ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 265 din data de 22 martie 2021 pronunțată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din C. pen.

Pentru a hotărî astfel, analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut, pe situația de fapt, că, la data de 07 martie 2019, în jurul orei 09:46, inculpatul A. a condus autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, pe drum public, fiind înregistrat de aparatul radar pe un sector de drum cu limitare de viteză 50 km/h, circulând cu viteza de 76 km/h, pe direcția de mers Aiud - Mirăslău. Inculpatul A. a prezentat organelor de poliție un permis de conducere eliberat de autoritățile americane, pentru categoriile B, BE, seria x, iar în urma verificărilor în baza de date s-a constatat că acesta nu deține permis de conducere eliberat de vreo autoritate competentă.

Inculpatul nu s-a prezentat în fața instanței de fond, deși a fost citat în mod repetat, emițându-se și mandat de aducere și, din verificările efectuate, a rezultat că acesta are cunoștință de termen. A mai reținut instanța de fond că inculpatul a solicitat la toate termenele de judecată amânarea cauzei pentru diverse motive, respectiv pentru angajarea unui apărător, iar pentru trei termene de judecată acesta a invocat, ca motiv de imposibilitate de prezentare, situația epidemiologică din România. Față de lipsa inculpatului, a fost readministrată în mod nemijlocit în fața instanței proba constând în audierea martorului B.

Instanța de fond, coroborând declarația amintită cu toate înscrisurile existente la dosarul cauzei, a constatat că starea de fapt descrisă anterior corespunde adevărului, rezultând din actele de urmărire penală faptul că inculpatul nu deține permis de conducere valabil nici în România, nici în Statele Unite ale Americii, așa cum susține acesta. Cu privire la actul conducerii autoturismului, acesta a fost constatat nemijlocit de către agentul de poliție care l-a oprit în trafic pe inculpat, deoarece a încălcat regulile de circulație. Inculpatul a refuzat să dea declarație în faza de urmărire penală.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A., constând în aceea că, la data de 07 martie 2019, a condus autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, pe raza localității Mirăslău, județul Alba, respectiv pe DN 1, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, constituie infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (1) din C. pen.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere dispozițiile art. 74 din C. pen. În concret, prima instanță a reținut gradul ridicat de pericol social concret al faptei, având în vedere că inculpatul a condus autoturismul pe o distanță mare, pe un drum național foarte circulat, faptul că a încercat să inducă în eroare autoritățile, prezentând un permis de conducere fals, știind foarte bine care sunt consecințele acestei acțiuni, consecințe pe care evident și le-a asumat. Pe de altă parte, instanța de fond a avut în vedere valorile sociale care au fost puse în pericol (infracțiunea pentru care inculpatul a fost cercetat fiind una de pericol, iar nu de rezultat), precum și necesitatea asigurării bunei desfășurări a traficului rutier, împrejurări care impun adoptarea unei conduite prudente pe măsura responsabilității sporite a oricărui conducător auto în trafic. S-a mai reținut că inculpatul nu este la o primă abatere penală, întrucât din fișa de cazier judiciar rezultă că acesta a mai fost condamnat prin sentința penală nr. 970/2009 a Judecătoriei Pitești, la o pedeapsă cu executare de 5 ani, fiind arestat la data de 05 mai 2010 și liberat condiționat la data de 16 decembrie 2014, rămânând un rest de executat de 139 zile. Constatându-se că inculpatul a săvârșit infracțiunea din prezenta cauză în stare de recidivă postexecutorie, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 43 alin. (5) din C. pen.

Deopotrivă, s-a avut în vedere că inculpatul, deși a avut cunoștință de proces, nu s-a prezentat niciodată în fața instanței, manifestând o lipsă de considerație pentru procesul penal derulat în privința sa.

Luând în considerare ansamblul criteriilor detaliate anterior, s-a apreciat că, în cauză, nu poate fi aplicată decât pedeapsa închisorii, orientată spre nivelul mediu, față de considerentul că inculpatul a încercat de la început să inducă în eroare autoritățile, respectiv față de atitudinea sa procesuală.

Așadar, constatând că, dincolo de orice îndoială, fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpatul A., instanța de fond a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din C. pen., iar față de faptul că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postexecutorie, s-a constatat că nu poate fi aplicată vreuna din modalitățile de individualizare neprivative de libertate, nefiind îndeplinite condițiile legale.

