ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2022

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2014, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 46/03 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Penală, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus, printre altele, cu privire la inculpatul A. în baza art. 7 alin. (1) rap. la art. 2 lit. b) pct. 4, 5 din Legea 39/2003 (forma anterioară datei de 01.02.2014) cu aplic. art. 5 din C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 15 (cincisprezece) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 246 din C. pen. din 1969 rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (4 fapte), cu aplic. art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (trei fapte) cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 și art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969 s-au contopit pedepsele urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) din C. pen. din 1969.

S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) din C. pen. din 1969 în condițiile art. 71 din C. pen. din 1969.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969 si art. 399 alin. (9) din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, prevenția executată de la 17.06.2013 până la 10.12.2014.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă.

Prin decizia penală nr. 202/A/08. II.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2014 în baza art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de inculpații B., C., E., F., G., A., D. și H. împotriva sentinței penale nr. 46/03.04.2017 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Penală în dosarul nr. x/2014. S-a desființat sentința penală apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman, secția Penală, pentru a fi soluționată de domnul judecător I., care a administrat probatoriul în dosar. S-au menținut actele procedurale efectuate de către prima instanță până la termenul de judecată din data de 06.12.2016 inclusiv.

Prin sentința penală nr. 141 din data de 19. XI.2018, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția penală, printre altele, cu privire la inculpatul A. în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 fapte).

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 fapte).

În baza art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 4 și 5 din Legea nr. 39/2003.

În fapt, în esență, s-a reținut că inculpatul A., în perioada comiterii infracțiunilor, a avut calitatea de șef al Postului de Poliție Bragadiru, județul Teleorman, deținând gradul de agent șef adjunct.

În intervalul 2009 - 2012, în schimbul unor beneficii materiale, constând în acordarea de sume de bani cu titlu gratuit sau cu titlu de împrumut, ori în finanțarea de mese organizate, inculpatul A., în calitatea sa de polițist, a acționat în sprijinul grupării infracționale, specializată în săvârșirea de infracțiuni de șantaj și coordonată de inculpatul C., prin desfășurarea de acte de protejare a membrilor acesteia, constând în convingerea mai multor persoane, cum sunt persoanele vătămate J., K. și martorul L., de a nu depune plângeri penale împotriva membrilor grupului, ori de a nu indica identitatea autorilor faptelor, pentru a retrage plângerile penale depuse împotriva acestora și chiar prin consemnarea în fals, în calitatea sa de organ de cercetare penală, în conținutul declarațiilor persoanelor vătămate, a opțiunii nereale a retragerii plângerii penale, respectiv în dosarele penale nr. x/2012 și nr. y/2010, ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, județul Teleorman, ori prin consemnarea unei situații de fapt nereale, pentru a crea posibilitatea retragerii plângerii, respectiv în dosarul penal nr. x/2012, al aceleiași unități de parchet.

Contrar obligației de a înștiința despre constituirea și existența grupării organizate, specializate în comiterea de infracțiuni de șantaj, care acționa în raza sa de competență și despre săvârșirea de infracțiuni, în prezența sa, ori care i-au fost sesizate, obligație prevăzută prin dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004, în scopul protejării membrilor acesteia, inculpatul A. a omis, cu intenție, să dispună măsurile legale care îi reveneau, în situațiile în care a luat cunoștință despre săvârșirea de infracțiuni, respectiv, cu ocazia efectuării de acte premergătoare, la data de 16.07.2010, în dosarul penal nr. x/2010, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, în care partea vătămată M. a sesizat comiterea infracțiunii prev. de art. 25 C. pen., rap. la art. 192 alin. (2) C. pen. și de art. 217 alin. (1) C. pen., de către inculpatul C., prin declarația sa olografă, dar și în alte situații din cursul aceleiași luni, în care, aceeași parte vătămată, l-a sesizat cu privire la faptele penale ale acelui inculpat, constând în sustragerea unui cal și respectiv uciderea unui măgar, în fața locuinței acesteia.

