ÎCCJ, decizie (scj.ro #192248)

Limitele în care instanța judecă ulterior pronunțării în cauză a unei ordonanțe de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul/Drept comercial. Protecția consumatorilor

Index alfabetic: Acțiune în constatarea rezoluțiunii de drept

antecontract de vânzare-cumpărare

clauză abuzivă

motivarea hotărârii judecătorești

dreptul la un proces echitabil

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

Directiva nr. 93/13, art. 3 alin. 2-3, art. 4 alin. 1, art. 6

Anexa la Directiva nr. 93/13, pct. (1) lit. (d)-(f)

Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-211/17 nu reprezintă o dezlegare pe fond a cauzei, îndrumările C.J.U.E. impunându-se a fi coroborate cu probele administrate la dosarul cauzei, ținându-se cont de particularitățile speței în ansamblul ei, analizându-se antecontractul de vânzare-cumpărare în integralitatea lui, instanța națională având obligația de a verifica în ce măsură, raportat la obiectul contractului, la normele de drept intern, la probele aflate la dosar, pot fi incidente în speță prevederile Directivei 93/13 punctul (1) literele (d) - (f).

Astfel, în cazul în care instanța de apel a apreciat că, din perspectiva dezlegărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Ordonanța pronunțată în cauza C-211/17, care sunt obligatorii, nu se poate reține caracterul negociat al clauzelor din antecontractul de vânzare-cumpărare,

fără a expune argumente în susținerea soluției pronunțate, din considerente lipsind situația de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 897 din 13 aprilie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 20 august 2014 sub nr. x/110/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate intervenită desființarea de drept a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3143/01.09.2011 de Notarul Public D., cu consecința reținerii sumelor achitate până în prezent, respectiv a sumei de 25.404,66 euro, cu titlu de penalitate contractuală; obligarea pârâților la plata sumei de 18.913,20 lei, reprezentând diferența de penalitate contractuală, precum și la plata sumei de 1.032,23 euro, reprezentând contravaloare a cotelor de întreținere, impozit și asigurare; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta și-a completat acțiunea în termen legal cu cererea privind evacuarea pârâților din imobilul ce face obiectul acțiunii.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 august 2014 sub nr. x/180/2014 pe rolul Judecătoriei Bacău, reclamanții B. și C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea dispoziției de rezoluțiune a antecontractului autentificat sub nr. 3143/01.09.2011; anularea clauzelor abuzive din antecontractul de vânzare- cumpărare, respectiv cele prevăzute de art. 7.1, 7.2, 8.1, 8.2, 9.2, 9.4 și 9.9 din  contract; anularea actului denumit notificare de rezoluțiune; constatarea dreptului de retenție asupra imobilului din contract. Ulterior, prin precizările depuse la dosar, reclamanții au solicitat constatarea ca fiind abuzivă și a clauzei nr. 3.2.2 alin. 3 din antecontract.

Prin sentința civilă nr. 393 din 23 ianuarie 2015 a Judecătoriei Bacău, Secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și dosarul a fost declinat în favoarea Tribunalului Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 25 februarie 2015, sub nr. x/180/2014, iar prin încheierea din 1 aprilie 2014, dosarul a fost trimis spre conexare la dosarul nr. x/110/2014.

La termenul din 22 aprilie 2015, instanța a luat act de conexarea dosarului nr. x/180/2014 la dosarul nr. x/110/2014.

Prin încheierea de ședință din 20 mai 2015, instanța a luat act de faptul că reclamanții au renunțat la capătul de cerere din dosarul conexat privind cererea de suspendare a dispoziției de rezoluțiune.

Prin încheierea din data de 2 septembrie 2015, instanța a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea actului de notificare a rezoluțiunii contractului.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a renunțat pe parcursul procesului la capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 1.032,32 euro, reprezentând contravaloare cote de întreținere, impozit și asigurare.

Prin sentința civilă nr. 507 din 09 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal s-au dispus următoarele:

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanții B. și C. (care a făcut obiectul dosarului conexat nr. x/180/2014), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

S-a constatat desființat de drept antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr 3143/01.09.2011 de B.N.P. D., cu consecința reținerii sumei de 25.404,66 euro.

