ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 528/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpeni la 4 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să soluționeze în mod pozitiv dosarul de daună nr. x deschis în temeiul poliței de asigurare nr. x/2015, prin intervenirea riscului asigurat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., art. 2199 și următoarele C. civ., art. 1531 C. civ., art. 2222 C. civ., art. 1266 și următoarele C. civ., art. 2208 C. civ., art. 1082 din vechiul C. civ. și art. 1548 din noul C. civ.

Prin sentința nr. 546 din 28 august 2018, Judecătoria Câmpeni a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe invocată de pârâtă și a declinat în favoarea Tribunalului Alba competența materială pentru soluționarea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență la 9 noiembrie 2018, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019, Tribunalul Alba, secția a Il-a Civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. prin Sucursala Alba Iulia. Totodată, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, iar după rejudecarea pricinii în fond, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei B. S.A. să soluționeze în mod pozitiv Dosarul de daună nr. x deschis în temeiul Poliței de asigurare nr. x/2015, ca urmare a faptului că, în intervalul perioadei de asigurare și sub acoperirea Contractului de asigurare nr. x/24.04.2015, a intervenit un risc asigurat printr-o clauză valabilă (clauza ALOP din cadrul Contractului de asigurare/Poliței de asigurare nr. x/2015); a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție a societății C. S.R.L.; a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul în cauză.

Prin decizia civilă nr. 393 din 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 13/COM/2019 pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei instanței de apel, apelanta-reclamantă A. S.R.L. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând admiterea recursului formulat, casarea deciziei, iar, în rejudecarea apelului formulat împotriva sentinței nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019 a Tribunalului Alba, admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii introductive, cu cheltuieli de judecată în recurs pe cale separată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că, prin decizia recurată, instanța de apel a respins apelul formulat împotriva sentinței nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019, motivându-și în principal soluția prin raportare la mențiunile poliței de asigurare, cu ignorarea voinței reale a părților, inclusiv a argumentelor apelantei cu privire la dispozițiile C. civ. în materia interpretării contractelor (art. 1266 și art. 1268, respectiv art. 2222 C. civ.), motivarea necuprinzând nicio referire la argumentele juridice pentru care instanța a respins motivele de apel.

Față de aceste aspecte, recurenta apreciază că, în speță, este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de apel dând o greșită aplicare normelor de drept material în materia interpretării contractelor (art. 1266-1268 C. civ.) și în materia contractului de asigurare pierderi financiare (art. 2222 C. civ.), precum și motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța de apel nemotivând respingerea motivului de apel ce a vizat greșita interpretare a contractului.

Se arată că, deși instanța de apel constată existența unei exprimări deficitare contractuale, nu continuă raționamentul juridic pentru a suplini acest deficit al clauzelor contractuale, refuzând aplicarea normelor de drept în materia interpretării contractelor și a prevederilor generale în materia asigurărilor de pierderi financiare.

În continuare, autoarea recursului face o prezentare a istoricului relației contractuale cu pârâta B. S.A., reiterând faptul că acțiunea recurentei vizează obligarea asigurătorului la recunoașterea valabilității clauzei ALOP privind pierderea de profit, la momentul producerii riscului asigurat, ce face obiectul Dosarului de daună nr. x deschis în temeiul Poliței de asigurare nr. x/2015, față de care asigurătorul a apreciat că o interpretare a Clauzei speciale 004, în sensul extinderii răspunderii asigurătorului pe perioada de garanție, nu se aplică și pentru daunele reprezentând pierderea de profit.

În acest sens, recurenta solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere faptul că limitările de răspundere cuprinse în Clauza specială ALOP nu îi sunt opozabile recurentei-reclamante, acestea nefiindu-i comunicate și, implicit, nici asumate de recurenta-reclamantă. În plus, se menționează că este singura anexă nesemnată de reprezentantul recurentei-reclamante, fiind adăugată în sistemul informatic al asigurătorului la mult timp după emiterea poliței.

