Decizia nr. 1353/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 2 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. - prin SUCURSALA SUCEAVA, cu citarea, și a intervenientului forțat C., solicitând instanței: obligarea pârâtei B. - Sucursala Suceava, la plata următoarelor sume, cu titlu de despăgubiri: I. daune materiale: 50.000 RON, constând în cheltuielile pe care le-am făcut pe timpul spitalizării și ulterior pentru recuperare până la această dată, și în continuare până la data încetării stării de necesitate, precum și diferența de salariu pentru perioada concediului medical de 240 zile; II. daune morale: 500.000 Euro, constând în suferința pe care am trăit-o și expresia "urmărilor" negative cu care am rămas pentru tot restul vieții; III. penalități de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi, aferente despăgubirilor, de la data de 18.02.2013 și până Ia data achitării efective a daunelor, în conformitate cu prevederile art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 datorită neîndeplinirii de către asigurătorul RCA a obligațiilor prevăzute de art. 36 și art. 38 din același act normativ; IV. dobânda legală aferentă despăgubirilor, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 13/2011 și cele ale vechiul C. civ., în măsura în care instanța va respinge capătul III al cererii noastre; V. despăgubiri periodice lunare în cuantum de 800 RON pe lună începând cu data accidentului din 3.09.2011 și până la încetarea stării de necesitate; VI. cheltuielile de judecată suportate în interesul obținerii despăgubirilor prevăzute de lege pentru urmările accidentului. În drept, a invocat dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., art. 148 și urm., art. 194 și urm. C. proc. civ.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 283 din 11.10.2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. prin Sucursala Suceava și intervenienta C.; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 19.841 RON reprezentând daune materiale și suma de 240.000 RON reprezentând daune morale; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a penalităților de 0,1% pe zi de întârziere calculate asupra debitului începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă a despăgubirilor și a respins restul pretențiilor formulate ca neîntemeiate.

Hotărârea recurată Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 59 din 27 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a admis în parte apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 283 din 11 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, intimată fiind intervenienta C., în sensul că a schimbat în parte dispoziția referitoare la penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi datorate pentru daunele materiale, în sensul că acestea se vor calcula începând cu data de 18.02.2013 până la plata efectivă; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta B. - prin Sucursala Suceava, împotriva aceleiași sentințe.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cât și pârâta B.-prin SUCURSALA SUCEAVA, solicitând admiterea recursului, cu consecința casării în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea rejudecării, în limitele casării deciziei; cu obligarea recurentului- reclamant la plata tuturor cheltuielilor ce se vor ocaziona cu prezenta cale de atac. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, în esență, următoarele motive de recurs: În susținerea motivelor de recurs invocate, după prezentare parcursului judiciar al cauzei, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că acordarea penalităților de întârziere este întemeiată și se impune ca instanța, în rejudecare, să dispună aplicarea corectă a dispozițiilor art. 37 din Ordinul C.S.A. și cu privire la daunele morale ce urmează a fi stabilite. În ceea ce privește daunele morale, recurentul-reclamant consideră că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 1391 C. civ. și art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și nu a motivat dispoziția de a respinge solicitarea apelantului de a se dispune majorarea daunelor morale. După o prezentare detaliată a situației de fapt, a suferințelor suportate de reclamant în urma accidentului, a tratamentelor medicale, a leziunilor medicale a actelor ce dovedesc afecțiunile rămase și a tratamentelor care trebuiesc urmate, recurentul-reclamant susține că în mod eronat s-a motivat că nu există acte medicale care să ateste obligativitatea urmării unui tratament recuperator. Recurentul-reclamant susține că, deși a motivat detaliat elementele ce justificau majorarea cuantumului daunelor morale, instanța de apel nu a motivat în nici un fel considerentele pentru care a respins apelul sub acest capăt de cerere. În opinia recurentului-reclamant instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre legală prin respingerea cererii de acordare a daunelor materiale dovedit și a despăgubirilor periodice solicitate, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010. La rândul său, întemeindu-și calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă, după prezentarea detaliată a situației de fapt și a criticilor privind reținerile instanței de fond, în argumentarea motivelor de recurs invocate, a susținut, în esență, că hotărârea recurată nu este motivată în ceea ce privește modul de stabilire a indemnizației de daune morale, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Recurenta-pârâtă susține că motivarea expusă este în discordanță, atât cu ceea ce s-a cerut prin acest motiv de apel, cât și cu hotărârea dată, fiind greșit interpretate dispozițiile art. 49 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010. Recurenta-pârâtă consideră că nerespectarea unor valori ale despăgubirii, în concordanță cu practica instanțelor de judecată, în materie, reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale de prima instanță și o interpretare greșită a acestora de instanța de apel. În opinia recurentei-pârâte instanța de apel a stabilit în mod greșit termenul de curgere a penalităților de 0,1%/zi de întârziere începând cu data de 18.02.2013, până la plata lor efectivă, deoarece prin documentele depuse la data de 18.02.2013, nu se poate stabili nici cuantumul pretențiilor, nici răspunderea celor implicați și nici condiția stabilirii răspunderii. În acest context recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și apreciază că termenul de curgere a penalităților de 0,1% pe zi de întârziere se calculează conform art. 37 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, după expirarea termenelor de la art. 36. Recurenta-pârâtă susține că, deși obligațiile legale au fost îndeplinite de asigurator, întocmai și imediat după stabilirea prin decizia penală definitivă a vinovăției asiguratei, păgubitul nu a dat curs acestei oferte, care conținea și acoperirea daunelor materiale la care ne-a obligat prima instanță și asupra cărora a dispus aplicarea de penalități instanța de apel. În opinia recurentei-pârâte considerația instanței de apel referitor la impunerea de penalități împotriva asiguratorului, în temeiul art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, reprezintă o eronată interpretare a prevederilor art. 36 din același act normativ. Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu consecința înlăturării din dispozitivul acesteia a obligației privind plata de penalități de întârziere, pentru daunele materiale, începând cu data de 18.02.2013.

