ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2230/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 36.437.587 RON, reprezentând contravaloarea acțiunilor (în număr de 406.669.498) deținute de reclamant la momentul retragerii (i.e. 25.10.2016), precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume, dobândă ce va fi calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și în continuare până la data la care pârâta va achita suma de 36.437.587 RON. Reclamantul solicită obligarea pârâtei și la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoarea înregistrată la 13 februarie 2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 36.437.587 RON, reprezentând contravaloarea unui număr de 406.669.498 acțiuni, deținute de reclamant la momentul retragerii, la valoarea stabilită în raportul de evaluare întocmit potrivit legii, de 0,0896 RON/acțiune, precum și obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume, calculate conform Ordonanței nr. 13/2011, de la data introducerii acțiunii până la data la care pârâta va achita reclamantului suma menționată.

Prin încheierea din 20 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 4 iulie 2019. În această ședință publică, Tribunalul a respins solicitarea reclamantului de a-i fi puse la dispoziție înscrisurile comunicate de către Banca Națională a României, în vederea fotocopierii, apreciind, în considerarea poziției exprimată de B.N.R. în sensul ca înscrisurile pe care le-a comunicat conțin date concrete cu privire la situația economică a băncii, care constituie informații de natura secretului profesional în domeniul activității bancare, că nu pot fi comunicate reclamantului copii ale acestora. Pentru a respecta dreptul reclamantului la apărare, instanța a permis acestuia să lectureze înscrisurile comunicate de către B.N.R. și să noteze datele pe care le consideră relevante pentru susținerea pretențiilor în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 2096 din 11 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă a fost respinsă ca prematură cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamantul A., fiind obligat reclamantul să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 19.553,61 RON.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 20 iunie 2019, reclamantul A. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 904A din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2096 din 11 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin recursul, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul înțelege să supună controlului judiciar al instanței de recurs atât soluția de respingere a motivelor de apel de ordin procedural, cât și soluția de respingere a criticii din apel privind incidența în speță a prevederilor art. 1405 C. civ.

În acest context, recurentul susține aplicarea greșită a prevederilor art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 și art. 20 C. proc. civ.

Astfel, prin apelul declarat în cauză reclamantul a criticat sentința primei instanțe prin prisma faptului că Tribunalul București, neîngăduindu-i să efectueze copii ale înscrisurilor anexate Adresei nr. x/06.05.2019 emise de Banca Națională a României, a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute de C. proc. civ. prin art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 8 (egalitatea), art. 13 (dreptul la apărare), art. 14 (contradictorialitatea) și art. 20 (respectarea principiilor fundamentale).

Analizând această critică instanța de apel a apreciat-o ca fiind nefondată, reținând că măsura dispusă de prima instanță prin încheierea de ședință din 20 iunie 2019, respectiv de a nu aproba cererea reclamantului privind comunicarea unor copii de pe înscrisurile comunicate de Banca Națională a României, nu reprezintă o încălcare a principiilor anterior enumerate, întrucât reclamantul a cunoscut în mod efectiv conținutul acestor înscrisuri, formulând concluzii orale și depunând note scrise cu referire la acestea.

In continuarea aceluiași raționament Curtea de Apel București a considerat că nu poate fi reținută vreo vătămare a reclamantului prin necomunicarea acestor înscrisuri, câtă vreme avocatul său a avut cunoștință efectivă de conținutul lor și nu a uzat de posibilitatea acordată de prima instanță de a le citi și de a-și nota datele pe care le consideră relevante, alegând să formuleze concluzii pe fondul cauzei.

In opinia recurentului, argumentele instanței de apel nu pot fi primite, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a prevederilor art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 și art. 20 C. proc. civ.

