ÎCCJ, decizie (scj.ro #192663)

Acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară încheiat de mandatarul cu procură specială autentificată de un notar olandez. Lipsa apostilei de pe procură. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Privilegiile și garanțiile reale. Ipoteca

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute

contract de garanție imobiliară

contract de ipotecă

procură specială

apostilă

C. proc. civ., art. 249, art. 501 alin. (1)

Regulamentul CE nr. 805/2004, art. 4 pct. 3

Regulamentul nr. 1215/2012, art. 2 alin. 1 lit. c)

Legea nr. 36/1995, art. 139 alin. (1)-(2)

C. civ., art. 2013, art. 2378 alin. (1)

Convenția de la Haga, art. 3, art. 4

Legea nr. 31/1990, art. 1

Potrivit art. 3 din Convenția de la Haga, cu privire la suprimarea cerinței

supralegalizării actelor oficiale străine, încheiată la 5 octombrie 1961, la care România este parte, aplicarea apostilei, definită la art. 4 din Convenție, este singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului, ori identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acel act, interpretarea literală și teleologică a normei legale supletive citate fiind de natură a circumscrie caracterul facultativ, iar nu obligatoriu al aplicării apostilei în cazurile prevăzute strict și limitativ.

Această formalitate nu mai poate fi considerată ca necesară în condițiile în care, pe de o parte, scopul apostilei statuat de art. 3 din Convenție a fost deja atins, prin recunoașterea pe cale judiciară a caracterului autentic al procurii, iar, pe de altă parte, nu au fost contestate aspectele legate de veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului, identitatea sigiliului sau a ștampilei.

Contractul de garanție imobiliară, a cărui nulitate absolută s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, încheiat în condițiile legii, prin prezentarea unei împuterniciri speciale date în acest sens autentificată de un notar olandez, este de natură a produce consecințe juridice și a garanta autenticitatea semnăturii mandantului și a conținutului procurii, valabilitatea acesteia nefiind condiționată de îndeplinirea altor formalități reglementate în dreptul intern ori în cel comunitar.

Prin urmare, lipsa apostilei nu este de natură a înfrânge caracterul autentic al procurii în baza căreia a fost perfectat contractul de garanție imobiliară contestat, sancțiunea nulității acestuia neputând fi primită.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2551 din 24 noiembrie 2021

Prin cererea înregistrată sub nr. x/111/2017 la 9 martie 2017 pe rolul Tribunalului Bihor, Secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar C.I.I. B., le-a chemat în judecată pe pârâtele C. B.V., persoană juridică de naționalitate olandeză și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 143 din 14 ianuarie 2013 de B.N.P. „E.”, să dispună desființarea actelor subsecvente, respectiv a procesului-verbal din 27 august 2014 și a actului de adjudecare nr. 90 din 5 septembrie 2014, întocmite în dosarul de executare nr. x/E/2014 al Societății de Executori Judecătorești „F.”, precum și radierea înscrierilor de sub nr. B12, B13 și B14 din cartea funciară nr. (...) Sălard, cu revenirea la situația de carte funciară de sub nr. B5, B6, B7 din cartea funciară nr. (...) Sălard.

Prin Sentința nr. 107/LP din 6 iunie 2017, Tribunalul Bihor, Secția a II-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar C.I.I. B., a declarat apel.

Prin decizia nr. 14/C/2018-A din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul și a schimbat în totalitate sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 143 din 14 ianuarie 2013 de B.N.P. „E.”, a desființat procesul-verbal din 27 august 2014 și actul de adjudecare nr. 90 din 5 septembrie 2014, întocmite în dosarul de executare x/E/2014 al S.E.J. ,,F.” și a dispus radierea înscrierilor de sub nr. B12, B13 și B14 din cartea funciară nr. (...) Sălard, cu revenirea la situația de carte funciară de sub nr. B5, B6, B7.

Împotriva acestei decizii, pârâtele D. și C. B.V. au declarat recurs.

Prin decizia nr.1903 din 23 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe de apel, spre o nouă judecată.

În rejudecare, prin decizia nr. 147/C/2020-A din 1 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă, pe care a obligat-o la plata către intimata-pârâtă C. B.V. a sunei de 16.927,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 4.592,30 lei reprezintă onorariu de avocat în apel, iar 12.335 lei, taxă judiciară de timbru aferentă recursului, iar către intimata-pârâtă D. a sumei de 15.310 lei, cu același titlu, din care suma de 2.975 lei reprezintă onorariu de avocat în apel, iar suma de 12.335 lei, taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C A. S.R.L., în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. a declarat recurs.

