ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 585/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de față:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Vâlcea sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 938.903.98 RON reprezentând contravaloare a parte din serviciile prestate în executarea Contractului de lucrări nr. x/23.05.2014, precum și la plata dobânzii penalizatoare prevăzute în art. 4 din Legea nr. 72/2013 raportată la art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 din valoarea soldului restant calculat de la scadența fiecărei facturi și până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de disp. art. 2500 și urm. C. civ., iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin cererea de precizare a cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se ia act de majorarea cuantumului obiectului cererii la suma de 995.426,78 RON, susținând că în cererea de chemare în judecată s-a strecurat o greșeală de calcul.

Prin sentința civilă nr. 417 din 03 iunie 2020, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins atât excepția prescripției extinctive invocată de pârâtă, cât și acțiunea principală formulată de reclamantă, așa cum a fost precizată.

Împotriva sentinței civile nr. 417/03 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a declarat apel, în termen legal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., care a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 62/A-C din 08 februarie 2021 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. Râmnicu Valcea, împotriva sentinței nr. 417 din 3 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a I civilă, în dosarul nr. x/2018, intimată fiind pârâta S.C. C. S.R.L..

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Motive de recurs.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă dezvoltă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la nesocotirea dispozițiilor art. 205, art. 30 și art. 32 C. proc. civ. și art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a atragerii răspunderii contractuale a reclamantei prin mijlocirea instrumentului procedural al întâmpinării.

Instanțele de fond au apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii contractuale a societății reclamante, în ce privește suma de 592.622,99 RON, stabilind ca existent acest prejudiciu.

Având în vedere caracterul litigios al acestei creanțe, pe calea întâmpinării nu se poate sesiza instanța cu atragerea răspunderii contractuale și acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutare, sesizarea instanței cu astfel de cereri poate face obiectul doar unei cereri principale sau reconvenționale, prin raportare la dispozițiile art. 30, art. 32 și art. 209 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, pârâta nu putea să exercite o acțiune patrimonială potrivit dreptului comun, ci avea deschisă doar calea procedurală a cererii de înscriere a creanței în tabelul de creanțe al acesteia potrivit art. 102 din Legea nr. 85/2014.

Mai mult, pârâta nu a plătit taxa judiciară de timbru potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material incidente cu privire la efectul plății sumei de 363.950,00 RON efectuate de pârâtă în contul ANAF ca urmare a executării decizie de atragere a răspunderii solidare.

Pentru argumentarea nelegalității deciziei recurate, recurenta subliniază, în principal necesitatea stabilirii naturii juridice a răspunderii prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003.

Efectul atragerii răspunderii solidare constă în nașterea unui raport juridic obligațional în patrimoniul terțului poprit care a încălcat obligațiile prevăzute de art. 149 Codul de procedură fiscală care este ținut solidar cu debitorul urmărit, în limita sumei sustrase urmăririi prin poprire, ca vreunul dintre debitorii solidari să aibă beneficiul de diviziune și discuțiune.

Obligația față de organul fiscal este una solidară, fapt ce atrage incidența dispozițiilor art. 1443 C. civ., care reglementează regimul juridic al obligațiilor solidare între debitori.

Plata făcută de pârâtă către creditorul fiscal era una personală, născută din raportul juridic fiscal obligațional existent ca urmare a deciziei de atragere a răspunderii și nu o plată pentru sau în seama societății noastre și cu atât mai puțin o plată în cadrul executării silite fiscale a societății reclamante, prin poprire.

Reclamanta solicită să se constate că la data deschiderii procedurii insolvenței față de reclamantă, executarea fiscală a fost suspendată, iar la data de 29.05.2015 aceasta a încetat potrivit art. 75 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 85/2014.

Ca atare la data plăților pârâtei, nu exista o executare silită fiscală îndreptată împotriva reclamantei, astfel că raționamentul juridic al instanței de apel relevă o interpretare greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 27 din O.G. nr. 92/2003 și art. 1443 C. civ.

O astfel de plată nici nu mai putea fi efectuată de societatea reclamantă față de dispoziția art. 84 din Legea nr. 85/2014.

Potrivit dispozițiilor art. 1456 C. civ., ca efect al plății efectuate pentru stingerea obligației solidare, în patrimoniul pârâtei s-a născut dreptul de regres împotriva debitorului solidar, iar în raport de dispoziția art. 1596 alin. (1) lit. c) C. civ., pârâta s-a subrogat de drept creditorului DGRFP Craiova la momentul plății.