In raport cu textele evocate, recurentul apreciază că nu poate fi pus semnul egalității, între posibilitatea oferită avocatului reclamantului de a studia în ședință publică un volum consistent de înscrisuri și situația pârâtei B. S.A., care se afla deja în posesia acestora. Cu alte cuvinte, situațiile celor două părți litigante nu erau asemănătoare sau comparabile, reclamantul fiind în mod cert defavorizat prin măsura dispusă de Tribunalul București, măsură pe care instanța de apel a validat-o dând o aplicare greșită dispozițiilor art. 6, art. 8, art. 13 și art. 20 C. proc. civ.

In acest sens, recurentul susține că o parte dintre apărările formulate de pârâta B. S.A. în fața primei instanțe aveau la bază chiar unele dintre înscrisurile transmise de Banca Națională a României, înscrisuri care nu i-au fost comunicate reclamantului și care, astfel, s-a aflat în imposibilitate de a combate aceste apărări, aspect ce contravine prevederilor art. 14 alin. (2) și art. 20 C. proc. civ., dar care a rămas nesancționat de către instanța de apel, ca efect al unei interpretări și aplicări greșite a acestor norme.

Deși instanța de apel a reținut că reclamantul nu ar fi invocat niciun text de lege care să prevadă dreptul său de a i se comunica copii de pe înscrisurile transmise de Banca Națională României, trebuie observat că prin răspunsul Ia întâmpinare formulat în apel s-a arătat ca prevederile art. 13 alin. (3) C. proc. civ., în componenta ce vizează dreptul părților de a lua cunoștință de cuprinsul dosarului, se corelează cu cele ale art. 538 alin. (1) din același cod, ce recunoaște dreptul părților de a obține copii ale înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Prin urmare, contrar concluziei la care s-a oprit instanța de apel, recurentul consideră că, de vreme ce prima instanță și-a motivat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată și prin prisma conținutului înscrisurilor transmise de Banca Națională a României, care nu i-au fost comunicate reclamantului, acestuia i s-a cauzat o vătămare ce nu putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârilor apelate.

In plus, vătămarea produsă prin refuzul comunicării înscrisurilor a continuat să se producă și ulterior pronunțării sentinței apelate, deoarece, necunoscând întregul conținut al acestora, reclamantul s-a aflat în imposibilitate de a formula eventuale critici suplimentare cu privire la soluția primei instanței.

Din această perspectivă nu poate fi primit argumentul Curții de Apel București, în sensul ca vătămarea suferită ca urmare a necomunicării înscrisurilor transmise de Banca Națională a României putea fi înlăturată prin readministrarea acestei probe în fața instanței de apel, deoarece reclamantul nu mai avea posibilitatea de a completa motivele apelului în cazul în care o astfel de completare s-ar fi impus ca urmare a comunicării și studierii temeinice a înscrisurilor.

Totodată, recurentul susține aplicarea greșită a prevederilor art. 14 alin. (5) și art. 22 alin. (4) C. proc. civ. prin raportare la cele ale art. 32 alin. (1) lit. c) și art. 245 din același Cod.

In acest sens, arată că prin sentința primei instanțe acțiunea introductivă a fost respinsă ca prematură, fără ca excepția prematurității să fi fost pusă în discuția părților și, cu atât mai puțin, unită cu fondul cauzei, prin apelul formulat în cauză reclamantul a invocat încălcarea prevederilor art. 14 alin. (5) și art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Curtea de Apel București a înlăturat această critică, apreciind, pe de o parte, faptul că prima instanță a soluționat cauza pe fond, iar nu ca urmare a admiterii unei excepții și, pe de altă parte, faptul că nu ne aflăm în prezența unei omisiuni din partea primei instanțe de a pune în discuția părților și de a califica în mod corect apărarea pârâtei privind neîndeplinirea condiției suspensive.

In opinia recurentului, nu pot fi validate argumentele instanței de apel, deoarece acestea ignoră obligația, iar nu facultatea, pe care o instituie în sarcina judecătorului alin. (4) al art. 22 C. proc. civ.