În motivarea căii extraordinare de atac, recurenta-reclamantă a invocat critici de nelegalitate a deciziei care se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în primul rând, a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 88, art.100 și art.139 alin. (2) și (3) din Legea nr. 36/1995, ale art. 270 și 309 alin. (5) C. proc. civ., respectiv ale art. 3 din Convenția de la Haga cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că opinia instanției de apel în sensul încheierii contractului în baza a două procuri se bazează pe adresa Biroului Notarial „E.” și pe încheierea de completare nr. 49 din 24 mai 2017, emisă de același birou notarial, contravenind astfel dispozițiilor legale citate.

În acest context, a susținut că încheierea de completare nr. 49 din 24 mai 2017 a Biroului Notarial „E.” nu poate fi luată în considerare ca fiind o veritabilă completare a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 143 din 14 ianuarie 2013, atât timp cât, potrivit art. 88 din Legea nr. 36/1995, completarea actului autentic putea fi realizată doar cu acordul ei prealabil.

Prin urmare, autoarea căii de atac a apreciat că atât încheierea de completare, cât și adresa emisă de biroul notarial la solicitarea instanței de apel de a depune actele care au stat la baza autentificării contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 143 din 14 ianuarie 2013 pot fi calificate sub aspect probatoriu ca fiind cel mult o declarație de martor.

În aceste condiții, a susținut că decizia instanței de apel, care a constatat, peste conținutul actului autentic, că la baza acestuia a stat și procura în traducere legalizată din 5 mai 2011 încalcă dispozițiile art. 270 și pe cele ale art. 309 alin. (5) C. proc. civ., dar și art. 100 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora înscrisul autentic face deplină dovadă privitor la cele constatate de notarul public până la declararea lui ca fals, iar proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris.

Așa fiind, a subliniat că, raportat la textele legale mai sus indicate, contractul de garanție a fost încheiat doar în baza procurii speciale din 11 noiembrie 2011, care nu are aplicată apostila și, prin urmare, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 139 alin. (2) și (3) din Legea nr. 36/1995, astfel că se impune constatarea nulității absolute a contractului, în baza art. 2.013 și art. 2.378 alin. (1) C. civ., pentru lipsa mandatului în formă autentică.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material statuate de prevederile art. 187, art. 555 și art. 1169 C. civ., precum și de prevederile art. 1 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, a subliniat că bunurile ce formează patrimoniul persoanelor juridice nu pot fi afectate decât scopului pentru care au fost constituite, în cazul de față activității cu scop lucrativ. Astfel, în măsura în care bunurile ce formează patrimoniul societăților comerciale sunt afectate nu scopului lucrativ pentru care au fost constituite, ci în vederea desfășurării anumitor activități sau acțiuni străine de scopul înființării lor, interesul general ce a determinat crearea cadrului legal pentru înființarea persoanelor juridice este direct afectat.

Potrivit recurentei, garantarea cu bunurile proprii a datoriilor unei terțe persoane juridice, fără a exista nicio legătură între activitatea garantului și datoria a cărei executare este garantată, înfrânge principiul afectațiunii speciale a patrimoniului persoanei juridice.

Astfel, a susținut că instanța de apel a reținut în mod nelegal libertatea persoanei juridice de a dispune de bunurile proprii și de a contracta, fără a avea în vedere că aceste libertăți nu sunt absolute, ci sunt acordate în limitele stabilite de lege.

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinare.

În cauză, față de data înregistrării dosarului pe rolul instanțelor, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., care a fost comunicat ambelor părți.

Prin punctul de vedere la raport comunicat la dosar, intimatele D. și C. B.V. au invocat excepția inadmisibilității recursului.

Prin încheierea din 6 octombrie 2021 a acestei instanțe, completul de filtru a calificat excepția invocată de către intimate ca vizând în realitate nulitatea căii de atac și a respins-o, apreciind că motivele menționate în susținere pot face obiectul controlului de legalitate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar recursul a fost admis în principiu, fixându-se termen de soluționare a acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins pentru considerentele ce se vor arăta:

Cu titlu preliminar,

Înalta Curte reiterează prevederile art. 501 alin. 1 C. proc. civ. potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești, ce presupune ca instanța de rejudecare a fondului după casare să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că au dobândit practic caracter definitiv, neputând fi repuse în discuție, statuările acestei instanțe din cuprinsul deciziei nr. 1903/23 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în primul ciclu procesual și prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, decizie prin care s-a reținut că procura acordată în vederea încheierii unui contract de ipotecă trebuie să îndeplinească cerința formei autentice; că procurile speciale prezentate în vederea perfectării contractului de ipotecă autentificat sub nr.143 din 14 ianuarie 2013 de B.N.P. ,,E.” au fost încheiate în fața notarului public G., Olanda la 11 noiembrie 2011, fiind înscrisuri autentice în sensul art. 4 pct. 3 din Regulamentul C.E. nr. 805/2004, respectiv art. 2 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 1215/2012 și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia actul prezentat trebuie să îndeplinească condițiile necesare pentru autentificare în statul de origine; că, într-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul evitării unui formalism excesiv, astfel încât apar nerezonabile susținerile referitoare la necesitatea ca procurile în discuție să îndeplinească condițiile impuse de Legea nr. 36/1995 pentru a fi considerate acte autentice, precum și cele referitoare la faptul că semnătura notarului public atestă numai semnătura mandantului, nu și conținutul actului; finalmente, că obiectivul integrării pe care-l urmărește Uniunea Europeană nu poate fi realizat decât cu respectarea principiului supremației dreptului comunitar asupra celui național, consacrat de altfel și prin legea fundamentală.

Pe fondul recursului

, pornind de la aceste dezlegări de principiu care se impun cu caracter obligatoriu în rejudecare, circumscrise, în esență, recunoașterii pe cale judiciară a autenticității procurii speciale încheiate la data de 11 noiembrie 2011 în fața notarului olandez, Înalta Curte apreciază că în mod judicios instanța de prim control judiciar a statuat în sensul valabilității încheierii contractului de ipotecă autentificat sub nr. 143 din 14 ianuarie 2013 de BNP „E.”, fiind respectate, cu evidență, rigorile prevăzute imperativ de dispozițiile art. 2.013 și, respectiv, art. 2.378 alin. (1) C. civ.

Cu alte cuvinte, contractul de garanție imobiliară în litigiu a fost încheiat în condițiile legii, prin prezentarea de către intimata-pârâtă D. a unei împuterniciri speciale autentice date în acest sens, de natură a produce consecințe juridice și a garanta autenticitatea semnăturii mandantului și a conținutului procurii, valabilitatea acesteia nefiind condiționată de îndeplinirea  altor formalități reglementate în dreptul intern ori în cel comunitar.

În susținerea acestei concluzii vine și împrejurarea că valabilitatea și autenticitatea împuternicirii în discuție nu a fost contestată și constatată ca atare în țara de origine, Olanda.

Din această perspectivă, apar irelevante în cauză speculațiile referitoare la imposibilitatea producerii de efecte juridice, dedusă dintr-un pretins caracter inform al procurii în discuție generat de lipsa apostilării acesteia.

Astfel, potrivit art. 3 din Convenția de la Haga, cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, încheiată la 5 octombrie 1961, la care România este parte, aplicarea apostilei, definită la art. 4 din Convenție, este singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului, ori identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acel act, interpretarea literală și teleologică a normei legale supletive citate fiind de natură a circumscrie caracterul facultativ, iar nu obligatoriu al aplicării apostilei în cazurile prevăzute strict și limitativ.

Or, în cauză, această formalitate nu mai poate fi considerată ca necesară în condițiile în care, pe de o parte, așa cum s-a arătat, scopul apostilei statuat de art. 3 din Convenție a fost deja atins, prin recunoașterea pe cale judiciară a caracterului autentic al procurii, iar pe de altă parte în cauză nu au fost contestate aspectele legate de veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului, identitatea sigiliului sau a ștampilei.

Totodată, de remarcat este și faptul că art. 139 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 interzice birourilor notariale din România să ia în considerare actele autorităților străine care nu sunt supralegalizate, în antiteză cu prevederile alin. (1) al aceluiași articol care face trimitere și reglementează, de o manieră alternativă, supralegalizarea ori apostilarea actelor notariale încheiate în România în situațiile în care aceste formalități sunt necesare în străinătate pentru valabilitatea respectivelor înscrisuri.

Or, extinderea alternativei prevăzute în alin. (1) la ipoteza statuată în alin. (2) al art. 139, afirmată de recurenta-reclamantă în susținerea pretențiilor deduse judecății, adaugă la lege, neputând fi validată.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte apreciază ca fiind superfluă și susținerea recurentei vizând greșita valorificare a încheierii notariale de completare nr. 49 din 24 mai 2017, prin care s-a constatat că la încheierea contractului de ipotecă intimata-pârâtă C. B.V. a fost reprezentată de intimata-pârâtă D. în baza a două procuri, respectiv atât în baza procurii neapostilate, în discuție, cât și în baza unei procuri apostilate, întrucât această încheiere nu este aptă de a produce efecte juridice față de reținerea ca îndestulătoare a formei autentice a împuternicirii neapostilate, după cum s-a arătat, cu atât mai mult cu cât valabilitatea încheierii disputate nu a fost contestată și constatată în instanță.