Totodată, în perioada 2010 - 2012, a fost prezent, în repetate rânduri, la predarea, de către partea vătămată N. de sume de bani, cu titlu de dobânzi, inculpatului C., precum și coinculpaților E., O. și inculpatul P., cunoscând că sumele de bani provin din infracțiuni de șantaj și cămătărie, exercitate de membrii grupării organizate, iar, în scopul de a ajuta pe inculpatul C. la zădărnicirea urmăririi penale, în luna octombrie 2012, a informat imediat pe acesta și pe inculpatul Q., că partea civilă N. a formulat o plângere împotriva membrilor grupării infracționale, atrăgând răzbunări ale inculpatului D. și grupului său infracțional împotriva victimei.

Instanța de fond a reținut, în esență, că inculpatul A., șef al postului de Poliție Bragadiru, a fost trimis în judecată pentru infracțiunile de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat în scopul săvârșirii de infracțiuni grave, prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 4 și 5 din Legea nr. 39/2003, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzuta și pedepsită de art. 246 C. pen. 1969 raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1969, fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută și pedepsită de art. 290 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969.

Din probatoriul administrat în faza de urmărire penală, instanța de fond a reținut că inculpatul, în decursul lunilor iunie- iulie 2010, după ce a fost sesizat cu privire la comiterea unor fapte penale de către inculpatul C., respectiv uciderea măgarului aparținând părților vătămate K. și M., însușirea unui cal cu care părțile vătămate fuseseră anterior recompensate, precum și pătrunderea în curtea locuinței acestora în mod contrar atribuțiilor de serviciu, nu a înregistrat și nu a efectuat cercetări cu privire la plângerile acestora.

În faza de cercetare judecătorească, părțile vătămate K. și M. au arătat că nu își mai mențin declarațiile date anterior la organele de poliție și parchet, declarând că nu au fost obligați de inculpat să-și retragă plângerile, au fost de acord să se împace cu inculpatul C. și nu au sfătuiți de inculpat să nu formuleze plângeri împotriva inculpatului C..

S-a observat că în cele trei dosare aflate pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, nr. 830/P/2010, nr. 62/P/2012 și nr. 833/P/2012, părțile vătămate K., M. și J. nu au uzat de căile de atac prevăzute de lege, respectiv, plângerea la primul procuror sau după caz, la instanța de judecată în condițiile în care aveau dubii cu privire la declarațiile date în dosarele respective.

După o perioadă de timp, când dosarele au fost soluționate, organele de cercetare penală au mers acasă la părțile vătămate și le-au luat declarații, părțile vătămate recunoscând că acestea le-au fost dictate.

S-a mai reținut, în sarcina inculpatului, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în sensul că a consemnat în fals mențiunea de retragere a plângerii părții vătămate K..

În faza de cercetare judecătorească, K. nu și-a mai menținut declarațiile date la urmărirea penală, motivând că a fost influențat de organele de cercetare penală. Nici partea vătămată J., cu ocazia audierii în fața instanței de fond, nu și-a menținut declarațiile date la urmărirea penală, precizând că a fost de acord cu retragerea plângerilor penale împotriva inculpatului C., dar nu poate menționa la ce fapte se referea retragerea plângerii.

Așa cum s-a arătat anterior, împotriva soluțiilor date de parchet, părțile vătămate nu au formulat alte căi de atac în condițiile în care aveau dubii cu privire la declarațiile de retragere ori împăcare formulate în cauză.

În ceea ce privește infracțiunea de sprijinire a grupului infracțional, prevăzută și pedepsită de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 4 și 5 din Legea nr. 39/2005, instanța de fond a constatat că nu există probe că inculpatul A. a săvârșit această infracțiune.

Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal, au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Teleorman, inculpații C., E., G. și F., precum și condamnatul B..

Prin încheierea din data de 19.05.2020, Curtea de Apel București, secția I penală a admis cererea de schimbare a încadrărilor juridice ale faptelor penale, formulată de Ministerul Public și printre altele, cu privire la inculpatul A., în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrărilor juridice a faptelor reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului A., din infracțiunile de participare la constituirea unui grup infracțional organizat, în scopul săvârșirii de infracțiuni grave, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, raportat la art. 2 lit. b) punctele 4 și 5 din Legea nr. 39/2003, de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată, prev. de art. 246 din vechiul C. pen., raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen. (4 acte materiale) și de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 290 alin. (1) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. (3 acte materiale), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din vechiul C. pen., în infracțiunile de: constituire a unui grup infracțional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) și alin. (3) din noul C. pen., abuz în serviciu, în formă continuată, art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 35 alin. (1) din noul C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. (trei acte materiale, cu privire la persoanele vătămate J. și K.), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) și alin. (2) din noul C. pen. și art. 5 alin. (1) din noul C. pen.

