ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 69/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, la data de 15 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., Oradea a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. București, în calitate de lider al Asocierii "B. S.A.- C." și pe pârâta C. Italia- SUCURSALA ROMÂNIA, București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata către societatea reclamantă a: sumei de 250.858,32 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în favoarea acestora, conform facturilor anexate, la plata penalităților de întârziere de 20.340,29 RON, calculate asupra debitului fiecărei facturi, potrivit contractului de prestări servicii nr. x/27.04.2017, începând cu a 11-a zi de la scadența fiecărei facturi și până la data promovării prezentei acțiuni, la plata penalităților de întârziere (dobânda penalizatoare) de 0,02 % pe zi, calculate asupra debitului fiecărei facturi, potrivit contractului de prestări servicii încheiat între părți, de la data promovării acțiunii, și până la plata efectivă a debitului acestora; cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar, la data de 24.08.2020, pârâtele au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a B. S.A. și au solicitat, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 185/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A.; a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., Oradea, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., București și C. Italia Sucursala România București, și a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 250.858,32 RON reprezentând debit restant servicii prestate în baza contractului de prestări servicii nr. x/27.04.2017, la care se vor adăuga penalități de întârziere în cuantum de 20.340,29 RON calculate până la data de 14.07.2020, care se vor calcula în continuare asupra debitului, în cuantum de 0,02%/zi de întârziere, până la data plății efective a debitului; au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 6316,99 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 207/C/2021- A din 22 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta B. S.A. București, în contradictoriu cu intimații C. Italia Sucursala România București și A. S.R.L. Oradea, împotriva sentinței nr. 185 din 12.11.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în totalitate; fără cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta B. S.A., București, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința anulării hotărârii civile nr. 185/12.11.2020, pronunțate de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esență, următoarele motive:

Atât instanța de fond cât și cea de apel, au respins în mod nefondat excepția privind lipsa calității procesual pasive a societății recurente, astfel, apreciind că hotărârile celor două instanțe au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât, acestea nu au aplicat corect și nu au dat o interpretare adecvată dispozițiilor art. 6, alin. (1) din Legea nr. 82/1991 respecțiv, a art. 1953, alin. (1) din C. civ.

Susține recurenta-pârâtă că concluzia instanței de apel este greșită, în cauză fiind aplicabile în mod evident prevederile art. 1953, alin. (1) din C. civ., având în vedere că din momentul emiterii facturilor numai către asociatul său și acceptarea acestora de către asociat, s-a ieșit din formatul bilateral al contractului. În opinia sa, era rolul instanței să o îndrume cu privire la modul în care ar fi putut efectua plata unor facturi despre care nu știa, pe care nu a avut posibilitatea să le refuze/accepte, și care nu-i erau adresate.

Or, dacă facturile în cauză nu au fost primite de către recurenta-societate, rezultă că din punct de vedere al Legii nr. 82/1991, aceasta nu a avut un document justificativ în temeiul căruia să poată să efecteze plățile și că nu poate fi reținută ca fiind în sarcina sa o culpă în această privință și, mai mult, din acest punct de vedere, nu ar fi putut opri prin plata debitului nici curgerea penalităților de întârziere.

Recurenta-pârâtă mai susține că în mod neîntemeiat instanța de fond și cea de apel au apreciat că sunt incidente prevederile art. 1953, alin. (2) din C. civ. și nu cele ale alin. (1). Din acest punct de vedere, hotărârile celor două instanțe au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Deși, într-adevăr, contractul a fost semnat de către ambii Asociați, în fapt, susține recurenta, numai Asociatul C. a intrat în relații comerciale cu reclamanta A., în cauză fiind aplicabile art. 1953, alin. (1) din C. civ., din aceleași motive, apreciind că în mod neîntemeiat instanțele anterioare au decis ca să fie obligată în solidar cu C. Italia Sucursala România București, la plata penalităților de întârziere.

Mai arată că, din momentul emiterii facturilor numai către asociatul său și acceptarea respectivelor facturi numai de către acesta, s-a ieșit din formatul bilateral al contractului, respectiv, de sub incidența prevederilor art. 1953, alin. (2) din C. civ., sens în care, art. 1953, alin. (1) din C. civ., tratează exact această situație, în care unul dintre asociați își asumă pe cont propriu relația contractuală cu terții - textul de lege prevăzând în mod expres că într-o asemenea situație, respectivul asociat "se angajează în nume propriu față de terți."