Apărările formulate în cauză În termen de 30 de zile de la data comunicării cererilor de recurs, recurentul- reclamant A. și recurenta- pârâtă S.C. B.- prin Sucursala Suceava au depus, fiecare, întâmpinare la recursul celeilalte părți, prin care au invocat excepția nulității recursului celuilalt recurent, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat. II. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare". III. Procedura de filtrare a recursurilor În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor iar prin încheierea din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au depus punct de vedere în scris la raport. Prin încheierea din 1 aprilie 2021, au fost respinse excepțiile nulității recursurilor, invocate de recurentul- reclamant și de recurenta- pârâtă, prin întâmpinări, și recursurile au fost admise în principiu, fiind acordat termen pentru judecata acestora pe fond, la data de 27 mai 2021. V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat, deopotrivă, de către ambele părți- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reține că este nefondat, urmând a fi analizat prin considerente comune, după cum urmează: Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente. Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548). Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii. Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă. Or, în prezenta cauză, instanța de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat susțin recurentul- reclamant și recurenta- pârâtă. De altfel, Înalta Curte mai reține că, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac. Conform jurisprudenței date, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României). Or, în speță, hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, în fapt și în drept, atât prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât și prin prisma jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate și netemeinicie invocate de apelantă și și-a prezentat argumentele care au justificat soluția sa. Împrejurarea că recurentul-reclamant și recurenta- pârâtă nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susțin aceștia, și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse. Instanței de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligației de motivare în expunerea considerentelor care susțin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară și convingătoare, reținându-se că, nu se poate nega suferința ce a fost pricinuită reclamantului, însă cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speță a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină și jurisprudență. În realitate, societatea recurentă-pârâtă și, respectiv, recurentul-reclamant susțin, fără temei, faptul că hotărârea instanței de apel este nemotivată în încercarea de a obține o diminuare/majorare a cuantumului daunelor morale, tinzând, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului. Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte a constatat că decizia Curții de Apel Suceava răspunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât și la temeiurile de drept și se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanțe răspunzând argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind, astfel, identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză. Analizând, în continuare, recursurile, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recurent- reclamant A. critică decizia atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de către instanța de apel, în ce privește daunele morale stabilite, considerând că instanța de apel nu a aplicat corect prevederile art. 1391 C. civ. și art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și, deopotrivă, apreciază că acordarea penalităților de întârziere este întemeiată, impunându-se ca instanța de judecată, în rejudecare, să dispună aplicarea corectă a dispozițiilor art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010. Critica este nefondată. Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral. Așadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată, include o doză de aproximare, dar are la bază o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Din această perspectivă, în vederea acordării daunelor morale, Înalta Curte reține că în mod corect a argumentat instanța de apel că în lipsa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea trebuie stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de victime, importanța valorilor lezate, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură le-au fost afectate situația familială, socială și profesională. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurentul-reclamant îl consideră insuficient, ori, dimpotrivă, recurenta-pârâtă, împovărător și prea mare, Înalta Curte reține că spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna. În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentului-reclamant urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferință suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat. Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale. Criticile formulate de recurenți sunt nefondate, având în vedere că prin considerentele deciziei, instanța a argumentat soluția de acordare a despăgubirilor morale, soluție în sprijinul căreia a avut în vedere consecințele suportate de reclamant în plan personal, social și psihologic și, nu în ultimul rând, a avut în vedere criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criteriu consacrat, de asemenea, pe cale jurisprudențială. Înalta Curte reamintește că pentru a-și păstra caracterul de satisfacție echitabilă, despăgubirile acordate pentru daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat sau le va îndura terța persoană păgubită. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor este necesar să se țină cont de importanța valorilor morale lezate și de tulburările care au afectat calitatea vieții reclamantului pe o perioadă de timp îndelungată. Totodată, s-a avut în vedere faptul că acordarea unor sume de bani cu titlu de daune morale nu poate fi disociată de contextul economic și social în care părțile vătămate se află, ținând cont de faptul că aceasta nu trebuie să reprezinte o sursă de modificare substanțială a nivelului de trai, în caz contrar scopul avut în vedere de către legiuitor pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale putând fi deturnat de la finalitatea sa. Nu există limite minime sau maxime cu privire la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimelor, legiuitorul lăsând posibilitatea instanțelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ținând cont de criteriile jurisprudențiale: vârsta victimei, natura și intensitatea leziunilor, consecințele negative fizice, psihice și sociale, posibilitățile de recuperare, existența prejudiciului estetic, etc. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate în cauză, însă, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat la o evaluare în abstract a acestora, ci a avut în vedere dispozițiile art. 24 alin. (2) și art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010. În acest sens, curtea de apel a aplicat la situația de fapt din cauza dedusă judecății, rezultată din ansamblului probator administrat, criteriile care stau la baza stabilirii nivelului daunelor morale în astfel de situații, consacrate de jurisprudența din România, în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilind cuantumul despăgubirilor în raport de aceste principii generale. În mod constant, prin jurisprudență, s-a decis că daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. Pe de altă parte, referitor la daunele morale solicitate ca urmare a unor accidente de circulație, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au avut victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Așadar, un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Pe de altă parte, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică, procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor privată, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Este o certitudine faptul că leziunile cauzate persoanei vătămate și intervențiile chirurgicale suferite de aceasta în vederea recuperării sale au produs o suferință fizică și psihică considerabilă și au împiedicat-o să-și desfășoare viața cotidiană în aceleași condiții ca și înainte de accident. Însă, așa cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a avut în vedere criteriile de apreciere a daunelor morale, așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența instanțelor naționale și europene și în doctrină, cu trimitere la dispozițiile legale mai sus citate. Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauza unui accident de circulație, care sunt vătămările produse acestora, instanța făcând referire în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de față. Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanța de apel a analizat toate motivele și argumentele invocate de părți, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care conduc la soluția pronunțată, iară motivele reținute nu sunt contradictorii. Hotărârea pronunțată răspunde exigenței impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale și de a examina efectiv aspectele esențiale care îi sunt supuse aprecierii. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, susținerea unei aplicări eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Ordinului CSA nr. 5/2010, este lipsită de fundament. În speță, chiar dacă în considerentele hotărârii nu s-a specificat, în mod concret, Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, din întreaga argumentare a soluției se observă faptul că instanța de apel a avut în vedere criteriile stabilite de art. 49 din acest ordin. Astfel, Curtea de Apel Suceava a considerat ca fiind rezonabilă suma acordată de către prima instanță, cu titlu de daune morale, pentru a compensa suferințele pe care reclamantul le-a încercat. Penalitățile de întârziere solicitate de recurentul-reclamant, atât la pretențiile de despăgubiri morale, cât și cele materiale, corect a statuat instanța de apel că nu pot fi acordate. În cauză, se impune a se avea în vedere că, pentru neachitarea la termen a despăgubirilor cuvenite, dispozițiile legale impun un regim juridic special, derogator de la norma dreptului comun, și aceste dispoziții sunt incidente strict în cazul în care asigurătorul se face vinovat de neachitarea în termen a despăgubirilor, în conformitate cu prevederile art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010. Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul- reclamant A., ca nefondat. Referitor la acordarea penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, aferente sumelor pretinse cu titlu de daune materiale, de la momentul constituirii de parte civilă în dosarul penal, până la data plății efective, Înalta Curte va reține prevederile art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010, potrivit cărora "despăgubirea se plătește de către asiguratorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurator, sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească". Rezultă, așadar, că penalitățile de întârziere nu pot fi acordate, astfel cum se întâmplă în situația unui caz clasic de răspundere civilă delictuală, de la data producerii faptei ilicite, ori a constituirii de parte civilă în procesul penal- cum greșit a apreciat instanța de apel, ci doar de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, motiv pentru care, Înalta Curte reține întemeiat acest motiv de recurs formulat de recurenta-pârâtă. Astfel, situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată prin prevederile art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010. Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a). În cauza dedusă judecății, despăgubirea cuvenită recurentului- reclamant, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei B.- Sucursala Suceava, în calitate de asigurător RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de ordinul amintit nu pot fi acordate decât după împlinirea termenului de 10 zile de la data la care recurenta-pârâtă, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească. Aceasta, întrucât, numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite recurentului- reclamant, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci, într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare. Rezultă că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment. Înalta Curte reține că, sub aspectul regimului juridic, penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate, au un pronunțat caracter sancționator aferent refuzului la plată, însă sancțiunea plații unor penalități de întârziere poate fi aplicată numai dacă există o culpă în întârzierea plății despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil. Or, abia în cadrul dosarului pendinte, urmează să se verifice și să se determine dacă sunt întrunite condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în raport de faptul generator al consecințelor negative suferite de reclamanți. Întrucât stabilirea despăgubii cuvenită reclamantului a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurator RCA, ca urmare a producerii riscului asigurat, Înalta Curte reține că, în aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010, penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească. Așa fiind, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, aceea potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă. Pentru considerentele expuse, reținând, astfel, incidența motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta B. - prin Sucursala Suceava, va dispune casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 283 din 11 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, în ceea ce privește data de la care se calculează penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi, datorate pentru daunele materiale.