Cât privește voința asigurătorului, recurenta consideră că prezintă relevanță doar cea expusă de asigurător în comunicările precontractuale și confirmată în timpul executării contractului, iar nu cea ascunsă, strecurată în mențiuni mărunte sau în clauze necomunicate recurentei.

În aceste condiții, autoarea recursului consideră că întinderea răspunderii asigurătorului va trebui raportată la dispozițiile legale de drept comun în materia contractului de asigurare, care prevăd o acoperire integrală a prejudiciului, atât pentru paguba efectivă, cât și pentru beneficiul nerealizat (art. 2222 C. civ.).

Se solicită ca instanța de recurs să facă o corectă aplicare a dispozițiilor C. civ. în materia interpretării contractelor (art. 1266 și art. 1268), în sensul interpretării clauzelor contractuale conform voinței comune a părților de la momentul încheierii contractului.

Autoarea recursului consideră ca fiind relevant sub aspectul negocierilor purtate de părți și a interpretării date, anterior, de părți, însuși cuprinsul Ofertei înaintate de asigurător recurentei, ofertă acceptată de recurentă și care a stat la baza emiterii Poliței de asigurare.

În ceea ce privește natura contractului, se arată că asigurarea oferită de pârâtă și acceptată de reclamantă a fost una CAR-EAR - ALL RISKS, având menirea de a acoperi toate riscurile care ar fi putut interveni ca urmare a activității de construire și instalare a Parcului eolian Curcubăta, astfel încât, interpretarea acordată termenilor trebuie să fie una in extenso.

În acest context, recurenta mai subliniază că, în relația dintre cele două părți contractante, pârâta este profesionistul în domeniu, specialistul în asigurări, căruia îi revenea obligația de a asigura consultanța și informarea precontractuală a Clientului, respectiv, a recurentei, neprofesionist în domeniu.

Se consideră că acesta este și motivul pentru care, interpretarea dată termenilor contractului trebuie să fie cea accesibilă neprofesionistului în domeniu, în acest sens, fiind și dispozițiile C. civ. care impun buna-credință în toate fazele contractului, de la negociere până la executare.

Totodată, recurenta consideră că prezintă relevanță inclusiv scopul contractului și împrejurările în care a fost încheiat contractul, aceasta, în calitate de investitor și beneficiar al lucrării Parc eolian Curcubăta, având nevoie de o asigurare care să acopere pierderile de profit datorate unei eventuale nefinalizări a proiectului. Mai mult, recurenta susține că a optat pentru acest tip de poliță tocmai la sfatul pârâtei.

În altă ordine de idei, făcând trimitere la dispozițiile art. 1268 alin. (3) C. civ., recurenta arată că respectivele clauzele contractuale ar fi trebuit interpretate în sensul în care pot produce efecte, iar nu în sensul în care nu produc niciun efect.

Astfel, oferirea unei asigurări pentru pierderea de profit nu își putea produce efectul decât în perioada de garanție, întrucât riscurile principale se transmiteau doar ulterior recepției, recurenta oferind drept argument, în acest sens, inclusiv graficul de execuție comunicat asigurătorului, care prevedea data de 31 decembrie 2015 ca dată estimată pentru punerea în funcțiune.

Recurenta mai subliniază că respectiva clauză privind asigurarea pierderii de profit este una accesorie asigurării daunelor principale, iar conform principiului accesorium sequitur principale, valabilitatea principalului atrage și valabilitatea accesoriului.

Totodată, față de comportamentul părților ulterior încheierii contractului, recurenta solicită a se da valență probatorie maximă e-mail-ului transmis de pârâtă în atenția recurentei-reclamante la data de 9 decembrie 2015, prin care se confirmă, o dată în plus, extinderea valabilității asigurării pe perioada de garanție, fără vreo limitare. Se arată că această confirmare a asigurătorului a creat recurentei convingerea că beneficiază de o asigurare valabilă pentru absolut toate riscurile ce ar fi putut să apară în contextul perioadei de garanție a lucrărilor în primele 12 luni.