Dreptul de regres al pârâtei și subrogația legală s-au produs în momentul plății ratione temporis ulterior deschiderii procedurii insolvenței.

Având în vedere data nașterii dreptului de regres și a subrogației legale, compensația legală nu putea să mai aibă loc, cu doar subrogația pârâtei în locul DGRFP Craiova, care urma să dețină toate drepturile pe care le presupunea calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, păstrând rangul de preferință al debitorului plătit.

Pentru a opera compensația legală, trebuia îndeplinită condiția ca ambele creanțe să fie certe, lichide și exigibile cel mai târziu la data deschiderii procedurii insolvenței, fapt care nu se regăsește în cază, dreptul de creanță al pârâtei de regres prin plata făcută în calitatea sa de debitor solidar născându-se ulterior.

În continuare, recurenta subliniază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material privitoare la condițiile atragerii răspunderii contractuale a reclamantei, reținând o neexecutare a contractului, fiind astfel încercat de pârâtă un prejudiciu de 592.622,99 RON.

În continuare, recurenta face trimitere la probele administrate în cauză, din care rezultă caracterul cert, lichid și exigibil, precum și acceptarea la plată de către pârâtă a creanței ce face obiectul principal al cererii de chemare în judecată.

Față de situația de fapt reținută, instanțele de fond au stabilit răspunderea contractuală a reclamantei, față de înscrisul emis la data de 15.12.2015 de către Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud Vest Oltenia, care cu ocazia verificării cererii de plată nr. x stabilește provizoriu ca fiind neeligibile cheltuielile stabilite cu facturile societății A. S.R.L.. Acesta nu este un act care să producă efecte în sine și nu poate fi calificat ca fiind un act administrativ, având în vedere mențiunea din cuprinsul său, el nefiind apt să producă drepturi și obligații în patrimoniul societății pârâte, totodată el nu poate fi opus reclamantei, care este terț față de acesta.

Mai mult, din același înscris, rezultă că pentru a beneficia de rambursarea sumelor considerate eligibile, pârâta are obligația de a achita către constructor contravaloarea cheltuielilor neeligibile anunțate de AMPOR.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 17 iunie 2021, intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de exceție nulitatea recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 30.09.2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 16.12.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul declarat de recurenta- reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. și a fixat termen la data de 03.03.2022, cu citarea părților.

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs formulată împotriva deciziei nr. 62/A-C din 08 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Primul motiv de recurs, vizează nesocotirea dispozițiilor art. 205, art. 30 și 32 C. proc. civ., în situația în care instanțele de fond au apreciat că se poate antrena răspunderea contractuală a societății reclamante prin mijlocirea actului procedural al întâmpinării.

Motivul de recurs circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Verificând întâmpinarea se constată că, în arătarea motivelor de drept, pârâta s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1556 din C. civ. și art. 12 și 18 din contract, privind excepția de neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale.

În acest cadru, pârâta a susținut respingerea pretențiilor reclamantei pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale, aceasta neexecutând lucrările cu respectarea Proiectului tehnic, a legislației și a normativelor europene și naționale în vigoare, fiind constatate neconformități imputabile constructorului, în cadrul contractului de finanțare fiind respinsă la plată suma de 592.622,19 RON.

Analizând această apărare, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea acestei excepții, în speță având loc o executare necorespunzătoare a obligației de către reclamantă, prin încălcarea clauzelor contractuale și nu o neexecutare totală sau parțială a obligației.

Instanța de apel a achiesat celor statuate de instanța de fond, în sensul că în mod just a fost înlăturată această apărare a pârâtei, instanța de fond apreciind în mod temeinic și legal că în cauză sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a societății reclamante, în ceea ce privește suma de 592.622,99 RON.

Raportat la cadrul procesual din punct de vedere al cauzei juridice determinate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și la apărările formulate de pârâtă, rezultă că, instanțele de fond nu au încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

Cauza juridică a acțiunii de față este reprezentată de plata parțială a serviciilor prestate în executarea Contractului de lucrări nr. x/23.05.2014, instanțele de fond analizând în acest sens în ce măsură reclamanta a asigurat eligibilitatea contravalorii lucrărilor care au făcut obiectul contractului.