Împotriva sentinței penale nr. 265 din data de 22 martie 2021 pronunțată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr. x/2020, în termen legal, a exercitat calea de atac a apelului inculpatul A.

Prin motivele de apel, inculpatul A. a solicitat, în principal, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, invocând două motive de nelegalitate, respectiv încălcarea dreptului la apărare față de incidența motivului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., raportat la dispozițiile art. 90 lit. c) din C. proc. pen. și pronunțarea hotărârii primei instanțe cu încălcarea Deciziei Curții Constituționale nr. 250/2019.

În subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. în infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen. și, pe cale de consecință, reindividualizarea pedepsei și a modalității de executare a acesteia.

Referitor la solicitarea de desființare a hotărârii atacate și trimitere a cauzei spre rejudecare, motivat de existența cazului de nulitate absolută prevăzut de dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., raportat la dispozițiile art. 90 lit. c) din C. proc. pen., s-a arătat, în esență, că întrucât instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 43 alin. (5) din C. pen. (care au condus, în mod obligatoriu, la majorarea limitelor legale de pedeapsă cu 1/2, rezultând astfel o pedeapsă cu limitele cuprinse între 1 an și 6 luni și 7 ani și 6 luni, majorare pentru care, în opinia inculpatului, asistența juridică devine obligatorie), aceasta avea obligația de a dispune desemnarea unui avocat din oficiu pentru inculpat, în condițiile în care acesta nu avea avocat ales.

Privitor la cel de-al doilea motiv de nelegalitate, s-a arătat că, în ședința din data de 09 martie 2021, cu ocazia dezbaterii cauzei pe fond, deși reprezentantul Ministerului Public a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice, instanța s-a pronunțat cu privire la aceasta prin hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei, respectiv prin sentința penală nr. 265/2021, fiind astfel încălcate dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 250/2019.

În ceea ce privește cererea subsidiară, apelantul a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 41 alin. (1) din C. pen., întrucât la data pronunțării hotărârii atacate era reabilitat în raport de sentința penală nr. 267/F/26 martie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului București, secția I penală (care a fost atașată motivelor de apel), rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac a contestației. Astfel, apelantul a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 169 alin. (1) din C. pen.

Față de solicitarea de reindividualizare a pedepsei și de aspectele învederate anterior, care vizează schimbarea încadrării juridice a faptei, limitele de pedeapsă la care instanța trebuie să se raporteze în speță sunt cele stabilite de art. 335 alin. (1) C. pen., respectiv închisoarea de la unu la 5 ani.

Prin urmare, raportat la criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 din C. pen., inculpatul a solicitat să se constate că fapta pentru care este judecat nu prezintă un pericol social ridicat care să impună stabilirea unei pedepse peste minimul special de un an.

Deopotrivă, inculpatul a susținut că, deși a săvârșit cu mult timp în urmă fapte de natură penală, nu trebuie omisă hotărârea de reabilitare. În plus, a solicitat să se țină cont că este o persoană integrată din punct de vedere social, fiind angajat al societății C. S.R.L.

În situația admiterii cererii de schimbarea a încadrării juridice, s-a solicitat, sub aspectul modalității de executare a sancțiunii, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inculpatul asumându-și respectarea măsurilor de supraveghere și a obligațiilor care îi vor fi impuse.

Prin încheierea pronunțată la 21 octombrie 2021, instanța de apel, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului A., din infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din C. pen., în infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.

La termenul din data de 03 decembrie 2021, la solicitarea expresă a inculpatului, asistat de apărător ales, instanța de apel a procedat la audierea acestuia.

Analizând hotărârea penală atacată în raport de principiile care reglementează soluționarea căii de atac, prev. de art. 416 - art. 419 din C. proc. pen., Curtea de Apel Alba Iulia a reținut următoarele:

Prin sentința atacată, prima instanță a reținut o stare de fapt corectă, în baza probelor administrate, care se coroborează cu declarația de recunoaștere a inculpatului A., dată în fața instanței de apel, la termenul din 03 decembrie 2021. De asemenea, instanța de fond a stabilit o corectă încadrare juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului.