În opinia recurentei, mențiunea din poliță privind o durată mai restrânsă a valabilității clauzei ALOP este o simplă eroare materială, de care asigurătorul a profitat la momentul la care recurenta a uzat de clauza 004, această concluzie putând fi desprinsă din aplicarea dispozițiilor legale privind interpretarea contractelor conform voinței reale a părților, cât și din Oferta de asigurare și e-mail-ul de confirmare din 9 decembrie 2015, ambele emanând de la asigurător, documente care nu cuprind nicio limitare a extinderii valabilității pe perioada de garanție.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta solicită a se remarca faptul că decizia recurată nu face nicio referire la motivele pentru care au fost îndepărtate susținerile din apel ale recurentei cu privire la aplicabilitatea normelor legale în materia interpretării contractelor.

Totodată, se arată că, deși a invocat în mod expres dispozițiile art. 2222 C. civ. în contextul în care asigurătorul nu a comunicat condițiile speciale ale secțiunii privind asigurarea piederii de profit, instanța de apel nu a motivat respingerea acestor argumente, motiv pentru care recurenta consideră că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cuprinsul deciziei recurate nefiind inserată nicio referire a instanței față de argumentul esențial adus în apel, respectiv cel al necesității interpretării clauzelor contractuale (constatate ca fiind exprimate deficitar) prin raportare la dispozițiile comune în materia interpretării contractelor și, în special, a celor privind contractele de asigurare de pierderi financiare.

În drept, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu a menționat dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care recursul este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 17 ianuarie 2020 .

La 30 ianuarie 2020, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a arătat că nu este de acord cu judecarea cauzei în completul de filtru, solicitând, totodată, anularea recursului deoarece criticile aduse deciziei recurate vizează netemeinicia acestei hotărâri și nu nelegalitatea acesteia, neîncadrându-se în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

La 11 februarie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă nu a înțeles să uzeze de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, doar intimata-pârâtă B. S.A. a depus punct de vedere la raport, prin care a învederat faptul că, în opinia sa și contrar celor reținute prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întreg recursul se bazează pe critici de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei recurate, solicitând instanței de recurs să anuleze recursul. În subsidiar, față de motivele invocate în întâmpinare, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de intimatele-pârâte și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 9 martie 2021, ora 10, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei la soluționarea favorabilă a unui dosar de daună, în temeiul unui contract de asigurare.

În calea extraordinară de atac, autoarea recursului a formulat, în ordinea redată, critici de nelegalitate atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Cod.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că, în esență, criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 1266 - 1268 C. civ. privitoare la interpretarea contractului, precum și dispozițiile art. 2222 C. civ. referitoare la asigurările de pierderi financiare.

Cu titlu prealabil, se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Această cerință va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurentă, în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate și înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

Așadar, se reține că, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susține faptul că, prin decizia recurată, instanța de apel a respins apelul formulat împotriva sentinței nr. 13/COM/2019 din 29 martie 2019, motivându-și în principal soluția prin raportare la mențiunile poliței de asigurare, cu ignorarea voinței reale a părților. Se mai arată că, deși instanța de apel a constatat existența unei exprimări deficitare contractuale, nu a continuat raționamentul juridic pentru a suplini acest deficit al clauzelor contractuale, refuzând aplicarea normelor de drept în materia interpretării contractelor și a prevederilor generale în materia asigurărilor de pierderi financiare.

În acest sens, recurenta solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere faptul că limitările de răspundere cuprinse în Clauza specială ALOP nu îi sunt opozabile recurentei-reclamante, acestea nefiindu-i comunicate și, implicit, nici asumate de recurenta-reclamantă.

Cât privește voința asigurătorului, recurenta consideră că prezintă relevanță doar cea expusă de asigurător în comunicările precontractuale și confirmată în timpul executării contractului, iar nu cea ascunsă, strecurată în mențiuni mărunte sau în clauze necomunicate recurentei.