Din coroborarea concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat la fond a rezultat aspectul că fapta reclamantei a condus la diminuarea sumelor ce trebuiau primite de la AMPOR de către pârâtă, iar cuantumul total este de 592.622,99 RON, sumă care reprezintă neconformități în executarea contractului, sumă care nu este datorată de către pârâtă.

Concluzionând, instanța supremă reține într-un prim considerent faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acțiunii patrimoniale a pârâtei împotriva reclamantei, ci a analizat fapta care a condus la diminuarea sumelor ce trebuiau primite de la AMPOR de către pârâtă, faptă care este imputabilă reclamantei.

În consecință, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 205, art. 30, art. 32 C. proc. civ. și art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sunt nefondate.

A doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greșită a normelor de drept material incidente cu privire la efectul plății sumei de 363.950,00 RON efectuate de pârâtă în contul ANAF ca urmare a executării deciziei de atragere a răspunderii solidare.

Sub un prim aspect se susține greșita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 27 din O.G. nr. 92/2003 și art. 1443 C. civ., ca atare, la data plăților pârâtei nu exista o executare silită fiscală îndreptată împotriva reclamantei.

Se mai susține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2014, potrivit cărora compensația legală nu mai putea avea loc, ci doar subrogația pârâtei în locul DGRFP Craiova, care urma să dețină toate drepturile pe care le presupune calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, păstrând rangul de preferință al creditorului plătit.

În esență, se susține că plata făcută de pârâtă către creditorul fiscal era una personală și nu o plată pentru sau în seama societății reclamante, si cu atât mai mult o plată în cadrul executării silite a societății reclamante prin poprire.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Textul de lege are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispoziții legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

În prezenta cauză problema de drept care trebuie dezlegată este aceea de a stabili dacă obligațiile de plată pentru suma de 363.950 RON s-au stins ca urmare a deciziei de antrenare a răspunderii solidare a pârâtei.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.04.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, pârâta a fost obligată să plătească pentru A. S.R.L., în calitate de terț poprit suma de 363.950 RON.

Decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă de ANAF-AJFP Vâlcea, ca urmare a faptului că reclamanta înregistra la data de 16.04.2015 obligații fiscale în sumă de 764.943 RON. În baza art. 149 din O.U.G. nr. 92/2003 s-a procedat la înființarea popririi asupra veniturilor debitorului A. S.R.L., prin transmiterea către terțul poprit C. S.R.L. a adreselor de înființare a popririi nr. 2/05.01.2013, nr. 15/28.01.2015 și 45/27.03.2015.

Ca urmare a constatării că între cele două societăți este încheiat contractul de lucrări nr. x/23.05.2014, răspunderea este solidară împreună cu debitorul A. S.R.L., potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 93/2003.

Plățile către ANAF Vâlcea au fost efectuate după deschiderea procedurii generale a insolvenței, în procedura de observație de debitorului.

Revenind la criticile aduse deciziei recurate sub acest aspect, instanța de recurs constată că în mod legal a fost luată în considerare această plată prin poprire, întrucât potrivit art. 1469 C. civ., plata se poate face, fie de bună voie, fie prin executare silită, în cazul de față, plata fiind efectuată prin înființarea unui popriri asupra pârâtei, în calitate de terț poprit.

Nu vor fi reținute criticile recurentei-pârâte prin care susține că această plată efectuată prin poprire reprezintă o plată personală, în condițiile în care a stins debitul reclamantei către ANAF.

De altfel, suma de 363.950 RON nu a fost înregistrată în evidențele fiscale ale reclamantei, aceasta apreciind că actul administrativ al popririi este adresat societății C..

În raport de aceste considerente, vor fi înlăturate criticile recurentei-reclamante în sensul că toate actele, operațiunile și plățile sunt nule de drept.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante referitoare la neaplicabilitatea regulilor de compensare, întrucât dreptul de regres și subrogația legală s-au născut ulterior deschiderii procedurii insolvenței, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate.

Instanțele de fond în mod just au apreciat că nu se aplică regulile de compensare, în lipsa datoriilor reciproce ale părților, plata efectuată de către reclamantă fiind efectuată prin executare silită.

Sub al doilea aspect recurenta-reclamantă critică decizia recurată sub aspectul greșitei aplicări a normelor de drept material privitoare la condițiile atragerii răspunderii contractuale a reclamantei.