S-a reținut că inculpatul A. a fost depistat în trafic, la data de 07 martie 2019 în jurul orelor 09:46, conducând autoturismul cu numărul de înmatriculare x, pe DN 1, pe raza localității Mirăslău, județul Alba, pe direcția de mers Aiud - Mirăslău, fără a deține permis de conducere, faptă care întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, în modalitatea prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă de inculpat este închisoarea de la 1 la 5 ani, iar raportat la conduita procesuală a acestuia, care nu s-a prezentat în fața primei instanțe pentru a-și exprima poziția cu privire la acuzația care i s-a adus, s-a constatat că nu poate beneficia de cauza de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Prin apelul declarat, inculpatul nu a contestat starea de fapt reținută prin actul de sesizare, ci aspecte care, în opinia sa, țin de încadrarea juridică a faptei de care este acuzat.

În concret, inculpatul A. a susținut în fața instanței de apel, pe de o parte, că în încadrarea juridică a faptei de care este acuzat, în mod greșit s-au reținut prevederile art. 41 alin. (1) din C. pen., iar pe de altă parte, faptul că, raportat la reținerea stării de recidivă, sentința primei instanțe este lovită de nulitate, pentru nerespectarea dreptului la apărare al inculpatului, precum și pentru nerespectarea Deciziei Curții Constituționale nr. 250/2019, care obligă magistratul ca, în măsura în care ajunge să schimbe încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanței, să se pronunțe printr-o încheiere separată de cea prin care se soluționează fondul cauzei.

Instanța de apel a apreciat că aceste susțineri ale apelantului inculpat sunt nefondate.

Astfel, prin apelul inculpatului s-a invocat că prima instanță nu a respectat Decizia Curții Constituționale nr. 250/2019, raportat la faptul că Judecătoria Aiud a pronunțat o soluție de condamnare, reținând alături de prevederile art. 335 alin. (1) din C. pen., care incriminează fapta pentru care a fost trimis în judecată, și de prevederile art. 41 alin. (1) din C. pen., care reglementează instituția recidivei (ambele prevederi fiind cuprinse și în actul de sesizare) și prevederile art. 43 alin. (5) din C. pen., care reglementează pedeapsa în cazul recidivei postexecutorii.

În concret, în legătură cu acest aspect, inculpatul a invocat că prima instanță a procedat în mod nelegal, raportat la dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 250/2019, deoarece nu s-a pronunțat printr-o încheiere separată, anterior pronunțării soluției pe fondul cauzei, încheiere prin care să se dispună o schimbare a încadrării juridice a faptei de care este acuzat, în sensul prevederilor art. 386 din C. proc. pen., schimbare de încadrare care să constea în reținerea prevederilor art. 43 alin. (5) C. proc. pen.

Instanța de apel a reținut că susținerea inculpatului este vădit nefondată, deoarece reținerea (sau nu) a prevederilor art. 43 alin. (5) din C. pen., alături de încadrarea juridică dată faptei care constituie acuzația, nu constituie o veritabilă schimbare de încadrare juridică, în sensul prevederilor art. 386 C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 15 din C. pen., elementele de tipicitate ale infracțiunii sunt fapta prevăzută de legea penală (elementul material al infracțiunii), forma de vinovăție, precum și caracterul nejustificat al faptei sau neimputabil persoanei care a săvârșit-o. Orice schimbare a unuia dintre aceste elemente ale trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, în sensul prevederilor art. 15 din C. pen., presupune o schimbare a încadrării juridice a faptei, în senul prevederilor art. 386 din C. proc. pen., schimbare care trebuie să asigure toate garanțiile procesuale inculpatului, inclusiv pe cele statuate cu titlu obligatoriu prin Decizia nr. 25/2019 a Curții Constituționale.

Or, prevederile art. 43 alin. (5) din C. pen., care reglementează pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie, nu vizează în nici un fel trăsăturile esențiale ale infracțiunii, în sensul art. 15 din C. pen., motiv pentru care reținerea (sau nu) a acestora nu presupune o veritabilă schimbare de încadrare juridică.

Cu toate acestea, raportat la efectele pe care reținerea prevederilor art. 43 alin. (5) din C. pen. le are asupra limitelor pedepsei pe care instanța o poate stabili inculpatului, Curtea de Apel Alba Iulia a pus în discuție cererea inculpatului și a soluționat-o prin încheierea din 21 octombrie 2021, după luarea concluziilor părților și a procurorului, cu respectarea garanțiilor procesuale conferite de prevederile art. 386 din C. proc. pen., dezbaterile cu privire la fondul apelului fiind stabilite pentru alt termen de judecată.