Astfel, contrar opiniei exprimate de instanța de apel, Tribunalul București nu putea analiza chestiunea neîndeplinirii condiției suspensive ca o simplă apărare de fond, doar raportându-se în acest sens la calificarea oferită de pârâtă prin întâmpinare, ci avea obligația de a stabili natura juridică exactă a acestui mijloc de apărare.

Plecând de la dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în literatura juridică s-a arătat că, pentru a se bucura de protecția juridică a acțiunii, dreptul subiectiv civil afirmat trebuie să îndeplinească mai multe condiții printre care și aceea de a fi actual, respectiv de a nu fi suspus unui termen suspensiv sau unei condiții suspensive. în cazul în care se invocă faptul că dreptul nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură, fără a se mai intra în cercetarea fondului.

Prin urmare, contrar opiniei instanței de apel, în speța de fața prematuritatea se prezenta ca o excepție absolută, de fond și peremptorie, iar nu ca o simplă apărare de fond, iar această greșeală a determinat Curtea de Apel București să aplice în mod incorect prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., apreciind în mod eronat că prima instanță nu era ținută să dea o calificare juridică exactă apărării invocate de societatea pârâtă.

Mai mult decât atât, aplicarea incorectă a dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. a avut drept consecință și aplicarea greșită, de către aceeași instanță de apel, a dispozițiilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că Tribunalul București era obligat să supună discuției părților excepția prematurității, după ce, în prealabil, îi atribuia apărării pârâtei o asemenea calificare.

De asemenea, recurentul susține încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ., arătând pe de o parte, că din analiza considerentelor sentinței civile nr. 2096/11.07.2019 rezultă că Tribunalul București nu a constatat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1405 C. civ. în cauza de față, ci doar a apreciat că nu a fost dovedită ipoteza avută în vedere de această normă, în sensul că nu a fost probată o neconformare a pârâtei B. S.A. față de obligațiile impuse de Banca Națională a României cu scopul de a întârzia plata acțiunilor deținute de reclamant.

Pe de altă parte, prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel a apreciat că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 1405 C. civ., întrucât condiția obținerii aprobării prealabile din partea Băncii Naționale a României, care reprezintă o cerință legală imperativă pentru răscumpărarea acțiunilor reclamantului, nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită conform dispozițiilor aplicabile contractelor civile, ea fiind instituită prin norme juridice de drept public de la care nu se poate deroga prin convenția părților sau prin omisiunea acestora de a-și îndeplini obligațiile care decurg dintr-un contract.

Astfel, deși a reținut în mod corect faptul că obligația pârâtei B. S.A. de a îndeplini condițiile impuse de Banca Națională a României pentru a obține aprobarea răscumpărării acțiunilor reclamantului este o obligație de rezultat, totuși Curtea de Apel București a apreciat că sancțiunea juridică pentru neîndeplinirea acestei obligații nu poate fi cea prevăzută de art. 1405 alin. (1) C. civ.

In acest context, recurentul susține că aceste considerente ale Curții de Apel București sunt de natură să-1 plaseze pe reclamant într-o situație mai rea decât cea din hotărârea apelată, întrucât acesta nu s-ar mai putea prevala de dispozițiile art. 1405 alin. (1) C. civ. în ipoteza în care s-ar constata că B. S.A. a împiedicat realizarea condiției suspensive.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că soluția instanței de apel este nelegală, deoarece are la bază o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 77 și art. 78 alin. (1) lit. b) din Regulamentul UE nr. 575/2013 prin raportare Ia cele ale Regulamentului B.N.R. nr. 6/2008, precum și o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1405 din C. civ.

In acest context, se susține interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 77 și art. 78 alin. (1) lit. b) din Regulamentul UE nr. 575/2013.

