ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3159/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.02.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea de producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, anularea în parte a Autorizației de Gospodărire a Apelor nr. 120/29.05.2019 privind Barajul și lacul de acumulare Fântânele, în sensul anulării obligației nr. 8 din Cap. "Titularul autorizației este obligat", măsură care instituie obligația "să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori". Prin sentința civilă nr. 5935 din 13 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 29.01.2021, sub nr. dosar x/2020

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 502 din data de 1 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române.

Recursul exercitat în cauză. Împotriva sentinței de fond a promovat recurs reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată de la fond și din recurs. În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul unei prezentări a situației de fapt, că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996. Astfel, a arătat că în mod nelegal instanța de fond a reținut, cu privire la obligația "să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori", incidența art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, care prevede că în zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligația de întreținere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca și de întreținere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor și a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective. Sub aspectul evidențiat a considerat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material întrucât art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 se referă la lucrări de construcții și nicidecum la obligația de colectare a deșeurilor. Pe de altă parte, a arătat că obligația are în vedere întreținerea albiilor minore, astfel că este evident că întreținerea, repararea sau refacerea lucrărilor de amenajare nu se confundă cu activitatea de igienizare a luciului apei și, ca urmare, textul de lege invocat nu poate constitui temei de drept pentru impunerea obligației de a igieniza întreaga suprafață a Lacului de acumulare Fântânele. A apreciat recurenta că se impune a se observa că potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale Apele Române, intimata-pârâtă este operator unic pentru resursele de apă de suprafață naturale sau amenajate, indiferent de deținătorul cu orice titlu al amenajării și pentru resursele de apă subterană și indiferent de natura lor și a instalațiilor aferente, scop în care alocă dreptul de utilizare a resurselor de apă cu potențialele lor naturale, în condițiile legii, cu excepția celor prevăzute expres în reglementările specifice în vigoare. În acest sens a concluzionat că Hidroelectrica nu este administratorul Acumulării Fântânele și că asupra lucrării hidrotehnice Hidroelectrica are un drept de concesiune și nicidecum asupra apei, ca bun din domeniul public care este dată prin lege în administrarea Administrației Naționale Apele Române. Așadar, a apreciat că lacul de acumulare ca și construcția hidrotehnică este concesionată către Hidroelectrica, însă apa din lacul de acumulare este administrată de Administrația Națională Apele Române, apă pe care Hidroelectrica o utilizează în temeiul unui abonament de utilizare/exploatare a resurselor de apă, plătind un tarif de 1,10 RON/metru cub către Administrația Națională Apele Române. Or, dacă Hidroelectrica ar administra luciul de apă, astfel cum pretinde Administrația Națională Apele Române și instanța de fond, nu înțelege care ar mai fi rațiunea încheierii abonamentului de utilizare a resurselor de apă cu aceasta. Ca urmare, a opinat că Hidroelectrica ar putea să utilizeze această apă pe care o uzinează fără niciun tarif și fără a încheia cu Administrația Națională Apele Române un abonament în acest sens, deoarece ipoteza Administrației Naționale Apele Române este contrazisă de legislația în vigoare, care îi conferă calitatea de administrator al apelor ce aparțin domeniului public al statului. Instanța de fond nu a avut în vedere aspectul că suprafața lacului de acumulare este de 325 km pătrați, ceea ce face ca o asemenea măsură instituită în sarcina Hidroelectrica, pe lângă faptul că nu are temei legal în legislația specifică, să fie imposibil de realizat. A mai arătat recurenta că Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare, dispune că Administrația Națională Apele Române este administratorul lacurilor aflate în domeniul public al statului român, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) și alin. (1 1 ), art. 3 1 și art. 4 alin. (2) din lege, citate în cuprinsul cererii de recurs. În continuare, a susținut că hotărârea de fond a fost dată cu greșita aplicare a art. 6 și a art. 1 alin. (2) din Anexa 1 la Ordinul nr. 891/2019 privind aprobarea Procedurii și competențelor de emitere, modificare, retragere și suspendare temporară a autorizațiilor de gospodărire a apelor, precum și a Normativului de conținut al documentației tehnice supuse autorizării, criticând raționamentul instanței de fond ce a condus la pronunțarea sentinței care se sprijină pe aspectul că, în virtutea art. 6 din Ordinul nr. 891/2019, Administrația Națională Apele Române poate impune și alte măsuri care intră în marja de apreciere a autorității. În acest sens a solicitat a se observa că Ordinul nr. 891/2019 a intrat în vigoare la data de 7 august 2019, iar Autorizația de Gospodărire a Apelor nr. 120/2019 contestată a fost emisă la 29 mai 2019, deci anterior intrării în vigoare a actului normativ reținut ca fiind aplicabil de către instanța de fond. Or, în opinia recurentei, legalitatea actului administrativ contestat trebuie analizată la momentul emiterii acestuia, raportat la actele normative contemporane în vigoare, potrivit principiului "tempus regit actum", astfel încât este evident că instanța de fond s-a raportat la un act normativ care nu era în vigoare, fiind vorba despre o evidentă greșită aplicare a normei de drept material. În referire la greșita aplicare a art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019 privind aprobarea Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundații, secetă