Prin urmare, s-a considerat că solicitarea de casare a sentinței primei instanțe cu trimitere spre rejudecare, pentru acest motiv, este nefondată, deoarece orice presupusă neregularitate a hotărârii instanței de fond, sub acest aspect, a fost acoperită de către instanța de apel.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect invocat de către inculpat, privind nerespectarea dreptului la apărare, în sensul încălcării prevederilor art. 90 lit. c) din C. proc. pen., acesta susținând că, în fața instanței de fond, nu a fost asistat de apărător (ales sau din oficiu), cu toate că, prin reținerea prevederilor art. 43 alin. (5) din C. pen., limita superioară a pedepsei prevăzută de lege pentru fapta de care este acuzat depășește 5 ani, instanța de apel a apreciat că această susținere este nefondată, raportat la prevederile art. 187 din C. pen., potrivit cărora, prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Cu alte cuvinte, pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., avută în vedere la interpretarea prevederilor art. 90 lit. c) din C. proc. pen., este închisoarea între 1 și 5 ani, fără a se avea în vedere majorarea limitelor prevăzute de art. 43 alin. (5) din C. pen.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicată inculpatului A., având în vedere conduita de regret pe care acesta a manifestat-o în fața instanței de apel, dar și circumstanțele persoanele, fiind o persoană bine integrată în comunitate, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că se impune reducerea cuantumului pedepsei de la 2 ani la 1 an și 6 luni, la minimul legal prevăzut de lege, în considerarea prevederilor art. 335 alin. (1) din C. pen. coroborate cu art. 43 alin. (5) din C. pen.

Drept urmare, prin decizia penală nr. 27 din 20 ianuarie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 265 din 22 martie 2021 a Judecătoriei Aiud, pronunțată în dosarul nr. x/2020, și, în consecință, a fost desființată sentința penală atacată, în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei stabilite inculpatului, numai cu privire la cuantumul pedepsei închisorii, și rejudecând cauza doar sub acest aspect, a fost redus cuantumul pedepsei închisorii stabilit pentru inculpatul A., de la 2 ani închisoare la 1 an și 6 luni închisoare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate, care nu contravin deciziei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greșit, s-a reținut în privința sa incidența dispozițiilor art. 43 alin. (5) din C. pen., referitoare la tratamentul sancționator al recidivei postexecutorii, cu consecința majorării cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare și a stabilirii eronate a modalității de executare a pedepsei închisorii în condiții de detenție efectivă, de vreme ce pentru fapta pentru care fusese anterior condamnat intervenise reabilitarea.

Sub acest aspect, recurentul a învederat că fapta cercetată în cauză a fost săvârșită după împlinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea suferită anterior, având în vedere că, pentru stabilirea/calcularea momentului intervenirii reabilitării, se impunea a se ține seama și de numărul de zile considerate ca executate în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum acestea rezultau din adresa din 12 octombrie 2020 a Penitenciarului Mioveni. Cu toate acestea, prin încheierea din 21 octombrie 2021, ignorând informațiile care fuseseră transmise de locul de detenție chiar la solicitarea Judecătoriei Aiud (instanța de fond), Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, reținând că a fost liberat condiționat la 16 decembrie 2014 cu un rest de pedeapsă de 139 zile închisoare, astfel că pedeapsa s-a considerat executată la 03 mai 2015, moment din care a început să curgă termenul de reabilitare de 4 ani, care s-ar fi împlinit la data de 03 mai 2019. Procedând în această modalitate, instanța de apel i-a încălcat un drept recunoscut de lege și a pronunțat o hotărâre nelegală.

Mai mult, recurentul a arătat că, la momentul pronunțării sentinței penale nr. 265 din 22 martie 2021 de către Judecătoria Aiud, era încă aplicabilă decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în considerentele căreia s-a reținut că dispozițiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 sunt incidente și în cazul persoanelor condamnate liberate condiționat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 și aflate în termenul liberării condiționate, interpretarea dată prin această din urmă hotărâre respectivelor prevederi fiind declarată neconstituțională abia prin decizia Curții Constituționale nr. 242 din 08 aprilie 2021, ce a fost publicată în Monitorul Oficial al României la 08 iulie 2021. În această situație, a apreciat că se impunea ca instanța de fond să rețină, în privința sa, incidența dispozițiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, efectul final al aplicării retroactive a acestor norme legale fiind acela al împlinirii termenului de reabilitare la momentul săvârșirii infracțiunii pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, cu consecința constatării inexistenței stării de recidivă postexecutorie. Ca urmare, nefiind aplicabile dispozițiile privind recidiva, pedeapsa nu mai trebuia majorată cu jumătate, ci urma a fi stabilită o sancțiune în limitele legale prevăzute de norma de incriminare.