În acest sens, se arată că, atât prin apărările formulate în fața primei instanțe, cât și prin motivele de apel, reclamantul a susținut că dispozițiile art. 77 și art. 78 alin. (1) lit. b) din Regulamentul UE nr. 575/2013 nu sunt incidente în speță, astfel încât pârâta B. S.A. nu ar fi ținută să obțină aprobarea Băncii Naționale a României pentru a-i răscumpăra acțiunile.

Astfel, din interpretarea prevederilor art. 77 lit. a) din Regulamentul UE nr. 575/2013, act normativ intrat în vigoare la data de 28 iunie 2013, rezultă că reglementarea europeană face trimitere la legislația națională a statului membru în ceea ce privește cazurile în care, potrivit acestei legislații, este permisă răscumpărarea de către o instituție de credit a instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 de bază.

În dreptul nostru intern această legislație își găsește corespondent atât în prevederile Legii nr. 31/1990, cât și în cele ale Regulamentului B.N.R. nr. 6/2008, astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Regulamentul B.N.R. nr. 2/2013, intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2013.

Contrar opiniei instanței de apel, recurentul consideră că din interpretarea sistematică a normelor anterior citate reiese că ipotezele avute în vedere de art. 15lc și 15lf din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008 nu reprezintă singurele situații de excepție când nu este necesară obținerea unei aprobări prealabile din partea Băncii Naționale a României, ci tot o situație de excepție este reprezentată și de prevederile art. 4 alin. (1) lit. d) din același Regulament.

În acest context, recurentul artă că aprobarea Băncii Naționale a României în cazul dobândirii propriilor acțiuni de către instituțiile de credit este necesară doar atunci când răscumpărarea acțiunilor are loc în mod voluntar, la inițiativa instituției, aspect ce rezultă fără echivoc din cuprinsul art. 15 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008, iar nu și atunci când răscumpărarea apare ca efect al îndeplinirii unei obligații ce ia naștere în urma unei manifestări unilaterale de voință venite din partea acționarului care a înțeles să se retragă, context în care devin incidente prevederile art. 20 din același Regulament, fiind necesară doar transmiterea unei notificări către Banca Națională a României.

Astfel, nu se poate aprecia, că obligația pârâtei de a răscumpăra acțiunile reclamantului a fost determinată de acte voluntare, respectiv de hotărârile adunărilor generale ale acționarilor prin care s-a aprobat fuziunea, întrucât această obligație a devenit eficace doar odată cu exercitarea de către reclamant a dreptului său de retragere.

Într-o altă critică se susține interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1405 C. civ. prin raportare la cele art. 2 și art. 1165 din același cod; încălcarea prevederilor art. 419 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 291 din Legea nr. 31/1990.

In acest sens se arată că prin considerentele deciziei recurate instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 1405 C. civ. nu sunt compatibile cu obligația de rezultat ce îi incumbă pârâtei B. S.A., întrucât această obligație este una legală, fiind afectată de o condiție suspensivă instituită prin norme juridice de drept public.

Astfel, în viziunea Curții de Apel București este inacceptabilă consecința juridică a aplicări prevederilor art. 1405 alin. (1) C. civ. în speța de față, întrucât ar însemna obligarea instituției la credit la îndeplinirea unei obligații contrare normelor de ordine publică instituite prin art. 77 alin. (1) lit. a) din Regulamentul UE nr. 575/2013 și art. 3 alin. (1) lit. j) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008, cu consecința punerii în pericol a stabilității pieței financiar-bancare și a diminuării nivelului de protecție conferit de lege investitorilor și deponenților.

In dezacord cu cele reținute de instanța de apel, recurentul apreciază că prevederile art. 1405 C. civ. se conciliază cu cele care reglementează obligativitatea instituțiilor de credit de a solicita și obține din partea Băncii Naționale a României aprobarea răscumpărării propriilor acțiuni.