S-a dispus evacuarea pârâților din imobilul - apartament nr. 107 situat în Bacău, str. (…).

S-a luat act de renunțarea reclamantei A. S.R.L. la capătul de cerere privind obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 1.032,23 euro, reprezentând contravaloare cote de întreținere, impozit și asigurare.

S-a respins capătul de cerere formulat de reclamanta A. S.R.L., referitor la obligarea pârâților la plata sumei de 18.913,20 euro.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza inserată la articolul 3.2.2 paragraful 2 și art. 7.1, referitoare la obligația promitentului cumpărător de a achita promitentului vânzător penalitatea de 30% din prețul de vânzare.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la pct 7.1 alineatul II, referitor la renunțarea promitentului cumpărător la orice pretenție și/sau acțiune și/sau drept împotriva promitentului vânzător.

S-a constatat abuzivă clauza prevăzută de pct 7.2, precum și la art. 8.1 și art. 8.2.

S-a respins cererea pârâților B. și C. de a se constata ca fiind abuzive clauzele inserate în articolele 3.2.2 și 7.1, referitoare la pactul comisoriu și reținerea de drept de către promitentul vânzător a sumelor achitate ca parte din preț de către promitentul cumpărător.

S-a respins cererea pârâților B. și C. de a constata ca fiind abuzive clauzele inserate în articolele 9.2, 9.4 și 9.9 din antecontract, ca nefondată.

Au fost obligați pârâții B. și C. la plata către S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.735,60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru proporțional pretențiilor admise)

A fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâții B. și C. a sumei de 1.400 lei, reprezentând onorariu avocat.

Au fost compensate cheltuielile de judecată și, în consecință, au fost obligați pârâții B. și C. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 3.335,60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 877 din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă, a fost respinsă excepția lipsei de interes în promovarea apelului de către B. și C.

A fost respins apelul declarat de S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

A fost admis apelul declarat de B. și C., a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că:

Au fost respinse capetele de cerere din acțiunea formulată de S.C. A. S.R.L., vizând constatarea desființării de drept  a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr 3143/01.09.2011 de B.N.P. D. și evacuarea pârâților B. și C.

Au fost constatate abuzive și clauzele inserate în articolele 3.2.2 și 7.1, referitoare la pactul comisoriu și reținerea de drept de către promitenta- vânzătoare a sumelor achitate ca parte din preț de către promitenții-cumpărători.

A fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâții B. și C. a sumei de 2.800, lei reprezentând onorariu avocat.

Au fost înlăturate din sentință mențiunile vizând obligarea pârâților-reclamanți B. și C. către S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.735.60, lei reprezentând cheltuieli de judecată, precum și compensarea cheltuielilor de judecată.

Au fost menținute dispozițiile din sentință care nu sunt contrare prezentei decizii.

A fost obligată apelanta S.C. A. S.R.L. să plătească apelanților B. și C. suma de 1.400 lei, cheltuieli de judecată, în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă arată că în mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei de interes cu privire la apelul declarat de intimații-pârâți.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că, prin excepția invocată, a considerat că exista autoritate de lucru judecat a dispozițiilor sentinței civile nr. 507/2015, prin care au fost respinse capetele de cerere din acțiunea principală ce vizau constatarea desființării de plin drept a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3143/2011 și evacuarea intimaților-pârâți B. și C., acestea nefiind atacate prin apelul declarat de aceștia.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greșit instanța de apel a reținut că atât timp cât prin apel s-a solicitat schimbarea în parte a sentinței, acest lucru ar fi de natură a duce la concluzia că sentința a fost atacată și cu privire la soluția tribunalului prin care s-a constatat rezoluțiunea contractului și evacuarea pârâților.

Precizează recurenta-reclamantă că însăși instanța de apel a considerat că apelanții-pârâți B. și C. au învestit Curtea doar cu privire la critici aduse pe cererea reconvențională și nicidecum cu privire la cererea principală.

Acest lucru rezidă, în opinia recurentei-reclamante, din faptul că apelanților nu li s-a pus în vedere timbrarea în calea de atac a capetelor de cerere ce vizau critici aduse rezoluțiunii și evacuării dispuse de prima instanță.