Recurentul a mai învederat că un alt efect al reținerii eronate a stării de recidivă postexecutorie a constat în stabilirea de către instanța de fond a unei pedepse privative de libertate cu executare efectivă în condiții de detenție, soluție care a fost menținută de curtea de apel în ceea ce privește modalitatea de executare a sancțiunii penale.

Pentru motivele arătate, s-a solicitat admiterea în principiu a căii extraordinare de atac și suspendarea executării hotărârii atacate conform art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., cu consecința impunerii obligațiilor prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. În măsura în care nu se va dispune suspendarea executării hotărârii, recurentul a solicitat ca, ulterior admiterii în principiu, să se ia în privința sa măsura preventivă a controlului judiciar, conform art. 448 alin. (4) din C. proc. pen.

Pe fond, s-a solicitat admiterea recursului în casație și, în principal, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., desființarea hotărârilor instanțelor de fond și apel și înlăturarea greșitei aplicării a legii, prin înlăturarea stării de recidivă, urmând a se proceda la reindividualizarea pedepsei, iar, în subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., casarea hotărârii dată în apel, dispunându-se rejudecarea cauzei de către curtea de apel, întrucât pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin încheierea din 05 aprilie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2020, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, instanța a constatat că este îndeplinită cerința prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia penală nr. 27 din 20 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constatat că recursul în casație a fost promovat, în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., de către A., persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. Deopotrivă, s-a apreciat că este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de către Curtea de Apel Alba Iulia.

S-a constatat că cererea de recurs în casație întrunește și cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele și domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că a fost invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul arătând că pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, în mod greșit, s-a reținut în privința sa incidența dispozițiilor art. 43 alin. (5) din C. pen., referitoare la tratamentul sancționator al recidivei postexecutorii, cu consecința majorării cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, deși pentru fapta pentru care fusese anterior condamnat intervenise reabilitarea, având în vedere că îi erau aplicabile dispozițiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Totodată, s-a arătat că un alt efect al reținerii eronate a stării de recidivă postexecutorie a constat în stabilirea de către instanța de fond a unei pedepse privative de libertate cu executare efectivă în condiții de detenție, soluție care a fost menținută de curtea de apel în ceea ce privește modalitatea de executare a sancțiunii penale.

Referitor la această condiție de admisibilitate, Înalta Curte a subliniat că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. doar acele nelegalități care afectează limitele și natura sancțiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii și măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, cum nu poate fi cenzurată nici temeinicia reținerii criteriilor, stărilor și circumstanțelor de individualizare a pedepsei.

În speță, s-a constatat că aspectele invocate de recurent în legătură cu nelegalitatea modalității de stabilire a pedepsei prin raportare la dispozițiile art. 43 alin. (5) din C. pen. ca urmare a incidenței prevederilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum acestea din urmă au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pot fi analizate în această cale extraordinară de atac, apreciindu-se că recursul în casație este admisibil în principiu din această perspectivă.

Deși prin prisma aceluiași caz de casare au fost formulate și critici referitoare la stabilirea eronată a modalității de executare a pedepsei închisorii, s-a reținut că aceste susțineri, prin care se tinde la reaprecierea criteriilor de individualizare a modalității de executare a sancțiunii penale aplicate, nu se circumscriu motivului invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.), care vizează doar aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, așadar aspecte de legalitate a hotărârii, iar nu de temeinicie a acesteia.

Față de cele ce preced, constatându-se că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește, în limitele mai sus arătate, pentru motivul de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.), condițiile prevăzute de art. 434 din C. proc. pen. - art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acesteia.

În ceea ce privește solicitarea de suspendare a executării hotărârii atacate, având în vedere că motivele învederate de recurent nu sunt de natură să justifice o asemenea măsură procesuală, iar, din oficiu, nu au fost identificate astfel de aspecte, Înalta Curte a apreciat-o ca fiind nefondată.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casație este nefondat.