Deși prin memoriul de recurs reclamanta a dezvoltat pe larg modalitatea în care în apel s-au reținut și evaluat probele, criticând decizia pentru greșita aplicare a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în mod esențial, se impută efectele juridice acordate înscrisului emis la 15.12.2015, prin care Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud Vest Oltenia stabilește provizoriu ca fiind neeligibile cheltuielile stabilite cu facturile societății A. suma de 592.622,99 RON, ca premisă necesară aplicării legii.

În cercetarea lor, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor și concluziile instanței asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanței devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor de drept material.

În urma evaluării probatoriului administrat, a rezultat că prejudiciul în sumă de 592.622,99 RON reprezintă neconformități în executarea contractului de către reclamantă.

Oferta financiară depusă de reclamantă a fost modificată, valoarea acesteia fiind suplimentată cu suma de 299.140 RON, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 12.1 și art. 19.2 din contract.

Fapta reclamantei de a nu asigura eligibilitatea contravalorii lucrărilor potrivit contractului și nelivrarea produselor facturate, reprezintă o executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate prin contractul nr. x din 23.05.2014, astfel încât nu poate solicita de la pârâtă plata sumei de 592.622,99 RON.

Pentru aceste considerente, instanța de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 62/A-C din 08 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 62/A-C din 08 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2022.

OPINIE SEPARATĂ

În motivarea opiniei separate, consider întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitor la greșita aplicare a normelor de drept substanțial cu privire la efectul plății în sumă de 363.950 RON realizate de pârâtă în contul ANAF ca urmare a executării deciziei de atragere a răspunderii solidare.

În cauză situația de fapt relevantă a fost stabilită de instanțele de fond după cum urmează:

Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.04.2015, a fost emisă de ANAF-AJFP Vâlcea ca urmare a faptului că S.C. A. S.R.L. Călimănești înregistra la data de 16.04.2015 obligații fiscale în sumă de 764.943 RON și în baza art. 149 din O.G. nr. 92/2003 s-a procedat la înființarea popririi asupra veniturilor debitorului S.C. A. S.R.L., prin transmiterea către terțul poprit S.C. C. S.R.L. a adreselor de înființare a popririi nr. 2/05.01.2015 pentru suma de 211.164 RON, nr. 15/28.01.2015 pentru suma de 73.464 RON și nr. 45/27.03.2015 pentru suma de 19.066 RON, ca urmare a constatării că între cele două societăți este încheiat contractul de lucrări nr. x/23.05.2014.

Această decizie privind un terț poprit nu se adresează doar S.C. C. S.R.L. atâta timp cât privesc datoriile S.C. A. S.R.L., potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, răspunderea fiind solidară împreună cu debitorul, în cazul de față cu S.C. A. S.R.L..

Plățile către ANAF-AJFP Vâlcea prin poprire, conform Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/21.04.2015, au fost efectuate la următoarele termene, conform Anexei nr. 4 din expertiză: 28.06.2015 suma de 9.836,59 RON din contul D. Rm. Vâlcea; 10.07.2015 suma de 8.113,00 RON din contul de Trezorerie Rm. Vâlcea; 29.11.2016 suma de 1.377,41 RON din contul de la E.; 29.11.2016 suma de 344.623,00 RON din contul de la F.; Total sumă de 363.950,00 RON. Aceste plăți au fost efectuate după deschiderea procedurii generale a insolvenței, în perioada de observație a debitorului, care urmare a pronunțării încheierii nr. 101/29.04.2015.

În baza Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/21.04.2015 (Anexa 6) a S.C. C. S.R.L. Călimănești pentru datoriile bugetare ale S.C. A. S.R.L. Călimănești în sumă de 363.950 RON, în evidența contabilă a acesteia din urmă nu există suma înregistrată, deoarece conform obiecțiunii formulate cu nr. 3 la expertiză, A. S.R.L. a considerat că actul administrativ de poprire este adresat numai societății C. S.R.L..

În raport cu această situație de fapt, prima instanță a luat în considerare această plată prin poprire invocând aplicabilitatea dispozițiilor art. 1469 C. civ., potrivit cărora plata se poate face, fie de bună voie, prin executarea voluntară a obligației asumate, fie prin executare silită, prin constrângerea debitorului, în speță, pârâta achitând în urma unei executări silite (prin înființarea unei popriri asupra sa, în calitate de terț poprit).