Faptul că s-a cerut schimbarea în parte a sentinței nu poate suplini, în opinia recurentei-reclamante, lipsa motivelor de apel invocate pe aceste capete de cerere.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă vizează faptul că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a dat o interpretare greșită Ordonanței Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțate în cauza C-211/17, întrucât aceste îndrumări trebuiau coroborate cu probele administrate la dosarul cauzei, ținându-se cont de particularitățile speței în ansamblul ei, analizându-se antecontractul de vânzare-cumpărare în integralitatea lui, și nu fiecare clauză contractuală.

În opinia recurentei-reclamante, instanța națională avea obligația de a verifica în ce măsură, raportat la obiectul contractului, la normele de drept intern, coroborate cu probele aflate la dosar, pot fi incidente în speță prevederile Directivei 93/13 punctul (1) literele (d) - (f).

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, în raport de prevederile Directivei 93/13, clauzele abuzive sunt asociate noțiunii de contract-tip, contracte standard sau de adeziune, în nici un caz asociate antecontractelor de vânzare-cumpărare prin care dezvoltatorul își oferă produsul spre vânzare în cadrul unei piețe concurențiale, fiind evident dispus oricărei negocieri în vederea vânzării produsului.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, antecontractul de vânzare-cumpărare este exprimat într-un limbaj ușor inteligibil, care a fost înțeles pe deplin de către consumator, ceea ce i-a determinat pe intimați în calitate de promitenți-cumpărători să invoce caracterul abuziv al clauzelor contractuale, fiind doar motive ce țin de imposibilitatea de executare a obligațiilor asumate și nicidecum observarea tardivă a unor clauze pe care nu le-au putut negocia.

Recurenta-reclamantă arată și că interpretarea prevederilor Directivei 93/13 trebuia raportată la specificul contractului analizat, iar la aprecierea corectitudinii clauzelor în vederea stabilirii existenței/inexistenței echilibrului contractual fiind necesar ca instanța să ia în considerare și beneficiile pe care promitenții-cumpărători le-au primit la data încheierii contractului, aceste beneficii neputând fi acordate decât la cerința expresă a acestora.

Instanța de apel, astfel cum susține recurenta-reclamantă, nu a ținut cont de probatoriile administrate, respectiv răspunsurile la interogatoriile formulate, intimații-pârâți recunoscând că ar dori să achiziționeze imobilul în aceleași condiții contractuale, dacă ar putea accesa un credit bancar, acest răspuns dovedind caracterul negociat al contractului.

Recurenta-reclamantă arată că, luând în considerare data la care a fost soluționat dosarul, dată care a depășit cu mult termenul convenit de părți pentru a încheia contractul de vânzare în forma autentică (adică data de 30.11.2016), instanța de apel s-a îndepărtat de obiectivul urmărit de scopul Directivei 93/13, acela al restabilirii echilibrului dintre părți, fapt ce contravine prevederilor art. 1087 din vechiul Cod civil.

Mai arată recurenta-reclamantă că, în materie de vânzare-cumpărare, pactul comisoriu de grad IV este stipulat întotdeauna în favoarea vânzătorului, nicidecum a cumpărătorului, rolul stipulării unei clauze penale constând în asigurarea respectării obligațiilor asumate prin contracte, determinându-l pe debitor să le execute în mod corespunzător.

În speța de față, astfel cum susține recurenta-reclamantă, doar consumatorul are calitatea de debitor, acesta fiind obligat să achite prețul convenit prin contract la termenele stipulate, iar un pact comisoriu, stipulat și în favoarea promitentului-cumpărător, ar anula principiul forței obligatorii a contractelor sinalagmatice.