În aceste condiții, autoarea recursului consideră că întinderea răspunderii asigurătorului va trebui raportată la dispozițiile legale de drept comun în materia contractului de asigurare, care prevăd o acoperire integrală a prejudiciului, atât pentru paguba efectivă, cât și pentru beneficiul nerealizat (art. 2222 C. civ.).

Recurenta solicită, așadar, ca instanța de recurs să facă o corectă aplicare a dispozițiilor C. civ. în materia interpretării contractelor (art. 1266 și art. 1268), în sensul interpretării clauzelor contractuale conform voinței comune a părților, aceasta susținând că, în stabilirea voinței părților, prezintă relevanță comunicările precontractuale. Cu alte cuvinte, susține că polița de asigurare nu corespunde cu oferta înaintată de asigurător, care a stat la baza emiterii Poliței de asigurare.

Prioritar, Înalta Curte reține că, prin operațiunea de interpretare a unei convenții, nu se poate ajunge la o modificare sau o completare a conținutului drepturilor și obligațiilor asumate de părțile contractante.

Este adevărat că, pentru a se identifica voința reală a părților, se pot lua în considerare atât elemente intrinseci, cât și elemente extrinseci care ar putea servi la înțelegerea voinței reale a părților, însă, dat fiind faptul că, prin semnarea poliței de asigurare, recurenta-reclamantă a recunoscut că i-au fost comunicate toate condițiile de asigurare, inclusiv cele privind clauza ALOP, având în vedere mențiunea existentă în acest sens pe verso-ul poliței de asigurare, aceasta nu se poate prevala de faptul că nu a primit toate condițiile de asigurare.

Prin urmare, în stabilirea voinței reale a părților, nici instanța de apel nu era îndrituită să se raporteze la alte elemente extrinseci decât cele prevăzute în însăși polița de asigurare încheiată.

De altfel, primirea sau nu a condițiilor contractuale este o împrejurare de fapt, care nu mai poate face obiectul verificării/cenzurii instanței de recurs.

Așa fiind, critica referitoare la faptul că instanța de apel a motivat soluția prin raportare la mențiunile poliței de asigurare, cu ignorarea voinței reale a părților, nu va putea fi primită.

Aceleași concluzii se impun și în ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la faptul că mențiunea din poliță privind o durată mai restrânsă a valabilității clauzei ALOP ar fi o simplă eroare materială, de care asigurătorul a profitat la momentul la care recurenta a uzat de clauza 004.

Față de interesul afirmat al recurentei în ceea ce privește clauza ALOP referitoare la pierderea de profit anticipat a beneficiarului lucărilor, este cel puțin surprinzător de ce, la momentul semnării poliței de asigurare, recurenta nu a sesizat că, în ceea ce privește clauza ALOP, asigurătorul nu a menționat aceeași perioadă de garanție de 12 luni, așa cum a procedat în cazul celorlalte două tipuri de asigurări (bunuri și răspundere civilă), acceptând să semneze polița de asigurare astfel.

În altă ordine de idei, contrar susținerilor recurentei care afirmă că, în urma solicitării de confirmare a valabilității poliței, asigurătorul/intimata-pârâtă a confirmat că polița de asigurare își va extinde valabilitatea pe perioada de garanție, se cuvine menționat faptul că, potrivit art. 3 lit. b) din Clauza ALOP - Condițiile speciale privind asigurarea pentru pierderea de profit anticipat a beneficiarului lucrărilor de construcții montaj s-a prevăzut că "nici o extindere a perioadei de asigurare la Secțiunea I nu conduce automat la o extindere a perioadei de asigurare prin prezenta clauza, ci numai la cererea scrisă făcută din timp de Asigurat către Asigurător, cu declararea împrejurărilor care fac necesară extinderea și specificarea în scris a valabilității acesteia pentru prezenta clauza, într-un supliment de asigurare".