Tot în același context, apreciază recurentul că este greșit argumentul instanței de apel potrivit căruia condiția obținerii aprobării Băncii Naționale a României, fiind instituită prin norme juridice de drept public, nu ar putea fi apreciată ca îndeplinită prin omisiunea unei părți de a-și îndeplini obligațiile care decurg dintr-un contract, deoarece, pe de o parte, art. 1165 și art. 1405 C. civ. nu fac nicio distincție în acest sens, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 2 alin. (2) din același cod stabilesc că acesta "este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale".

Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor art. 419 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și a celor ale art. 291 din Legea nr. 31/1990, rezultă că dispozițiile C. civ. și, în special, cele ale art. 1405 alin. (1) din acest cod, sunt aplicabile și în cazul obligației pe care o are instituția de credit de a răscumpăra acțiunile pentru care s-a exercitat dreptul de retragere.

Mai susține recurentul, că nu poate fi primit argumentul instanței de apel, potrivit căruia, aplicarea în speță a prevederilor art. 1405 alin. (1) C. civ. ar fi sinonimă cu obligarea B. S.A. la îndeplinirea unei obligații contrare normelor de ordine publică, cu consecința punerii în pericol a stabilității pieței financiar-bancare și a diminuării nivelului de protecție conferit de lege investitorilor și deponenților, deoarece s-ar valida pentru trecut și, în același timp, s-ar încuraja în viitor menținerea unei conduite abuzive din partea pârâtei, ce se caracterizează printr-o continuă stare de pasivitate, de natură să anihileze complet și pentru o perioadă indefinită de timp obligația de răscumpărare a acțiunilor.

Prin întâmpinarea depusă, la 16 februarie 2021, intimata B. S.A. a solicitat în principal anularea recursului, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., fiind în mod formal întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același Cod, întrucât au fost reluate motivele invocate în apel fără să se arate în concret vreo critică de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 10 martie 2021, recurentul solicită reținerea caracterului neîntemeiat al excepției și apărărilor formulate de intimata-pârâtă B. S.A., cu consecința admiterii recursului astfel cum a fost formulat și depus Ia dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 15 aprilie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 22 aprilie 2021.

Prin încheierea din 10 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 904 A din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 23 septembrie 2021.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea privește criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la modalitatea de soluționare de către instanța de apel a motivelor de apel privind măsurile dispuse de prima instanță prin încheierea din 20.06.2019 și respingerea acțiunii ca prematură fără ca o excepție în acest sens să fi fost pusă în discuție, Înalta Curte de Casație și Justiție le consideră nefondate.

În acest cadru, considerăm că instanța de apel a reținut în mod corect că măsura dispusă de judecător prin încheierea din data de 20.06.2019, de a nu aproba cererea reclamantului privind comunicarea unor copii de pe înscrisurile transmise de Banca Națională a României, nu reprezintă o încălcare a principiilor prevăzute de art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 și art. 20 C. proc. civ., în condițiile în care apărătorul reclamantului a avut cunoștință efectivă de cuprinsul întregului dosar, inclusiv de înscrisurile anexate Adresei nr. x/06.05.2019 comunicată de Banca Națională a României, cu privire la care instanța a dispus înaintarea la cutia de valori, pentru respectarea caracterului de secret profesional al acestora prevăzut de art. 52 alin. (3) din Legea nr. 312/2004, fiind în măsură să formuleze concluzii orale și note scrise cu privire la conținutul acestora.

Respingerea cererii reclamantului de a i se comunica copii de pe înscrisurile transmise de Banca Națională a României a fost motivată de prima instanță prin faptul că informațiile cuprinse în acestea au natura secretului profesional, această măsură fiind dispusă pentru respectarea obligației instituite de art. 52 alin. (3) din Legea nr. 312/2004, în considerarea faptului că acele înscrisuri cuprind date concrete cu privire la situația economică a băncii pârâte.