Problemele de drept asupra cărora instanța urmează să se pronunțe pentru soluționarea prezentului recurs în casație sunt:

a) posibilitatea legală de compensare a zilelor de executare în condiții necorespunzătoare pentru cei liberați anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017;

b) efectele hotărârii judecătorești prin care se admite o cerere de reabilitare judecătorească pentru o condamnare anterioară în raport de data săvârșirii infracțiuni ulterioare cu care a fost sesizată instanța și față de care s-a reținut starea de recidivă;

c) limitele autorității de lucru judecat a hotărârii de reabilitare;

d) efectele împlinirii termenului de reabilitare judecătorească.

Niciuna dintre aceste instituții nu conduce însă la înlăturarea stării de recidivă, astfel cum a solicitat recurentul.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a enumerat expres.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că acest caz de casare este incident atunci când sunt încălcate limitele prevăzute în partea specială, dispozițiile privind concursul de infracțiuni, recidivă, circumstanțe atenuante sau măsuri educative. (...) o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracțiune (Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 84/RC/2019).

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul a susținut că pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, în mod greșit, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 43 alin. (5) din C. pen., referitoare la tratamentul sancționator al recidivei postexecutorii, cu consecința majorării cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, deși pentru fapta pentru care fusese anterior condamnat intervenise reabilitarea. Sub acest aspect, recurentul a învederat că, pentru stabilirea/calcularea momentului intervenirii reabilitării, se impunea a se ține seama și de numărul de zile considerate ca executate în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, efectul final al aplicării retroactive a acestor norme fiind acela al împlinirii termenului de reabilitare la momentul săvârșirii infracțiunii pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, cu consecința constatării inexistenței stării de recidivă postexecutorie.

Aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare și persoanelor care fuseseră liberate condiționat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017, astfel cum este cazul în prezentul recurs în casație. (Decizia Curții Constituționale a României nr. 242/08 aprilie 2021, paragraful 46)

Înalta Curte reține că, în speță, prin sentința penală nr. 265 din data de 22 martie 2021 pronunțată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din C. pen.

Ulterior, prin decizia penală nr. 27 din 20 ianuarie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 265 din 22 martie 2021 a Judecătoriei Aiud, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a fost desființată sentința penală atacată, în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, numai cu privire la cuantumul acesteia, și, rejudecând cauza numai sub acest aspect, a fost redus cuantumul pedepsei închisorii stabilit pentru inculpatul A., de la 2 ani închisoare la 1 an și 6 luni închisoare.

Deopotrivă, trebuie menționat că, cursul cercetării judecătorești în apel, prin încheierea din 21 octombrie 2021, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului A., din infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din C. pen., în infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.

În considerentele acestei încheieri s-a reținut că, în faza procesuală a apelului, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei de care este acuzat, în sensul înlăturării stării de recidivă postexecutorie reținută în sarcina sa de prima instanță, respectiv a prevederilor art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din C. pen. din încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat. În susținerea acestei solicitări, inculpatul a arătat că, anterior pronunțării sentinței de condamnare din prezenta cauză (22 martie 2021), Tribunalul București, secția I penală a pronunțat, la 26 martie 2020, sentința penală nr. 267/F/2020 în dosarul nr. x/2019, prin care, în temeiul art. 166 și următoarele din C. pen., coroborat cu art. 529 și următoarele din C. proc. pen., s-a dispus, în ceea ce-l privește, reabilitarea judecătorească de sub efectul condamnării la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 970/23 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2009, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București. Prin aceeași sentință a Tribunalului București, s-a dispus efectuarea mențiunii corespunzătoare pe hotărârea de condamnare. Această hotărâre a rămas definitivă prin neexercitarea căii de atac a contestației, motiv pentru care, în opinia inculpatului, se poate considera că era reabilitat la momentul pronunțării sentinței apelate (nr. 256/2021 a Judecătoriei Aiud), fiind astfel incidente prevederile art. 169 alin. (1) din C. pen., conform cărora reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. S-a mai arătat că, fiind vorba despre o reabilitare judecătorească, prin care o instanță de judecată a verificat și constatat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 168 C. pen., orice omisiune a organelor judiciare sau a celor administrative nu poate să afecteze situația juridică a inculpatului, în condițiile în care până la acest moment nu s-a pronunțat anularea reabilitării printr-o hotărâre judecătorească.