Totodată, Înalta Curte reține că polița a fost încheiată pe perioada 27.04.2015 - 30.12.2015, iar clauza 004 "Extinderea perioadei de garanție" vizează o excepție de la această regulă, limitativ prevăzută pentru daunele la care se face expres vorbire în această clauză și doar pentru riscurile asigurate prin Secțiunea I și II din Condițiile privind asigurarea lucrărilor de construcții montaj și a răspunderii constructorului.

Având în vedere că, pentru Clauza ALOP, nu s-a încheiat niciun supliment de asigurare așa cum era prevăzut în art. 3 lit. b) din Clauza ALOP, corespondența purtată pe email, așa cum a fost ea interpretată de recurenta-reclamantă, nu e de natură a extinde efectele și valabilitatea acestei clauze dincolo de ceea ce a fost convenit prin polița de asigurare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că prevederile contractuale în discuție sunt clare, nefiind necesară recurgerea la regulile de interpretare prevăzute de art. 1268 C. civ. referitoare la clauzele îndoielnice, fiind fără echivoc faptul că asigurătorul nu a avut în vedere decât o extindere a asigurării exclusiv pentru perioada de garanție specificată la asigurările de la Secțiunea I și II, respectiv pentru pagubele materiale și pentru răspunderea civilă legală și răspunderea față de angajați, nu și pentru clauza ALOP - Piederea de profit anticipat a beneficiarului lucrărilor.

Cât privește critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 2222 din C. civ., Înalta Curte reține că nu se poate pune problema unei greșite interpretări sau aplicări a respectivului text de lege în condițiile în care chestiunea ridicată de recurentă nu este cea a aplicării clauzei ALOP în substanța sa, ca o transpunere a dispozițiilor art. 2222 din C. civ., ci a valabilității acestei clauze din punct de vedere temporal.

Prin urmare, pentru a putea vorbi de o aplicare greșită sau nu a dispozițiilor art. 2222 din C. civ., era necesar ca instanța de apel să ajungă să stabilească dacă s-a produs unul din riscurile asigurate prin clauza ALOP și dacă acesta s-a produs în interiorul perioadei de asigurare, or, așa cum s-a arătat mai sus, efectele și valabilitatea acestei clauze nu au fost extinse dincolo de 30.12.2015, iar, conform susținerilor recurentei, pretinsul risc asigurat s-a produs după această dată.

Nu în ultimul rând, contrar celor susținute de recurentă, clauza privind asigurarea pierderii de profit nu este una accesorie asigurării daunelor principale așa cum s-a exprimat recurenta, ci este o asigurare de sine stătătoare, ce vizează pierderile datorate în situația în care proiectul nu ar fi fost finalizat.

Altfel spus, este o asigurare de pierderi financiare din întreruperea afacerii, asigurare de sine stătătoare, care nu interferează cu celelalte obiecte ale asigurării prevăzute de polița de asigurare nr. x/24.04.2015 și care constau în asigurarea de bunuri pentru daune produse construcției-montajului și asigurarea de răspundere civilă pentru daune produse terților sau angajaților (vătămări corporale sau daune materiale).

Prin urmare, nici acest argument nu este de natură a duce la interpretarea valabilității clauzei ALOP în sensul dorit de recurenta-reclamantă.

În continuare, examinând decizia atacată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea deciziei instanței de apel nici în considerarea acestui motiv de casare.

În concret, recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel din perspectiva obligației instanței de a motiva hotărârea adoptată, conform art. 425 C. proc. civ., arătând faptul că instanța de apel nu a motivat respingerea susținerilor privitoare la aplicabilitatea normelor legale în materia interpretării contractelor, inclusiv a celor referitoare la dispozițiile art. 2222 C. civ.

Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurentei, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse de parte, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de apel de a motiva decizia pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplinește.

În altă ordine de idei, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și, așa cum s-a reținut mai sus, nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent. Cu toate acestea, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest context, verificând conținutul deciziei atacate, instanța de control judiciar reține că, deși cuprinde o motivare succintă, aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus într-o manieră clară, logică și necontradictorie argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Așa fiind, afirmațiile recurentei-reclamante ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 393/2019 din 29 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 393/2019 din 29 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.