S-a apreciat că, după deschiderea procedurii falimentului, atât S.C. C. S.R.L. putea să invoce compensarea, dacă i-a fost notificată conform art. 146 alin. (1) și 2) fără a încălca prevederile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, dar mai ales de lichidatorul judiciar în urma examinării situației economice a debitorului conform art. 64 lit. a) și f) din lege.

Suplimentar, instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei cum că, în speță, ar opera compensarea legală (art. 1617 C. civ.) pentru suma de 363.950 RON, plătită de pârâtă în contul datoriei deținută de reclamantă la organul fiscal, cu motivarea că nu se aplică regulile acestei instituții deoarece S.C. C. S.R.L. a efectuat o plată către reclamantă prin executarea silită pornită de ANAF. Trebuie avut în vedere că S.C. A. S.R.L. nu are o datorie reciprocă față de S.C. C. S.R.L., adică reclamanta nu are față de pârâtă calitatea de debitor pentru suma de 363.950 RON, pentru a opera compensarea legală.

În cuprinsul prezentului recures, recurenta - reclamantă a susținut, în esență, că efectele reținute de instanțele de fond pentru plata efectuată de pârâtă către ANAF au fost rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 27 Codul de procedură fiscală. În concret, recurenta consideră că natura juridică a răspunderii prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. b) Codul de procedură fiscală este o răspundere delictuală specială, întemeiată pe delictul reprezentat de la sustragerea terțului poprit de la îndeplinirea obligațiilor ce îi incumbă potrivit art. 149 Codul de procedură fiscală, și că, în consecință, plata efectuată către creditorul fiscal este una personală, nu pe seama reclamantei și, cu atât mai puțin, una realizată în cadrul executării silite fiscale a acesteia prin poprire.

Recurenta a arătat că, la data plăților pârâtei, deschiderea procedurii insolvenței împotriva sa executarea silită fiscală împotriva sa a încetat în condițiile art. 75 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 85/2014, nemaiputând efectua nicio plată. Totodată, urmare plăților efectuate pentru stingerea unei obligații solidare, în patrimoniul societății pârâte s-a născut dreptul de regres împotriva codebitorului solidar, în temeiul art. 1456 C. civ., aceasta subrogându-se de drept creditorului fiscal în momentul plății, potrivit art. 1596 C. civ.

În raport de momentul plăților și efectele acestora, recurenta a reiterat apărarea potrivit căreia compensația legală nu mai putea avea loc, față de dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014, operând doar subrogarea pârâtei în drepturile creditorului fiscal, în calitatea de creditor deținută de acesta în procedura insolvenței declanșată împotriva sa.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs enunțate anterior, opinez în sensul caracterului fondat al căii extraordinare de atac sub acest aspect.

În motivarea opiniei minoritare, constat că instanțele de fond au reținut în mod incorect că plățile efectuate de pârâtă au avut ca efect direct stingerea datoriei de aceeași valoare față de societatea reclamantă. În condițiile în care nu este contestat faptul că plățile au fost efectuate către ANAF în cadrul executării silite declanșate de acest creditor fiscal, apreciez că dispozițiile art. 1469 C. civ. aveau relevanță doar în raport cu acesta, nu cu reclamanta.

Ca efect acestor plăți realizate de pârâtă în calitate de terț poprit și debitor solidar, s-a stins obligația față de ANAF, și nu una față de reclamantă, dar s-a născut dreptul de regres al pârâtei împotriva reclamantei, conform art. 1456 C. civ.

În aceste condiții, contrar celor reținute de instanța de apel, devenea relevantă instituția compensației pentru că existau premisele existenței unor creanțe reciproce în sensul art. 1616 C. civ.

Cum însă la acea dată societatea reclamantă se afla în procedura insolvenței, dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 împiedicau operarea de plin drept a compensației legale conform regulii generale prevăzute de art. 1617 C. civ., singura pârghie recunoscută în această situație pârâtei, în sprijinul valorificării efective a dreptului său de regres, rămânând subrogarea în drepturile creditorului fiscal conform art. 1596 alin. (1) lit. c) C. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 corob. cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciez că se impunea admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului ținând cont de problemele de drept dezlegate anterior.