Or, în situația de față, instanțele anterioare au greșit atunci când au decis că sunt aplicabile prevederilor alin. (2), și nu cele ale alin. (1) din art. 1953, C. civ.

În fine, recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că efectuarea unei expertize contabile pentru determinarea existenței datoriei și a întinderii acesteia este inutilă cauzei, și, în acest sens, instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare.

A arătat că relația sa cu intimata- reclamantă a fost una mediată de către sucursala asociatului său și că nu cunoaște ce facturi a primit și înregistrat C. Italia Sucursala România București în contabilitate.

Ca atare, instanțele anterioare trebuiau să permită administrarea probei cu expertiza contabilă, având în vedere că se solicita a fi obligată la plata unor sume pe care nu le-a recunoscut personal creditoarei și care sunt înregistrate în contabilitatea altei persoane juridice.

Or, în condițiile în care instanța de fond nu s-a pronunțat asupra administrării probei cu expertiză contabilă, iar instanța de apel a apreciat ca fiind inutilă administrarea unei asemenea probe, este evident că i se refuză dreptul de a contesta respectivele facturi respectiv, de a se apăra, în opinia recurentei, fiind irelevant că reprezentanții C. nu au refuzat la plată facturile intimatei-reclamante, atâta timp cât societatea-pârâtă nu a avut, la rândul său, posibilitatea de a analiza operațiunile înscrise în respectivele facturi.

Sub acest aspect, susține recurenta-pârâtă, este mai mult decât evident că i-au fost încălcate drepturile prevăzute la art. 13 din C. civ. privind Dreptul la apărare.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă Societatea, A. S.R.L. Oradea a formulat întâmpinare în recurs, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca vădit nefondat, și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii recurate.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât, acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței, la data de 15 iulie 2020, deci, după data de intrare în vigoare a legii.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.., iar prin rezoluția din 10 noiembrie 2021, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 20 ianuarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- reclamante, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contractul de prestări servicii nr. x/27.04.2017, pe baza căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată, este încheiat cu Asocierea B. S.A. - C. și este semnat de ambii asociați: B. S.A., în calitate de lider al asocierii, și C. Italia Sucursala București România, în calitate de reprezentant contabil și fiscal, astfel cum confirma si apelantul-parat prin cererea de apel.

Întrucât Asocierea nu poate dobândi personalitate juridică (potrivit, art. 1951 C. civ.), iar reprezentantul contabil și fiscal al Asocierii este C. Italia Sucursala București România, facturile fiind emise către reprezentantul contabil si fiscal al Asocierii, aceasta nu înseamnă că, raportat și la prevederile art. 1953 alin. (2) C. civ., cei doi asociați (care au semnat contractul) nu răspund solidar pentru obligațiile Asocierii, cum nefondat susține recurenta, existând o obligație solidară a celor doi asociați de a plăti debitul, așa cum corect a reținut și instanța de apel.

De asemenea, în mod corect și legal s-a reținut de către instanța de apel că, raportat la modul în care a fost încheiat Contractul de prestări servicii, incidente cauzei sunt prevederile art. 1953 alin. (2) C. civ., și nu cele ale alin. (1), greșit susținute de către recurenta-pârâtă.

Fiecare dintre asociații contractului de prestări servicii nu a încheiat contractul în nume propriu, ci în calitatea lor de asociați în contract și, ca atare, în mod temeinic s-a reținut că, raportat la textul legal incident (art. 1953 alin. (2) C. civ.), asociații sunt tinuti solidar, indiferent de precizarea din contract că reprezentant contabil și fiscal ar fi doar unul dintre asociați, specificație cu relevanță doar în materie fiscală, iar emiterea facturii către unul dintre asociații pârâți nu înlătură solidaritatea acestora pentru acoperirea datoriilor asumate de asociați în numele asociației.

Ca atare, în mod legal a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, critica recurente-pârâte B. S.A. sub acest aspect fiind nefondată.