Câtă vreme actele au fost în mod efectiv cunoscute și au putut fi combătute de parte în cursul cercetării judecătorești și ulterior în căile de atac, nu se poate susține vătămarea drepturilor procesuale ale reclamantului prin neacordarea garanțiilor de echitate impuse în cursul procesului civil. Faptul că o parte din documentele anexate Adresei BNR erau anterior cunoscute părții adverse (provenind de la aceasta) nu impietează asupra concluziilor anterioare, egalitatea armelor în procesul civil fiind menținută.

De altfel, dincolo de afirmațiile ipotetice, partea nu a ilustrat în concret nici în cuprinsul căilor de atac declarate ulterior împotriva hotărârii pronunțate în ce ar fi constat vătămarea produsă prin nepermiterea copierii actelor și cum ar fi putut sluji această operațiune suplimentar apărării părții de natură a înclina obligația instanței de a respecta regimul specific al actelor depuse și a conduce la anularea sentinței atacate.

În cadrul aceluiași motivul de recurs, recurentul - reclamant a invocat încălcarea principiilor prevăzute de art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (4) rap. la art. 32 alin. (1) și art. 245 C. proc. civ., în ceea ce privește respingerea criticilor sale referitoare la modalitatea de soluționare a cauzei. În esență, recurentul reiterează greșita respingere a acțiunii ca prematură fără ca o excepție cu acest obiect să fi fost discutată și unită cu fondul.

Or, recurentul nu observă faptul că acțiunea a fost respinsă de prima instanță nu în urma admiterii unei excepții procesuale, ce ar fi impus ordinea procesuală invocată, ci constatându-se că, în lipsa îndeplinirii condiției referitoare la aprobarea de către B.N.R. a răscumpărării acțiunilor, nu s-a născut dreptul său de a solicita obligarea pârâtei la plată, creanța sa nefiind exigibilă.

Acest aspect întrunește elemente unei excepții de fond și nu privește "neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune", conform art. 245 C. proc. civ.. Totodată, este fără de tăgadă, că o apărare în acest sens a fost formulată de pârâtă și a fost dezbătută în condiții de contradictorialitate, niciun drept procesual al reclamantului nefiind afectat, iar soluția astfel pronunțată, cu analiza fondului dreptului litigios, lasă deschisă părții posibilitatea de a formula o nouă acțiune la momentul îndeplinirii condiției suspensive reținute de instanță.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 481 C. proc. civ. prin agravarea situației în propria cale de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu subzistă premisele unei asemenea susțineri.

Astfel, Tribunalul a stabilit că probele administrate în cauză nu permit concluzia existenței unei rele-credințe din partea pârâtei, o neconformare a acesteia la obligațiile impune de B.N.R. cu scopul de a întârzia plata acțiunilor deținute de reclamant, motiv pentru care a apreciat că nu poate să facă aplicarea dispozițiilor art. 1405 alin. (1) C. civ. invocate de reclamant.

Ulterior, Curtea de Apel, cu respectarea caracterului devolutiv al apelului, a reținut, la rândul său, inaplicabilitatea textului anterior indicat, cu motivarea că cerința legală imperativă de obținere a unei aprobări sau autorizări nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită conform dispozițiilor aplicabile contractelor civile, aceasta fiind instituită prin norme juridice de drept public, de la care nu se poate deroga prin convenția părților sau prin omisiunea acestora de a-și îndeplini obligațiile care decurg dintr-un contract. S-a subliniat de instanța de apel că sancțiunea juridică pentru neîndeplinirea acestei obligații nu poate fi cea prevăzută de art. 1405 alin. (1) C. civ., întrucât condiția suspensivă prevăzută la art. 2.3.2 lit. d) din Procedura de Retragere a acționarilor din C. S.A. (C.) în contextul fuziunii cu B. S.A., aprobată de Consiliul de administrație al C. în data de 4 octombrie 2016, nu a fost stipulată de către părți sau în favoarea uneia dintre părți, ci reprezintă preluarea obligației legale instituite de art. 77 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 și de art. 3 alin. (1) lit. j) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008.