Prin decizia penală nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 421 punctul 2 lit. a), C. proc. pen., cu aplicarea art. 418 alin. (1) C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Teleorman, de apelanții-intimați-inculpați C., E., G. și F., precum și de apelantul-condamnat B. împotriva sentinței penale nr. 141/19. XI.2018 a Tribunalului Teleorman, secția penală, din dosarul nr. x/2014.

S-a desființat, în parte, sentința penală și, rejudecând pe fond.

Prin încheierile de ședință din datele de 19. V.2020 și 14. IX.2020 ale Curții de Apel București, secția I-a penală, din dosarul nr. x/2014, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor penale față de inculpații C., E., G., F., A., H. și D..

Cu privire la inculpatul A., în temeiul art. 367 alin. (1) și alin. (3) din noul C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat. În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) din noul C. pen., pe durata de 4 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului acelorași drepturi.

În temeiul art. 297 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, art. 35 alin. (1) din noul C. pen. și art. 79 alin. (2) din noul C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată. În temeiul art. 67 alin. (2) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. g) din noul C. pen. (de a exercita funcția de polițist), pe durata de 4 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului acelorași drepturi.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 alin. (1) din noul C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen. (trei acte materiale, cu privire la persoanele vătămate J. și K.).

În temeiul art. 38 alin. (1) din noul C. pen., raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., s-au contopit pedepsele de 5 ani închisoare și de 3 ani închisoare, astfel, s-a aplicat pedeapsa închisorii cea mai grea, și anume pedeapsa de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (2) din noul C. pen., s-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. g) (de a exercita profesia de polițist), pe durata de 4 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din noul C. pen.. În temeiul art. 45 alin. (5) din noul C. pen., s-a stabilit pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi.

În temeiul art. 72 alin. (1) din noul C. pen., s-a dedus reținerea și arestarea preventivă pe durata 17. VI.2013-10. XII.2014, inclusiv.

Decizia penală nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală a fost comunicată astfel: R. la data de 02.04.2021, G. 02.04.2021, C. la 05.04.2021, E. la 02.04.2021, B. la 05.04.2021, S. la 06.04.2021 și la 02.04.2021, A. la data de 02.04.2021, H. la 04.04.2021, N. la 24.05.2021, T. la 05.04.2021, J. la 05.04.2021, U. la 05.04.2021, V. la 05.04.2021, W. la 02.04.2021, X. la 12.04.2021, Y. la 05.04.2021, Z. la 02.04.2021 și la 24.05.2021, AA. la 05.04.2021, BB. la 02.04.2021, M. la 05.04.2021, K. la 05.04.2021, CC. la 24.05.2021, DD. la 05.04.2021, EE. la 05.04.2021, FF. la 05.04.2021, GG. la 06.04.2021, HH. la 05.04.2021, II. la 05.04.2021, JJ. la 02.04.2021 și la 05.04.2021, KK. la 05.04.2021, LL. la 05.04.2021, MM. la 05.04.2021, NN. la 02.04.2021 și la 05.04.2021, OO. la 05.04.2021, PP. la 05.04.2021, DIICOT la 01.04.2021.

Pentru inculpatul A. termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 03.05.2021, în conformitate cu art. 269 alin. (2) și (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 23 aprilie 2021.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată astfel: R. la data de 08.07.2021, G. la 08.07.2021, C. la 08.07.2021, E. la 08.07.2021, B. la 08.07.2021, S. la 08.07.2021 și la 07.07.2021 prin afișare, H. la 08.07.2021, P. la 08.07.2021, N. la 08.07.2021, T. la 07.07.2021, J. la 08.07.2021, U. la 08.07.2021, V. la 08.07.2021, W. la 07.07.2021, X. la 07.07.2021, Y. la 08.07.2021, Z. la 07.07.2021 și la 08.07.2021, AA. la 08.07.2021, BB. la 07.07.2021, M. la 08.07.2021, K. la 08.07.2021, CC. la 08.07.2021, DD. la 08.07.2021, EE. la 08.07.2021, FF. la 08.07.2021, GG. la 08.07.2021, HH. la 08.07.2021, II. la 08.07.2021, JJ. la 07.07.2021 și 08.07.2021, KK. la 08.07.2021, LL. la 08.07.2021, MM. la 08.07.2021, NN. prin afișare la 07.07.2021 și la 08.07.2021, OO. la 08.07.2021, PP. la 08.07.2021, DIICOT la 07.07.2021.