Recurenta-reclamantă arată și că, odată cu încheierea în forma autentică a antecontractului de vânzare-cumpărare, promitentului-cumpărător, la cerința acestuia în cadrul negocierii, i-a fost transmisă și posesia imobilului fără să-i fie percepută o chirie în schimbul folosinței imobilului.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, cumpărătorul este apărat, în cazul în care își respectă întocmai obligațiile contractuale de plată a prețului, de instituția art. 1279 C. civ., putându-se adresa instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a dat o interpretare greșită deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene și textelor de lege aplicabile în cauză, fără să țină cont de probatoriile administrate în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Intimații B. și C. (fostă C.) au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 10 august 2020, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 13 aprilie 2022, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, a constatat că recursul declarat în cauză este fondat, în raport de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Prealabil se impune a se arăta că, deși recurenta-reclamantă invocă în susținerea criticilor ce vizează greșita interpretare dată de instanța de apel ordonanței Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-211/17, motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., aceste critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a arătat că îndrumările Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum reiese din Ordonanța pronunțată în cauza C-211/17, trebuiau coroborate cu probele administrate la dosarul cauzei, ținându-se cont de particularitățile speței în ansamblul ei, analizându-se antecontractul de vânzare-cumpărare în integralitatea lui, instanța națională având obligația de a verifica în ce măsură, raportat la obiectul contractului, la normele de drept intern, la probele aflate la dosar, pot fi incidente în speță prevederile Directivei 93/13 punctul (1) literele (d) - (f).

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel, în motivarea deciziei recurate, s-a rezumat la a arăta că prin Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene din 24.10.2019, pronunțată în cauza C-211/17, ca urmare a sesizării Curții, s-a stabilit, cu autoritate de lucru interpretat, că:

1)  Articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, simpla semnare a contractului încheiat de un consumator cu un profesionist, care prevede că, prin aceasta, consumatorul respectiv este de acord cu toate clauzele contractuale redactate în prealabil de acest profesionist, nu răstoarnă prezumția potrivit căreia aceste clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale.

2)   Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13, coroborat cu anexa la aceasta, trebuie interpretat în sensul că un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală precum cele în discuție în litigiul principal, cuprinse într-un contract încheiat de un consumator cu un profesionist, stabilite exclusiv în favoarea celui din urmă și redactate în prealabil de acesta, pot constitui clauze abuzive, menționate la punctul 1 literele (d)-(f) din anexa respectivă, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.

3) Articolul 6 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în condițiile în care un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală, cuprinse într-un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între un consumator și un profesionist, sunt considerate abuzive, instanța națională nu poate să remedieze nulitatea unor asemenea clauze abuzive prin înlocuirea acestora cu propria decizie, cu excepția cazului în care acest contract nu poate continua să existe în situația eliminării acestor clauze abuzive, iar anularea respectivului contract în ansamblul său l-ar expune pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile.

Instanța de apel a apreciat că, din perspectiva acestor dezlegări date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care sunt obligatorii, nu se poate reține caracterul negociat al clauzelor din antecontractul de vânzare-cumpărare, raportat la situația de fapt din cauza pendinte, așa cum susține reclamanta.

Cât privește existența dezechilibrului între drepturile și obligațiile părților rezultat din redactarea clauzelor din contract care reglementează clauza penală și pactul comisoriu de ultim grad, Curtea a constatat că acesta există, deoarece aceste clauze au fost redactate în prealabil de către reclamantă și au fost stipulate exclusiv în favoarea acesteia, tipul acesta de clauze încadrându-se la punctul 1 literele (d)-(f) din anexa la Directiva 93/13/CEE.

A mai arătat, de asemenea, instanța de apel, în raport de prevederile Directivei 93/13/CEE, că dispozițiile contractuale ce reglementează pactul comisoriu de gradul IV și clauza penală sunt abuzive.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată că Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene din 24.10.2019, pronunțată în cauza C-211/17, nu reprezintă o dezlegare pe fond a cauzei.

Înalta Curte reține că instanța de apel nu a expus argumente în susținerea soluției pronunțate, din considerente lipsind situația de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de

drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În acest context apare cu evidență faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ. și a dreptului recurentei-reclamante la un proces echitabil.

Mai mult decât atât, instanța are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Or, prin nemotivarea hotărârii, recurentei-reclamante i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, revenind instanței de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

În raport de faptul că se impune casarea hotărârii, reținându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., analiza celorlate critici invocate de recurenta-reclamantă nu va mai fi efectuată.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a admis recursul declarat de  recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 877 din 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.