În continuare, examinând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 5.3 din Contractul de prestări servicii încheiat, semnat de ambii asociați, plata facturilor trebuia făcuta în termen de 45 de zile de la primire, facturile fiind considerate acceptate la plată, în condițiile în care, în termenul de 3 zile de la data primirii lor, beneficiarul nu a făcut nicio obiecțiune în scris cu privire la facturi, modul de completare sau suma de plată înscrisă pe factură (art. 8.9 teza 2 din Contractul de prestări servicii nr. x/27.04.2017.

Întrucât reprezentantul contabil și fiscal al Asocierii- C. Italia Sucursala București România nu a făcut nicio obiecțiune cu privire la facturile ce fac obiectul prezentului dosar, invocate ca temei al pretențiilor intimatei-reclamante, și nici nu a contestat câtimea pretențiilor, iar facturile sunt emise pe baza situațiilor de lucrări semnate și însusite de beneficiar, legal a apreciat instanța de apel că nu se impune efectuarea expertizei solicitate de pârâtă, pentru determinarea existentei datoriei și a întinderii acesteia.

Pe lângă faptul că, potrivit art. 9. alin. (3) din Acordul de asociere nr. C 607 N din 11 mai 2015, încheiat între B. S.A. și C., recurenta-pârâtă avea acces la documentele financiar-contabile ale Asocierii, putându-se edifica, eventual, asupra existenței și întinderii acestei datorii prin studierea acestor documente sau prin solicitarea către asociatul C. de a-i pune la dispoziție o fișă de furnizor pentru A. din care sa rezulte datoria Asocierii aferentă proiectului, mai mult, aceste facturi au fost acceptate la plată, conform art. 8.9 din contract.

Înalta Curte găsește, astfel, critica, nefondată.

De altfel, pe lângă aspectele de netemeinicie aduse în discuție de către recurentă, sub aspectul concludenței probei solicitate și necesității administrării acesteia, care nu pot face obiect al controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte amintește că problema admiterii sau neadmiterii unei probe reprezintă atributul exclusiv al instanței de apel, aceasta fiind singura în măsură, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, să aprecieze utilitatea și concludența unei probe.

Împrejurarea că instanța de apel a respins proba cu expertiză tehnică contabilă solicitată de recurenta-pârâtă, deopotrivă, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare al acesteia, cum nefondat susține, în garantarea respectării acestui drept intrând toate celelalte principii și garanții procesuale, pe deplin respectate de către instanță, și nici a principiului aflării adevărului, încât, critica este nefondată.

Împrejurarea că instanța de prim control judiciar, din împrejurările cauzei și din finalitatea probatoriului solicitat de pârâtă, a apreciat că nu se justifică încuviințarea probei, nu înseamnă nici că această concluzie este consecința unor încălcări de forme procedurale săvârșite, nici că instanța nu a avut rol activ, iar că prin aceasta a fost încălcat dreptul la apărare al părții, ori cel al aflării adevărului, cum nefondat pretinde recurenta- pârâtă.

În raport de dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel avea posibilitatea, și nu obligația de a încuviința administrarea unei probe, întrucât, rolul activ nu înseamnă în mod obligatoriu administrarea probelor noi propuse; deși este exact că toate procedurile doveditoare făcute la prima instanță vor putea fi din nou făcute în apel și dacă una din părți va cere a se efectua și altă probă, chiar științifică, cu expertiză tehnică, nu este mai puțin adevărat, însă, că problema admiterii sau neadmiterii acestei noi probe este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanței superioare. Instanța a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză când a înlăturat probele cerute de recurent, în apel.

Așa fiind, câtă vreme partea nu a fost vătămată, soluționarea cauzei de către instanța de apel prin neîncuviințarea probei, nu constituie o încălcare a dreptului său la apărare, și nici a principiului contradictorialității, cu atât mai mult, a principiului aflării adevărului.

Instanța de apel a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă, și, având în vedere că motivează, totodată, de ce crede că administrarea probei propuse, nu este necesară, în asemenea împrejurări, instanța de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege și n-a încălcat prin aceasta nicio dispoziție legală, ori normă de procedură.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte găsește a fi nefondate criticile formulate, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., republicat, și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. București împotriva deciziei nr. 207/C/2021- A din 22 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2022.