Față de cele ce preced, instanța supremă este în măsură a conchide în sensul că lipsa apostilei nu este de natură a înfrânge caracterul autentic al procurii în baza căreia a fost perfectat contractul de garanție imobiliară contestat, sancțiunea nulității acestuia neputând fi primită, cum în mod just s-a reținut în susținerea soluției recurate.

Cu referire la critica vizând încălcarea prin încheierea contractului de ipotecă contestat a patrimoniului de afectațiune al recurentei-reclamante, în condițiile în care aceasta a garantat cu bunurile proprii plata datoriilor unor societăți comerciale terțe către intimata-pârâtă C. B.V., Înalta Curte reține în prealabil indicarea formală a textelor legale a căror încălcare se pretinde, întâi prin contractul de ipotecă și apoi prin decizia recurată, respectiv a prevederilor art. 187, art. 555, art. 1.169, art. 1.247 C. civ., precum și pe cele ale art. 1 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, textele legale citate consacră elementele constitutive ale persoanei juridice, cu referire expresă la patrimoniul propriu al acesteia afectat realizării unui scop licit și moral, în acord cu interesul general, natura juridică, caracteristicile și personalitatea juridică a societății comerciale, conținutul dreptului de proprietate privată, libertatea de a contracta în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, ca și sancțiunea ce intervine în cazul încălcării dispozițiilor legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

Se reține că instanța de apel a înlăturat pretențiile reclamantei, cu motivarea că în cauză aceasta nu a dovedit constituirea în patrimoniul său a unui patrimoniu de afecțiune, în sensul reglementat de legea civilă și nici faptul că prin încheierea contractului de garanție a cărui nulitate se invocă s-a urmărit un scop ilicit și/sau imoral, aducându-se astfel atingere intereselor generale ale societății.

Instanța supremă își însușește, la rândul său, aceste argumente, constatând că, deși în virtutea principiului general

actori incumbit probatio,

statuat de art. 249 C. proc. civ., recurentei-reclamante îi revenea sarcina, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Bobârnac c României, 61715/11, hotărârea din 12 iulie 2016, par. 34), de a-și proba pretențiile deduse judecății, ea nu și-a îndeplinit această obligație procesuală, împrejurare de altfel necontestată în recurs și care este de natură a înlătura critica vizând încălcarea sau aplicarea greșită de către curtea de apel a normelor de drept material anterior menționate.

De principiu, în calitate de subiect de drept, persoana juridică are atribute de identificare proprii. În acest sens, ea este titulara unui patrimoniu propriu care include toate drepturile și datoriile evaluabile în bani aparținând acesteia, inclusiv cele generate de activitatea sa. Acest patrimoniu nu se confundă cu patrimoniul de afectațiune, care este o formă de divizare a unui patrimoniu unic. Acesta din urmă poate fi divizat sau supus uneia sau mai multor afectațiuni, putând conține, deci, mai multe patrimonii de afectațiune.

Totodată, potrivit principiului specialității capacității de folosință, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și nu-și poate asuma decât acele obligații care corespund scopului său statutar, iar exercitarea și îndeplinirea acestora se realizează prin organele sale de administrare, potrivit regulilor mandatului. Actele juridice făcute de acestea în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice însăși, chiar și în raporturile cu terții, cu excepțiile prevăzute de lege. Pe de altă parte, scopul statutar descris în art. 1 din Legea nr. 31/1990 nu trebuie confundat cu obiectul de activitate al societății. Așadar, nimic nu împiedică societatea să încheie valabil și acte conexe, accesorii sau adiacente obiectului de activitate în măsura în care acestea sunt necesare scopului acesteia.

Față de cele ce preced, apare evident faptul că pretențiile recurentei-reclamante se circumscriu practic încheierii unei garanții reale în vederea restituirii către prima pârâtă a unor datorii ale unor terți, în condițiile în care cea dintâi nu a negat preexistența unor raporturi comerciale între aceasta, în calitate de garant și societățile terțe ale căror datorii către intimata-pârâtă C. B.V. le-a garantat, aspect invocat prin întâmpinarea depusă la fila 33 a dosarului de fond, necontestat și justificat prin activarea în același domeniu de activitate, de natură să confirme caracterul rezonabil și acceptabil al operațiunii contestate, contrar susținerilor recurentei.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Față de prevederile art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs potrivit art. 494 din același act normativ, reținând culpa procesuală în sarcina recurentei, ca parte căzută în pretenții, Înalta Curte a obligat-o pe aceasta să plătească intimatei-pârâte C. B.V. suma de 1665 euro cu titlu de cheltuieli de judecată din prezenta fază procesuală, reprezentând onorariu avocat și justificată cu chitanța aflată la fila 84 dosar recurs.