În aceste condiții, nu se poate susține că poziția procesuală a apelantului - reclamant s-ar fi agravat în propria cale de atac, ambele instanțe de fond respingând deopotrivă solicitarea sa de a se da eficiență dispozițiilor art. 1405 alin. (1) C. civ., aspect reiterat și în cuprinsul memoriului de recurs din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce va fi analizat în cele ce urmează.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a invocat, cu prioritate, greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 77 și 78 Regulamentului UE nr. 575/2013, apreciind, în esență, că aprobarea de către BNR a dobândirii propriilor acțiuni nu era necesară în cauză, aceasta operând doar atunci când răscumpărarea acțiunilor ar avea caracter voluntar, nu și atunci când aceasta apare ca efect al îndeplinirii unei obligații legale ce ia naștere în urma unei manifestări de voință venite din partea acționarului care a înțeles să se retragă, în acest caz fiind necesară doar transmiterea unei notificări către BNR, conform art. 15

1b

alin. (1) și art. 20 din Regulamentul BNR nr. 6/2008.

În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în soluționarea cauzei, instanțele de fond au avut în vedere calitatea societății pârâte de instituție de credit supusă monitorizării Băncii Naționale a României (B.N.R.) și care trebuie să respecte condițiile prudențiale impuse la nivel european, monitorizate de autoritatea de reglementare și supraveghere din România (B.N.R.), în caz contrar B.N.R. având dreptul să îi retragă autorizația de funcționare.

Regulile prudențiale prevăzute de art. 77 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 instituie, cu caracter general, obligația instituțiilor de credit de a obține aprobarea prealabilă a autorității competente înainte de a reduce sau a răscumpăra instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază emise de instituție într-un mod care este permis în temeiul dreptului intern aplicabil. Instituirea acestor cerințe privitoare la funcționarea piețelor serviciilor bancare și financiare sunt menite să asigure stabilitatea financiară a operatorilor de pe piețele respective, precum și un nivel ridicat de protecție a investitorilor și a deponenților.

În dreptul intern, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. j) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008 stabilesc regula obligativității aprobării prealabile din partea Băncii Naționale a României pentru operațiunile de dobândire a propriilor acțiuni de către instituțiile de credit, care conduce la restituirea de capital către acționari, singurele situații exceptate fiind cele prevăzute la art. 15

1e

și 15

1f

. Regula este reluată și completată procedural în cuprinsul art. 15

1b

din același act normativ, care face trimitere la aceleași excepții.

Societatea pârâtă este o instituție de credit, aceasta este supusă regulilor prudențiale prevăzute de Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013, astfel încât s-a apreciat în mod corect că răscumpărarea propriilor acțiuni, ca urmare a exercitării de către un acționar a dreptului prevăzut de art. 134 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, este condiționată de obținerea aprobării prealabile a autorității competente, reprezentând o reducere a fondurilor proprii, conform art. 77 alin. (1) lit. a) și art. 78 din Regulament, operațiunea derulată în cauză neîncadrându-se în situațiile de excepție prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. j) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea propusă de recurent, potrivit căreia aprobarea de către BNR a dobândirii propriilor acțiuni nu era necesară în cauză, aceasta operând doar atunci când răscumpărarea acțiunilor ar avea caracter voluntar, nu și atunci când aceasta apare ca efect al îndeplinirii unei obligații ce ia naștere în urma unei manifestări de voință venite din partea acționarului care a înțeles să se retragă conform art. 15

1b

din Regulamentul BNR nr. 6/2008, întrucât în acest mod s-ar ajunge la extinderea situațiilor de excepție și la denaturarea scopului normei, cu riscul generării unei instabilități pe piața financiară.