La dosar, nu au fost transmise concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 august 2021.

Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 02 noiembrie 2021.

Prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.

În esență, a susținut că atât în fața primei instanțe (care a dispus achitarea) cât și în fața instanței de apel (inclusiv în concluziile scrise), a arătat în mod constant că acuzațiile din rechizitoriu nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, atât cu privire la încadrarea juridică inițială, art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) punctele 4 si 5 din Legea nr. 39/2003, cât și cea schimbată de instanța de apel, art. 367 alin. (1) C. pen.

Lipsa acestor două forme de tipicitate rezultă din următoarele argumente:

În primul rând, deși a fost trimis în judecată pentru o singură faptă de sprijinire a grupului infracțional (nu există nicio formă a pluralității de infracțiuni cu referire la fapta de sprijinire a grupului infracțional, nici înainte și nici după schimbarea încadrării juridice), în actul de sesizare infracțiunea de aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, în scopul săvârșirii de infracțiuni grave, prevăzută de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) punctele 4 și 5 din Legea nr. 39/2003, este descrisă în 7 (șapte) momente diferite de timp și spațiu, la paginile 34-35, 59-60. 60, 60-61,67, 69 și 89-90.

La condamnarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., instanța de apel a reținut o stare de fapt identică cu cea din actul de sesizare. Astfel, la pagina 83 din decizie instanța de apel începe enumerarea faptelor cu cea din luna octombrie 2012 și termină enumerarea la pagina 84 cu cea referitoare la martorul L., în dosarul x/2008, pentru ca la pagina 85 (al doilea paragraf) să concluzioneze:

"toate aceste acțiuni ale inculpatului A. reprezintă acte de sprijin al grupului infracțional organizat, în scopul exonerării membrilor acestora de răspundere penală, în sensul cerut de art. 367 alin. (1) C. pen..".

A solicitat să se constate că în decizia instanței de apel nu se regăsește deloc descrierea elementului material al infracțiunii de aderare și/sau sprijinire a grupului infracțional pentru a se putea reține că fapta pentru care a fost condamnat este prevăzută de legea penală.

În al doilea rând, atât în reglementarea de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cât și ulterior în art. 367 alin. (1) C. pen., se face distincție între diferite forme de tipicitate obiectivă, respectiv 1) inițiere, 2) constituire, 3) aderare și 4) sprijinire grup infracțional, fiecare dintre aceste forme având un element material diferit. Or, deși instanța de apel a reținut mai multe acțiuni ce reprezintă acte de sprijin, când pronunță condamnarea sa, în dispozitivul deciziei o face pentru constituirea grupului infracțional, nu pentru aderare și sprijinirea acestuia, cum se menționează atât în actul de sesizare, cât și în toate actele ulterioare. Prin urmare, nici instanța de apel nu a avut o reprezentare clară a elementului material al infracțiunii pentru care a dispus condamnarea sa la pedeapsa maximă prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen.

În al treilea rând, forma tipică a infracțiunii din actul de sesizare, art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) punctele 4 și 5 din Legea nr. 39/2003, presupune în mod necesar ca sprijinirea grupului infracțional să fie făcută în scopul săvârșirii infracțiunilor grave de la punctele 4 și 5 ale art. 2 lit. b), respectiv "4. Șantajul; 5. infracțiuni contra patrimoniului, care au produs consecințe deosebit de grave", fără indicarea în concret a acestor infracțiuni scop comise de grupul infracțional lipsind condiția esențială a existenței elementului material al infracțiunii de sprijinire a grupului infracțional. Or, nici în actul de sesizare și nici în decizia de condamnare nu se menționează care au fost aceste fapte grave de la punctele 4 și 5 de mai sus care au fost comise de grupul infracțional cu sprijinul său, întrucât persoanele vătămate J., K., M. și martorul L., menționate expres de instanța de apel, au formulat plângeri pentru infracțiuni de lovire sau alte violențe, respectiv distrugere, toate fiind fapte sancționate la plângere prealabilă, ceea ce a și permis retragerea acestor plângeri.

Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. raportat la art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (patru fapte) prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., reținând în esență aceleași pag. 62 - 63 din sentința penală nr. 141/19.11.2018. Or, prima instanță a reținut că faptele nu sunt prevăzute de legea penală și nici în cazul faptelor de abuz în serviciu nu este arătat elementul material care să permită încadrarea la art. 246 C. pen. 1968 și ulterior art. 297 C. pen.

Prin urmare, a susținut nu doar că decizia de condamnare nu a menționat elementul material ale fiecărei dintre cele 4 (patru) fapte de abuz în serviciu cuprinse în actul de sesizare, dar nici nu a arătat pentru care dintre aceste fapte a pronunțat această soluție. În încheierea de ședință din 14.09.2020, referitor la infracțiunea de abuz în serviciu în formă continuată, Curtea a constatat "că nu poate determina numărul de acte materiale, după cum a solicitat apărarea, atâta timp cât procurorul, prin actul de sesizare, nu le-a menționat, astfel că există riscul majorării sau reducerii de acte materiale, operațiune inadmisibilă în cursul cercetării judecătorești". Această constatare este împotriva oricărei evidențe, fiind contrazisă chiar de decizia recurată.

A mai solicitat să se rețină că infracțiunii de abuz în serviciu pentru care s-a pronunțat condamnarea sa îi lipsesc elementele de tipicitate prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, referitoare la încălcarea unei dispoziții din lege, ordonanță sau ordonanță de urgență. Dacă referitor la prima faptă, de la pag. 34 din rechizitoriu, se face o trimitere la încălcarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004, când sunt descrise următoarele trei fapte nici rechizitoriul și nici decizia de condamnare nu fac trimitere la încălcarea vreunei dispoziții din legislația primară.

În final, dar nu în ultimul rând, a solicitat să se constate că nici în actul de sesizare și nici ulterior nu a fost menționat nu doar elementul material al fiecăreia dintre cele patru fapte, dar nici urmarea imediată a fiecărei fapte. Infracțiunea de abuz în serviciu fiind în mod consacrat o infracțiune de rezultat. Faptul că nu a existat niciun asemenea rezultat (și implicit nicio formă tipică de abuz în serviciu) este dat și de lipsa oricărui prejudiciu invocat de persoanele vătămate deși cauza a parcurs două cicluri procesuale, iar în primul ciclu procesual a fost privat de libertate o lungă perioadă de timp.

Pentru toate aceste motive, a solicitat casarea deciziei recurate, în limitele prevăzute de art. 442 C. proc. pen. și rejudecând cauza să se dispună achitarea.

Examinând cauza, în raport cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a reținut că prin cererea de recurs în casație, s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", precum și că motivele expuse în cererea formulată, în sensul că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, se circumscriu în conținutul cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin încheierea din 02 noiembrie 2021, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2014. S-a trimis cauza, în vederea judecării recursului în casație și s-a fixat termen de judecată în ședință publică la data de 18 ianuarie 2022, pentru când s-a dispus citarea recurentului inculpat A. și înștiințarea apărătorului ales al acestuia, avocat QQ..

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din data de 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2014, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație. Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanțiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, așadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Prin urmare, pe calea recursului în casație nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Examinând hotărârea atacată prin prisma celor criticate, Înalta Curte notează că, în ansamblul lor, motivele recurentului inculpat A. vizează faptul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor reținute, pretinsele fapte nu sunt descrise sub aspectul elementului material, precum și descrierea acestora în timp și spațiu, astfel că, motivele dezvoltate în cererea de recurs în casație au la bază negarea situației de fapt, sub aspectul existenței vreunei legături între acțiunile inculpatului și cele reținute de instanța de apel, tinzându-se la reevaluarea materialului probator astfel cum a fost reținut de instanța de control judiciar care a dispus condamnarea acestuia.