Analizând cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, instanța de apel a apreciat că aceasta este nefondată. Astfel, în ceea ce privește antecedența penală a inculpatului A., Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar, acesta a fost condamnat prin sentința nr. 970 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2009, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare, din executarea acestei pedepse inculpatul fiind liberat condiționat la data de 16 decembrie 2014, cu un rest de pedeapsă de executat de 139 zile, potrivit sentinței penale nr. 4499 din 09 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Pitești.

Referitor la aplicarea instituției reabilitării, prevăzută de art. 165 - 171 din C. pen., Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că, potrivit prevederilor art. 166 alin. (1) lit. a) și lit. b) din C. pen., condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de către instanță, după împlinirea termenului de 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani, ori a termenului de 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani. De asemenea, potrivit art. 167 alin. (5) C. pen., în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse.

Sub acest aspect, s-a constatat că inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare și la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pedepse care au fost cumulate ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei de 3 ani închisoare, prin sentința penală nr. 970/23 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2009, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București. Conform art. 167 alin. (5) din C. pen., termenul de reabilitare este de 4 ani (raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare). În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă acest termen, au fost reținute prevederile art. 167 alin. (1) C. pen., potrivit cărora acest termen se socotește de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei.

Potrivit sentinței penale nr. 4499 din 09.12.2014 pronunțată de Judecătoria Pitești, inculpatul a fost liberat condiționat la data de 16.12.2014, cu un rest de pedeapsă de 139 zile, iar pedeapsa la care acesta a fost condamnat s-a considerat executată la data de 03 mai 2015. Prin urmare, având în vedere termenul de reabilitare de 4 ani, prin raportare la data la care pedeapsa la care inculpatul a fost condamnat s-a considerat executată, respectiv 03 mai 2015, rezultă că data la care s-a împlinit termenul de reabilitare a fost 03 mai 2019, potrivit prevederilor art. 166 din C. pen.

Or, fapta de care este acuzat inculpatul în prezenta cauză a fost săvârșită la data de 07 martie 2019, adică chiar și anterior împlinirii termenului de reabilitare, nu numai anterior hotărârii judecătorești de reabilitare.

Revenind la critica formulată de recurentul inculpat A., în sensul că termenul de reabilitare s-a împlinit anterior săvârșirii faptei pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, întrucât se impunea ca instanța să rețină incidența art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, efectul final al aplicării retroactive a acestor norme fiind acela al împlinirii termenului de reabilitare la momentul săvârșirii infracțiunii pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, cu consecința constatării inexistenței stării de recidivă postexecutorie, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Sub acest aspect, instanța observă că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 242/08 aprilie 2021 s-a constatat că dispozițiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituționale. În considerentele deciziei Curții Constituționale menționate anterior, printre altele, s-au reținut următoarele:

"29. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, a reținut că (i) dispozițiile art. 551 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 nu disting, în acordarea măsurii compensatorii, între persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 și persoanele liberate condiționat și nu limitează aplicarea dispozițiilor art. 551 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a legii menționate; (ii) evoluția procesului legislativ care a condus la adoptarea Legii nr. 169/2017 relevă, cu claritate, voința legiuitorului de a nu limita aplicarea dispozițiilor art. 551 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 și de a nu limita acordarea măsurii compensatorii la instituția liberării condiționate, aplicabilă ulterior intrării în vigoare a legii menționate; (iii) modificările operate de legiuitor asupra formei inițiale a proiectului, prin eliminarea reglementării măsurii compensatorii din capitolul consacrat liberării condiționate și includerea acestei reglementări în capitolul dedicat condițiilor de detenție, dar mai ales prin eliminarea referirii la liberarea condiționată, reflectă voința acestuia de a nu restrânge aplicabilitatea dispozițiilor art. 551 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii, care au vocația de a beneficia de liberarea condiționată ulterior intrării în vigoare a legii menționate; (iv) excluderea persoanelor liberate condiționat anterior din sfera de aplicare a dispozițiilor art. 551 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, atunci când devin incidente dispozițiile în materia revocării liberării condiționate, ar contraveni voinței legiuitorului, care rezultă din evoluția procesului legislativ.