ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1929/2021

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă în data de 18.11.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și C., pentru ca prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună nulitatea absolută parțială a convenției din data de 05.05.2015 (încheiată cu prima pârâtă), respectiv a clauzei de la art. 3.3.1 (pentru lipsa totală a consimțământului) și să fie obligați pârâții în solidar ca, în baza art. 1382 C. civ. să achite reclamantului următoarele sume: 1.262.243,39 euro (sume transferate din contul reclamantului în lipsa acordului său); 153.620,88 RON (dobândă legală penalizatoare calculată până la 17.11.2015); dobânda legală penalizatoare ce sa va calcula în continuare; 10.000 euro (contravaloare cheltuieli necesare venirii în România a reclamantului); cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3308 din 31 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei de interes, invocată de pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; de asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. și chemații în garanție D. și E.; au fost respinse cererile de chemare în garanție, ca rămase fără obiect; și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 9.003 RON către pârâta C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel principal reclamantul A. și apel provocat pârâta B. S.A.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin încheierea din data de 03 iunie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării apelurilor formulate de apelantul A. și de apelanta B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3308/31.10.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații C., D., și E., până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pentru continuarea judecății.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 5 și pct. 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a relevat succinta prezentare a situației de fapt a cauzei și a invocat, în esență, următoarele motive:

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că, contrar celor reținute de instanța de apel, suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu intervine în cazul începerii urmăririi penale in rem.

Astfel, recurentul consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu ar avea relevanță dacă urmărirea penală este începută in rem sau in personam, având în vedere că organele de urmărire penală au obligația de a începe urmărirea penală cu privire la fapta săvârșită, sub rezerva îndeplinirii condițiilor reglementate de lege în privința actului de sesizare.

După redarea dispozițiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen., recurentul susține că în configurația C. proc. pen., desfășurarea urmăririi penale in rem este un efect firesc al sesizării legale a organelor judiciare. Cu toate acestea, faptul că urmărirea penală s-ar derula in rem nu ar trebui să conducă în mod automat la suspendarea judecății dosarului civil, cu atât mai mult cu cât în dosarul de urmărire penală se desfășoară doar acte de cercetare pentru o perioadă semnificativă de timp (în speță, timp de 5 ani), fără a exista la momentul suspendării judecății cauzei civile indicii în sensul constatării săvârșirii unor infracțiuni.

În acest context, recurentul a prezentat practica judiciară relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În opinia recurentului, în speță, soluționarea cauzei civile se poate realiza independent de cauza penală, întrucât, în litigiul de față, cererea de chemare în judecată vizează constatarea nulității unui act juridic civil în baza motivelor de fapt și a cauzelor de nulitate invocate de către reclamant, putând fi soluționată de către instanța civilă fără a fi încălcată în vreun fel competența atribuită organelor de urmărire penală sau a instanței penale sau a unei eventuale autorități de lucru de judecat din procesul penal.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, că încheierea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel neanalizând argumentele reclamantului referitoare la faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea suspendării judecății, dar nici nu a prezentat motivele pentru care acestea nu au fost luate în considerare, iar soluția instanței de apel, practic, se rezumă la câteva paragrafe, care prezintă situația de fapt, fără a fi expuse motivele care au stat la baza soluției adoptate.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul E. a solicitat respingerea recursului și menținerea încheierii recurate.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecința reluării judecării procesului.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 17 iunie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 30 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate încheierea pronunțată în data de 03 iunie 2020 de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a suspendat judecarea cauzei în baza articolului 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.., până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție.

Curtea de Apel a reținut că soluția din prezenta cauză depinde de soluția ce se va pronunța în acel dosar penal, având în vedere că, pentru soluționarea capetelor de cerere cu care a fost învestită instanța civilă de judecată (nulitatea absolută parțială a convenției din data de 05.05.2015 încheiate de apelantul-reclamant A. cu apelanta-pârâtă B. S.A. și plata anumitor sume de bani), este necesar a se cunoaște dacă, pentru aceleași aspecte (fapte), se va reține și răspunderea penală a vreunei persoane, și dacă acestea urmează a fi obligate sau nu la repararea vreunui prejudiciu material generat de respectivele fapte (în principal, prejudiciul material invocat de apelantul-reclamant A.).