Mai mult, nu se poate susține că răscumpărarea acțiunilor este o obligație legală a societății urmare exclusiv manifestării de voință a acționarului recurent câtă vreme această opțiune se înscrie într-un proces amplu de fuziune inițiat de organele statutare al societății, fiind o excepție de la regula prevăzută de art. 15

1a

din Regulamentul BNR nr. 6/2008, potrivit căreia nu este permis deținătorilor de acțiuni să solicite instituției de credit emitente restituirea de capital aferentă contravalorii acțiunilor deținute de aceștia, cu excepția lichidării și a altor cazuri expres prevăzute de lege.

De altfel, necesitatea obținerii acordului BNR a fost cunoscută inclusiv din conținutul actelor prealabile de fuziune, iar scopul reglementărilor prudențiale se impune a fi realizat și în acest caz, riscurile avute în vedere cu prilejul adoptării acestor norme fiind deopotrivă posibile. Astfel, după cum s-a reținut și de instanța de apel, obligarea instituției de credit la răscumpărarea acțiunilor, ca urmare a exercitării de către acționar a dreptului prevăzut de art. 134 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, conduce la diminuarea fondurilor proprii de nivel 1 de bază, iar lipsa unei aprobări prealabile din partea Băncii Naționale a României are ca efect lipsa verificării de către autoritatea competentă a operațiunii. Realizarea răscumpărării instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 de bază fără aprobarea autorității competente este contrară scopului asigurării stabilității și siguranței activității desfășurate și/sau a îndeplinirii obligațiilor asumate, prevăzut de art. 123 din O.U.G. nr. 99/2006, putând avea drept consecințe afectarea stabilității financiare a operatorului și diminuarea nivelului de protecție a investitorilor și a deponenților.

În considerarea aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a reiterat și susținerea referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1405 C. civ., care ar fi incidente în speță, conform art. 419 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 291 din Legea nr. 31/1990 republ. și modif.

În acest cadru, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 419 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 291 din Legea nr. 31/1990 republ. și modif. transpun, în esență, norma cu un caracter de principiu, potrivit căreia dispozițiile legilor speciale, în acest caz, în materia societăților comerciale, respectiv în cea a instituțiilor de credit, se completează cu dispozițiile generale, dar cu o condiție, și anume să nu contravină reglementărilor speciale și scopului acestora, aspect consacrat în legătură cu acest principiu. Prin urmare, aplicarea dispozițiilor art. 1405 C. civ. nu poate interveni automat în cauză în considerarea normelor invocate.

Așa cum s-a menționat anterior, s-a stabilit în mod întemeiat că răscumpărarea de către societatea pârâtă a acțiunilor deținute de reclamant este condiționată de obținerea acordului BNR, aspect cunoscut de acesta de la primele acte întocmite în cursul procedurii de fuziune. Este adevărat că obținerea acestui acord depinde de conduita societății pârâte, care trebuie nu doar să formuleze o solicitare în acest sens către BNR, ci și să se conformeze cerințelor venite din partea acesteia pentru a determina emiterea aprobări, dar pasivitatea acesteia sau incapacitatea realizării condițiilor impuse pentru atingerea obiectivelor prudențiale nu pot fi sancționate prin aplicarea dispozițiilor art. 1405 C. civ. pentru că în acest mod nu s-ar realiza scopul avut în vedere de legiuitor cu prilejul instituirii necesității obținerii acestui acord. Interpretarea propusă de recurent ar lipsi de finalitate întreaga procedură instituită de legislația specială prin norme imperative, fiind în mod justificat respinsă de instanța de apel.

Acordul obținut ulterior din partea BNR în vederea răscumpărării parțiale de către societatea pârâtă a acțiunilor deținute de reclamant și de alți acționari, potrivit înscrisurilor depuse în cursul judecării recursului, nu modifică, ci confirmă aspectele anterior reținute și nu are niciun efect în contra soluției atacate în condițiile în care recurentul nu a valorificat efectele acestui acord și insistă în răscumpărarea integrală și la valoarea solicitată, cadrul procesual impunându-se a fi menținut.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondat recursul și îl va respinge potrivit art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 904 A din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2021.