hidrologică, incidente/accidente la construcții hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă și poluări marine în zona costieră, a făcut trimitere la dispozițiile sus-menționate, pe care le-a citat în cuprinsul cererii de recurs, și a susținut că se impune a se observa aspectul că niciuna dintre părți nu a invocat în susținerea poziției sale prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019. Astfel, în măsura în care instanța a reținut totuși acest articol, a subliniat că Ordinul nr. 459/78/2019 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 558 din data de 8 iulie 2019, actul normativ intrând în vigoare la data de 8 iulie 2019, iar actul administrativ contestat a fost emis la data de 29 mai 2019, deci anterior adoptării ordinului amintit, considerând că acesta nu este aplicabil speței deduse judecății. În plus, dacă instanța ar fi dorit să dea eficiență acestui articol, ar fi putut observa că norma legală obligă Hidroelectrica la colectarea plutitorilor din zona frontului de apărare și nicidecum de pe întreaga suprafață a lacului de 325 km pătrați. În final, a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală întrucât se sprijină pe niște înscrisuri nedepuse în probațiune, deci înscrisuri străine de pricina dedusă judecății. Astfel, a menționat contractul de concesiune nr. x/27.12.2004 ce nu a fost depus la dosarul cauzei de către pârâtă, aceasta făcând doar trimitere la acest contract de concesiune, fără a fi încuviințat de instanța de la fondul cauzei. Ca urmare, soluția primei instanțe se sprijină pe prevederea din contractul de concesiune care stipulează că, concesionarului Hidroelectrica îi revine obligația de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate, între care se regăsește inclusiv protecția mediului (art. 11 lit. i) din contractul de concesiune nr. x/2004 încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului și Hidroelectrica S.A.). Deși Hidroelectrica este obligată să protejeze mediul, această obligație îi revine doar din perspectiva activității proprii, întrucât nu există nicio rațiune și niciun temei legal pentru a se considera că Hidroelectrica este ținută să ia măsuri sau să împiedice poluarea luciului de apă de către alți poluatori, în condițiile în care în materia protecției mediului există cu valoare de principiu înscris faptul că "poluatorul plătește" (art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului). Același act normativ prevede la art. 94 alin. (1) că protecția mediului constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice și juridice, în acest scop suportând costul pentru repararea prejudiciului și înlăturând urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului potrivit principiului "poluatorul plătește", astfel că este evident că plutitorii de pe lacul Fântânele, constând în pet-uri, bușteni, nu sunt deșeuri produse de Hidroelectrica și nu rezultă din activitatea curentă a acesteia, ci au natura juridică a unor deșeuri abandonate și/sau deșeuri al căror producător nu este cunoscut, devenind incidente dispozițiile art. 21 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, redate în cuprinsul recursului. Așadar, a opinat că Hidroelectrica nu poate fi ținută responsabilă pentru activitatea de poluare produsă de alți poluatori persoane fizice și/sau juridice, ci poate fi trasă la răspundere și i se pot trasa măsuri de igienizare doar cu privire la eventuala poluare produsă de societate, solicitând instanței să aibă în vedere, pe de o parte, dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea Administrației Naționale Apele Române, potrivit cărora Administrația Națională Apele Române este operator unic pentru resursele de apă de suprafață naturale sau amenajate, indiferent de deținătorul cu orice titlu al amenajării, și pentru resursele de apă subterană, indiferent de natura lor și a instalațiilor aferente, scop în care alocă dreptul de utilizare a resurselor de apă cu potențialele lor naturale, în condițiile legii, cu excepția celor prevăzute expres în reglementările specifice în vigoare. Pe de altă parte, a solicitat să fie avute în vedere dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996 conform cărora gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei și a politicii naționale, cu respectarea reglementărilor naționale în domeniu, se realizează de Administrația Națională Apele Române, prin administrațiile bazinale de apă din subordinea acesteia.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă Administrația Națională Apele Române a formulat întâmpinare față de recursul reclamantei, în cuprinsul căreia a arătat, în principal, că recurenta nu a formulat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în unul dintre motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nu a indicat în mod concret motivele de casare pe care își sprijină demersul promovat, solicitând să se constate nulitatea acestuia. Totodată, a invocat excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește obligația ce stabilește în sarcina titularului autorizației de gospodărire a apelor, vizând lucrarea hidrotehnică denumită Barajul de lacul de acumulare Fântânele, prin raportare la decizia civilă nr. 734/2020 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2019, expunând în cuprinsul întâmpinării argumentele ce sprijină această opinie. În subsidiar, a solicitat să se constate că recursul reclamantei este nefondat, apreciind că în mod corect a reținut instanța de fond că actul administrativ contestat este legal, impunându-se menținerea sentinței primei instanțe ca temeinică și legală. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând instanței de recurs să respingă ca nefondată excepția nulității recursului, considerând că este invocată doar formal, precum și excepția autorității de lucru judecat și apărările pe fondul cauzei formulate de intimată prin întâmpinare, reiterând argumentele formulate în sprijinul recursului promovat. În referire la susținerile privind nemotivarea recursului, a arătat că recursul a fost motivat cu respectarea legii, în cererea de recurs precizând în ce constă nelegalitatea sentinței atacate, expunând criticile aduse acesteia și indicând în acest sens dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la motivul de casare privind interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile. La termenul din data de 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, și a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate pe excepția invocată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, excepție invocată de intimata-pârâtă Administrația Națională Apele Române prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să constate nulitatea recursului reclamantei, în considerarea argumentelor ce succed: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol. Așadar, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de prevederile art. 488 din C. proc. civ. Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului. Astfel, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și arătarea probelor pe care se bazează. Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Prin urmare, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod expres și limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului și nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate. În egală măsură, Înalta Curte reține că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia. În acest context, ca o primă observație, Înalta Curte reține că din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că recurenta este nemulțumită și de modalitatea în care instanța de fond a administrat și a analizat probatoriile administrate, cu referire punctuală la contractul de concesiune nr. x/27.12.2004 pretins a nu fi fost depus de intimata-pârâtă și neluat în considerare de către prima instanță. Sub acest aspect se impune a se preciza, pe de o parte, că probatoriul relevant a fost administrat în cauză, iar, pe de altă parte, că modul în care instanța de fond a administrat și a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau la administrarea și interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel încât se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. În altă ordine de idei este de observat faptul că, în prezenta cauză, deși a precizat că recursul se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate de prima instanță, subsumate motivului de casare invocat, prin care să arate în concret în ce constă nelegalitatea sentinței atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii. Analizând cererea de recurs și susținerile recurentei-reclamante, în raport cu soluția pronunțată de prima instanță, Înalta Curte reține că partea nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinței atacate, deși a indicat care sunt normele de drept material pretins a fi fost încălcate de instanța de fond, limitându-se să reia apărările formulate în fața primei instanțe și să redea în cuprinsul cererii de recurs dispozițiile legale incidente în cauză. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică arătarea în concret a greșelilor imputate instanței de fond și încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta prevăzut în textul de lege invocat, simpla nemulțumire cu privire la soluția pronunțată de prima instanță prin sentința de fond atacată nefiind suficientă pentru a conduce la demonstrarea nelegalității hotărârii atacate. Dimpotrivă, exigențele prevăzute de lege impun ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres și limitativ prevăzute în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având deja la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe. Din această perspectivă este important a se mai reține că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată de instanța de fond, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. Astfel, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu poate fi limitat la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză, la citarea dispozițiilor legale considerate relevante, la reluarea apărărilor formulate și în fața instanței de fond și la reiterarea situației de fapt stabilite, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate instanței, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează. Întrucât recurenta-reclamantă nu a arătat, în concret, în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, precum și modul în care normele de drept incidente în cauză au fost încălcate ori greșit aplicate și interpretate de instanța de fond în adoptarea soluției contestate, simpla indicare formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a fi formulate argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții, pune instanța de recurs în imposibilitatea de a efectua un control de legalitate a sentinței de fond din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub aspectul invocat. În aceste condiții, reținând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurenta-reclamantă a procedat la reluarea apărărilor formulate în fața instanței de fond și a aspectelor rezultate din probatoriul administrat în cauză, respectiv la citarea dispozițiilor legale incidente, neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate. Totodată, Înalta Curte reține că nu se mai impune analizarea excepției autorității de lucru judecat, ținând cont de faptul că vizează fondul cauzei, iar soluționarea acesteia este de prisos raportat la soluția de admitere a excepției nulității recursului care se prefigurează a fi pronunțată în virtutea considerentelor arătate. Referitor la solicitarea din cererea de recurs a recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu, atât în fața instanței de fond, cât și în recurs, Înalta Curte reține, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor și nu a precizat în ce constau acestea, conform art. 451 alin. (1) și art. 452 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modalitatea de soluționare a recursului acesteia, în privința căruia urmează a fi constatată nulitatea, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același act normativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, deoarece este partea aflată în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale aplicabile în materie.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același Cod, va constata nulitatea recursului exercitat de reclamantă împotriva sentinței de fond pe care, în consecință, o va menține ca legală.