La aceeași concluzie ajunge și Înalta Curte, în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident cauzei.

Suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanței de judecată, cazurile de suspendare facultativă fiind cele prevăzute de art. 413 din C. proc. civ., în afara acestor cazuri existând și alte dispoziții legale, cuprinse fie în același cod, fie în alte acte normative speciale.

Una din situațiile de suspendare facultativă este cea prevăzută la art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.., atunci când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Acest caz de suspendare are în vedere existența unui dosar penal, a cărui soluționare ar putea avea o influență hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, problema de a cărei rezolvare depinde soluția din proces trebuind să facă obiectul unei cercetări penale pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale.

Printr-o primă critică de nelegalitate invocată, recurentul-reclamant susține că suspendarea judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. nu intervine în cazul începerii urmăririi penale in rem, nefiind suficientă începerea urmăririi penale cu privire la faptă, ci ar trebui să fie declanșată și etapa urmăririi penale in personam.

Critica este nefondată, și nesusținută pe temeiul legii.

Printr-o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2016 (decizia nr. 21 din 3 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 460 din 20/06/2017), s-au reținut următoarele:

Așadar, în mod cu totul nejustificat se susține de către recurentul-reclamant că începerea urmăririi penale in rem nu este o condiție suficientă, prin sine însăși, a conduce la suspendarea judecății, fiind necesar să se dispună începerea urmăririi penale in personam.

De altfel, așa cum tot în cuprinsul acestei decizii s-a reținut, "40. ...Or, din modul de edictare al normei legale nu rezultă o asemenea distincție, posibilitatea suspendării cauzei în condițiile declanșării unei urmăriri penale pentru o infracțiune fiind circumstanțiată de evidențierea elementelor care să conducă la concluzia că respectiva infracțiune ar avea o înrâurire determinantă asupra soluției ce urmează să se pronunțe în cauza supusă suspendării".

Față de acestea, în mod corect instanța de apel a apreciat că este îndeplinită condiția impusă de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., " când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

Și cea de-a doua condiție impusă de text, a apreciat corect, Curtea de Apel că este îndeplinită.

În mod corect Curtea de Apel București a făcut aplicarea textelor legale mai sus enunțate, reținând că urmărirea penală și punerea în mișcare a urmăririi penale in rem cu privire la infracțiunile de dare de mită (prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 C. pen.), de uzurpare a funcției (prevăzută de art. 300 coroborat cu art. 308 și 309 C. pen.), de înșelăciune (prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.), de fals în înscrisuri sub semnătură privată (prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen.) și de uz de fals (prevăzută de art. 323 C. pen.), constituie motiv pentru suspendarea procedurii civile până la soluționarea dosarului penal, fiind, astfel, în situația în care dezlegarea cauzei depinde de soluția pronunțată în penal.

Astfel, prin acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., a solicitat să se dispună nulitatea absolută parțială a convenției din data de 05.05.2015 (încheiată cu prima pârâtă), respectiv, a clauzei de la art. 3.3.1 (pentru lipsa totală a consimțământului) și să fie obligați pârâtele, în solidar, ca, în baza art. 1382 C. civ., să achite reclamantului următoarele sume: 1.262.243,39 euro (sume transferate din contul reclamantului în lipsa acordului său) și 153.620,88 RON (dobândă legală penalizatoare calculată până la 17.11.2015), dobândă legală penalizatoare ce sa va calcula în continuare; 10.000 euro (contravaloare cheltuieli necesare venirii sale în România).

Or, față de obiectul dosarului civil pendinte, modul în care va fi soluționată acțiunea penală, ce presupune verificarea caracterului fraudulos sau nu al înscrisurilor de care partea reclamantă înțelege să se folosească, reprezintă elementele de bază ale materialului probator ce se impune a fi analizat de instanța civilă pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești temeinice și legale, cu impact direct, în ipoteza în care s-ar ajunge la atragerea răspunderii penale și obligarea unor persoane (părți ale acestui litigiu) la plata daunelor materiale și morale.

Înalta Curte apreciază, astfel, ca fiind întemeiată concluzia Curții de Apel, cu privire la faptul că pentru justa soluționare a cauzei se impune suspendarea judecății până la soluționarea definitivă a dosarului penal.

