spațiul public.

Referitor la cererea de administrare a probei cu interogatoriul pârâtei, recurenta-intervenientă consideră că se impunea încuviințarea acesteia, fiind utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei, urmând a demonstra situația de fapt și modalitatea culpabilă în care banca a acționat.

Nu în ultimul rând, recurenta-intervenientă arată că a solicitat încuviințarea probei testimoniale, după depunerea răspunsului la interogatoriu, pentru a dovedi aspecte legate de situația de fapt.

Recurenta-intervenientă concluzionează în sensul că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, fapt ce contravine art. 6 din CEDO, art. 21, art. 24 din Constituția României, respingând în mod abuziv orice probă prin care ar fi putut să își demonstreze pretențiile.

Un alt motiv de casare vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 969, art. 1532 și urm., art. 1515 C. civ., art. 7, art. 197 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, recurenta-intervenientă susține că ambele instanțe au reținut în mod eronat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Recurenta-intervenientă expune exhaustiv situația de fapt, arătând că la data de 24.04.2007, la B. a fost deschis contul de garanții de bună-execuție de către G., în numele asocierii, aceasta din urmă fiind titulara contului de garanții de bună-execuție.

Părțile au prevăzut ca semnăturile autorizate pe contul de garanții de bună-execuție să aparțină unui reprezentant al G. și unui reprezentant al C., domnul E. neputând să reprezinte societatea G.. Conform art. 7 din Legea nr. 31/1990, doar administratorii sunt persoanele îndreptățite să reprezinte societatea în raporturile cu terții.

Recurenta-intervenientă apreciază că instanța de apel a intervenit în convenția părților, considerând că reprezentantul C. S.R.L. a fost nominalizat și a îndeplinit exclusiv rol de împuternicit al G. S.R.L., în condițiile în care intenția părților a fost de a avea un anumit control asupra contului de garanții, cu două semnături conjuncte, emanând de la două societăți diferite.

În acest sens, recurenta-intervenientă arată că în cuprinsul adresei din data de 24.04.2007 se arată clar că acest cont de garanție este pe numele asocierii, precum și că specimenele de semnătură provin de la două societăți diferite, conform înțelegerilor contractuale, adresa din data de 13.06.2007, de care se prevalează pârâta neavând relevanță în cauză.

Recurenta-intervenientă susține că G. a deschis contul de garanții de bună execuție în calitate de lider al asocierii și în numele tuturor membrilor asocierii (aspecte cunoscute de către B.), însă nu putea dispune de bani în mod unilateral, fiind necesară semnătura conjunctă a C. S.R.L.

Potrivit dispozițiilor contractului de cont curent, recurenta-intervenientă apreciază că B. avea obligația să efectueze operațiunile dispuse de client, cu respectarea reglementărilor legale în vigoare, respectiv cu respectarea semnăturii conjuncte.

Recurenta-intervenientă invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. și în ceea ce privește acțiunea în răspundere civilă delictuală, din prisma încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 998 și urm. din vechiul C. civ.

Față de împrejurarea că instanța de apel a reținut că banca nu ar fi avut obligația de verificare a documentelor prezentate, solicită a se avea în vedere toate argumentele prezentate anterior.

De asemenea, recurenta-intervenientă arată că instanța de apel a reținut în mod greșit că, în ipoteza existenței unui contract, nu se poate dispune decât atragerea răspunderii contractuale, nu și a celei delictuale.

În acest sens, recurenta-intervenientă arată că, în ipoteza în care instanța considera că nu exista un raport contractual între aceasta și B., însemna că atragerea răspunderii operează pe tărâm delictual, fiind incidente dispozițiile art. 998 și urm. vechiul C. civ., fapta ilicită fiind reprezentată de nerespectarea de către bancă a formalității semnăturii conjuncte, ceea ce înseamnă inclusiv nerespectarea normelor și regulamentelor interne ale acesteia.

Astfel, recurenta-intervenientă arată că a apreciat că, în ipoteza în care instanța va considera că pârâta B. nu poate răspunde în temeiul răspunderii civile contractuale, în lipsa unui raport juridic contractual, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în susținerea căreia recurenta-intervenientă face ample expuneri ale situației de fapt.

Recurenta-intervenientă invocă și greșita aplicare a dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a diminuat onorariul avocațial proporțional cu munca depusă de către avocat, acordând pârâtei un onorariu disproporționat de 22.644,26 RON, doar pentru faza de atac a apelului, ce a avut un singur termen de judecată, singurul act de procedura efectuat de către B. fiind întâmpinarea ale cărei apărări sunt aproape identice cu cele de la fondul cauzei.

Sub un ultim aspect, recurenta-intervenientă arată că dobânda legală a fost calculată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011, până la data introducerii acțiunii, detaliind modul de calcul al acesteia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La 22 februarie 2022, recurenta-intervenientă a depus concluzii scrise la raport.

Prin încheierea din 23 februarie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen la data de 13 aprilie 2022, cu citarea părților, în ședință publică.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta-reclamantă a expus în susținerea acestui motiv de casare două critici.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a preluat opinia primei instanțe, în sensul că acțiunea sa este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, deși a învederat, în fața ambelor instanțe, că nu a avut încheiat niciun contract cu pârâta, acțiunea sa fiind întemeiată pe prevederile art. 1.516 C. civ.

A doua critică este fundamentată pe faptul că instanța de apel, în analiza susținerile sale privitoare la modul culpabil în care pârâta și-a îndeplinit obligația de a vira sumele de bani depuse în contul de garanție, a preluat, in extenso, și cu introducerea de ghilimele, apărările pârâtei.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanța de apel, în ceea ce privește temeiurile cererii de chemare în judecată, a reținut că reclamanta a indicat nu doar art. 1516 C. civ., ci și dispozițiile C. civ., care statuează cu privire la răspunderea delictuală pentru fapta altuia. De asemenea, instanța de apel a mai reținut că reclamanta a invocat că angajații băncii au procedat contrar prevederilor contractuale, dispunând eliberarea banilor în mod neconform cu acestea.

În raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă, instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat instituția răspunderii civile contractuale, fapta ilicită ce atrage răspunderea civilă delictuală neputând consta în nesocotirea unei îndatoriri convenționale; de altfel, chiar și prin răspunsul la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă în apel, apelanta-reclamantă a făcut referire la încălcarea prevederilor contractuale.

Înalta Curte mai arată că instanța de apel a apreciat că și dacă s-ar face abstracție de temeiurile cererii de chemare în judecată și această cerere ar fi analizată din perspectiva răspunderii civile delictuale, pentru motivele prezentate cu ocazia analizării susținerilor apelantei-interveniente referitoare la condițiile angajării răspunderii civile delictuale, pârâta tot nu ar putea fi obligată la plata sumelor pretinse de reclamantă, deoarece în sarcina băncii nu se poate reține săvârșirea niciunei fapte ilicite susceptibile de a da naștere unui drept la reparație în patrimoniul reclamantei.

Ca atare, respectarea de către instanța de apel a principiului disponibilității nu poate constitui un motiv de casare din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu poate fi reținut nici argumentul recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel nu a realizat o analiză proprie cu privire la modul culpabil în care pârâta și-a îndeplinit obligația de a vira sumele de bani depuse în contul de garanție, ci a preluat, in extenso, și cu introducerea de ghilimele, apărările pârâtei.

Înalta Curte constată că, astfel cum reiese din considerentele expuse la pag. 15, instanța de apel nu a preluat argumentele pârâtei, ci a făcut trimitere la considerentele primei instanțe și a expus propriile argumente în respingerea criticilor reclamantei.

Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Înalta Curte observă că, în susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă nu indică normele de drept material ce au fost încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel, criticile expuse vizând situația de fapt. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condițiile art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă doar la examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, instanța de recurs va exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

În raport de aceste considerente, recursul declarat de recurenta-reclamantă urmează a fi respins.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-intervenientă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Sub un prim aspect, se impune a se arăta că, în ce privește criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, acestea vizează, în esență, depășirea de către instanța de apel a atribuțiilor puterii judecătorești și adăugarea la lege, prin aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a administra probe.

Instanța reține însă, că depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activității executive sau legislative.

Așadar, încălcarea regulilor de procedură privind administrarea probelor, a principiilor procesului civil sau a normelor legale care restrâng sau limitează sfera de acțiune a liberei aprecieri a probelor de către judecător nu constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă. În consecință, aceste critici vor fi analizate, în continuare, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de apel nu s-a substituit primei instanțe, motivând hotărârea acesteia. Analiza instanței de apel, astfel cum reiese din considerentele expuse la pag. 8-10 din hotărârea recurată, vizează, pe lângă nemotivarea încheierii din 10 aprilie 2019 și celelalte critici invocate de intervenientă în apel, respectiv: nelegala decădere din dreptul de a administra probele solicitate, încălcarea rolului activ al instanței, faptul că probele erau necesare pentru justa soluționare a cauzei; motivele expuse de către instanța de apel nu sunt contradictorii.

În ceea ce privește criticile expuse de recurenta-intervenientă în susținerea încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 62 și art. 254 C. civ., norme de procedură și nu norme de drept material, astfel cum eronat se invocă, recurenta-intervenientă reia criticile expuse în apel.

Or, susținerile recurentei-interveniente prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nici critica ce vizează omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la probele solicitate în calea de atac nu poate fi reținută, în condițiile în care la termenul de judecată din data de 17.01.2020, Curtea a apreciat, în ceea ce privește probele solicitate de apelanta-intervenientă, nu este utilă administrarea acestora, relevanța acestora urmând a fi discutată numai în eventualitatea desființării încheierii de ședință din 10 aprilie 2019.

Nici încălcarea de către instanța de apel a art. 249, art. 255, art. 264, art. 293, art. 351 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Înalta Curte arată în acest sens că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de prevederile legale mai sus enunțate, reiese că instanța de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluționării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanței cu privire la probatoriul administrat.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Ca atare, evaluările instanței de apel care privesc utilitatea probelor țin de resortul instanței care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

În ceea ce privește încălcarea de către instanța de apel a art. 254 alin. (5) C. proc. civ., se impune a se arăta că, din în raport de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Înalta Curte reține, de asemenea, că în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă a expus exclusiv argumente care vizează situația de fapt și interpretarea probelor de către instanța de apel.

Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condițiile art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă doar la examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, instanța de recurs va exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

Nici critica ce vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., motivat de faptul că onorariul solicitat de intimata-pârâtă în apel nu a fost redus, nu poate fi reținută.

În acest sens, Înalta Curte arată că această critică, ce vizează proporționalitatea cheltuielilor de judecată - onorariul avocațial - cu complexitatea, valoarea cauzei și volumul de muncă al apărătorului, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Neputând fi încadrată nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica nu poate fi analizată pe calea recursului.

Totodată, se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Un ultim argument expus în susținerea recursului vizează dobânda legală solicitată de intervenientă, fără ca recurenta-intervenientă să expună vreo critică de nelegalitate, ci numai modul de calcul al dobânzii.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar F. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 77A din 14 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cheltuielile de judecată depuse la dosarul cauzei de către intimata-pârâtă, aceasta solicitând cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel cum reiese din practicaua hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-intervenientă S.C. C. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar F. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 77A din 14 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2022.