Înalta Curte are în vedere și faptul că posibilitatea de a decide asupra suspendării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil. În vederea unei mai bune administrări a actului de justiție, precum și în respectarea principiului aflării adevărului, instanța este datoare să valorifice în interesul tuturor părților din proces, dispozițiile legale incidente fără a aduce atingere drepturilor și interesele legitime ale celorlalte părți.

Înalta Curte are în vedere, de asemenea și practica Curții Constituționale, care, în Decizia sa nr. 29 din 27 ianuarie 2004, a reținut că suspendarea cauzei într-o astfel de ipoteză este de natură să preîntâmpine situațiile în care instanțele judecătorești (și nu numai) ar pronunța hotărâri contradictorii, cu efecte nedorite asupra stabilității raporturilor juridice existente între părți. Suspendarea reprezintă un incident procedural survenit în cursul desfășurării judecății și are ca efect sistarea temporară a procedurii de judecată ca urmare a apariției unor împrejurări voite de părți sau independente de voința lor.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte găsește a fi nefondate criticile formulate de recurentul-reclamant prin primul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.., încheierea recurată nefiind afectată de vicii de nelegalitate; instanța de apel nu a încălcat reguli de procedură, iar măsura suspendării dispusă, este legală, recurentului-reclamant nefiindu-i vătămate drepturile și interesele lui legitime.

În continuare, examinând recursul declarat, prin prisma celuilalt motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), se constată că și acesta este nefondat.

Înalta Curte reține că raportat la dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. și în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului sarcina ca, în soluționarea unei cereri, o cerere de suspendare în cazul de față, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța care a pronunțat încheierea de suspendare, a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția de suspendare, respectiv motivele pentru care consideră că este îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., astfel că Înalta Curte apreciază că încheierea de suspendare recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.

Așadar, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale, se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte verificate anterior, dar lipsa de motivare ori nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la hotărârea atacată și la limitele cu care a fost învestită instanța prin cererea de suspendare. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Deși s-a invocat ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanță pentru admiterea cererii de suspendare ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei că încheierea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat se susține de către recurentul-reclamant.

Înalta Curte mai reține că, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenței date, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speță, hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, în fapt și în drept, atât prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât și prin prisma jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța prezentându-și argumentele care au justificat soluția sa.

Împrejurarea că recurentul- reclamant nu este de acord cu motivarea instanței, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii, ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susține acesta, și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte găsește a fi nefondate criticile formulate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.., republicat, și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., va obliga recurentul-reclamant să plătească intimatei- pârâte B. S.A. suma de 5.861,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

În ceea ce privește cererea privind stabilirea unui onorariu, direct în recurs, formulată de curatorul special desemnat pentru intimatul E., F., Înalta Curte reține următoarele:

Art. 58 C. proc. civ.. stabilește limitativ două ipoteze în care se impune desemnarea curatorului special pentru protejarea intereselor unei persoane fizice, respectiv în caz de conflict de interese între persoana fizică și reprezentantul său legal, sau când persoana fizică nu are reprezentant:

potrivit art. 58 alin. (1) C. proc. civ.., "(1) În caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanța va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal și cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant".

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, " (4) Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanță, prin încheiere, stabilindu-se totodată și modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calității sale, ținându-se seama de activitatea desfășurată, remunerația va putea fi majorată".

Curatorii speciali prevăzuți de art. 58 C. proc. civ.. sunt numiți de instanța care judecă procesul, și sunt avocați anume desemnați în acest scop de Barou pentru fiecare instanță judecătorească; în vederea numirii curatorului special, instanța va emite o adresă către Baroul corespunzător.

Instanța va fixa prin încheierea prin care s-a dispus numirea unui curator special și remunerația provizorie a acestuia, precum și modalitatea de plată, putând fi chiar ulterior majorată, la cererea curatorului.

Astfel fiind, față de prevederile legale mai sus-arătate, și modalitatea de desemnare și de stabilire a remunerației prevăzută de lege, Înalta Curte nu poate stabili, ea însăși, direct în această etapă procesuală, onorariul curatorului special desemnat pentru intimatul E., F., atare atribut fiind în căderea instanței care l-a numit, încât, cererea acestuia urmează a fi respinsă.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de ședință publică din data de 3 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 5.861,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Respinge cererea privind stabilirea unui onorariu, formulată de curatorul special desemnat pentru intimatul E.- F..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2021.