Astfel, se constată că recurentul inculpat A. contestă împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanța de apel, precum și modul de interpretare a probelor administrate, în condițiile în care acesta contestă motivarea instanței de apel. Or, reiterând scopul recursului în casație, Înalta Curte constată că reevaluarea situației de fapt și a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă nu pot fi supuse cenzurii Înaltei Curți în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esențiale pentru legalitatea hotărârii definitive și le-a reglementat ca atare, expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Relativ la critica ce vizează latura subiectivă a infracțiunii, Înalta Curte notează că din perspectiva cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate face o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat.

Așadar, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Așa cum s-a subliniat în precedent, sfera controlului judiciar în procedura extraordinară a recursului în casație este limitată la chestiuni de drept de o anumită gravitate, circumscrise unuia dintre cazurile de casare expres prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a se putea analiza, concomitent, și elemente de netemeinicie a deciziei atacate.

Ca stare de fapt, în sarcina inculpatului s-a reținut, cu titlu definitiv că în perioada 2009-2012, în schimbul unor beneficii materiale, constând în acordarea de sume de bani cu titlu gratuit sau cu titlu de împrumut ori plata unor mese organizate, inculpatul, șef al Postului de Poliție Bragadiru, județul Teleorman, în calitatea sa de polițist, a acționat în sprijinul grupării infracționale, specializate în săvârșirea de infracțiuni de șantaj, coordonate de inculpatul C., prin executarea de acte de protecție a membrilor acesteia, constând în convingerea mai multor persoane, printre care și persoanele vătămate J., K., M. și martorul L. pentru a nu depune plângeri penale împotriva membrilor grupului ori pentru a nu indica identitatea autorilor faptelor, pentru a retrage plângerile penale formulate, consemnarea falsă, în calitate de organ de cercetare penală, în conținutul declarațiilor persoanelor vătămate a opțiunii nereale a retragerii plângerii penale ori prin consemnarea unei situații de fapt neadevărate, pentru a da posibilitatea retragerii plângerii.

Totodată, în luna octombrie 2012, a informat pe inculpatul C. și pe inculpatul Q. că partea civilă N., a formulat o plângere împotriva membrilor grupării infracționale. La data de 08 ianuarie 2012, după ce a fost sesizat de partea civilă J., cu fapta de distrugere a geamului termopan de la locuința sa, a sfătuit-o pe aceasta să nu depună plângere penală și să se "înțeleagă" pe cale amiabilă cu inculpatul C., pentru că, în situația contrară, acesta se va răzbuna, împrejurare în care a sugerat persoanei vătămate să nu-l indice pe autorul spargerii geamului, inculpatul G., în conținutul plângerii penale, deși acesta a fost văzut îndepărtându-se în fugă de ușa locuinței și sărind gardul acesteia după distrugere, faptă urmată de conformarea persoanei vătămate. La data de 26.01.2012, a chemat-o pe persoana vătămată J. la sediul postului de poliție, unde, contrar voinței persoanei vătămate, a consemnat personal declarația acesteia, în sensul retragerii plângerii, ceea ce a determinat adoptarea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea. La data de 26.10.2012, la solicitarea inculpatului C., care a transportat-o pe persoana vătămată J. la sediul postului de poliție, i-a prezentat acesteia o declarație olografă, consemnată în numele său, în cuprinsul căreia a consemnat, în mod nereal, că, în curtea locuinței persoanei vătămate, a intrat doar inculpatul C., neînsoțit de alte persoane, deși în declarația persoanei vătămate din data de 02.04.2012, respectiv declarația olografă a martorei RR., din data de 08.08.2012 era consemnată o situație de fapt contrară, declarație pe care persoana vătămată a semnat-o, fără a o citi, astfel atrăgând încadrarea juridică a faptei de violare de domiciliu, în forma simplă, prevăzută de art. 192 alin. (1) din C. pen. din 1969, situație în care este permisă retragerea plângerii penale, dosar nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea. La data de 08.04.2011, l-a invitat pe persoana vătămată K., la sediul postului de poliție, pentru a da declarații în cauza în care inculpatul C. era cercetat sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (2) din C. pen. din 1969, prezentându-i o declarație consemnată inițial de inculpatul A., prin inserarea mențiunii necorespunzătoare adevărului, a opțiunii de retragere a plângerii penale, solicitându-i să o semneze, fără a-i aduce la cunoștință conținutul, ceea ce a determinat adoptarea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea. În cursul lunii iunie 2010, persoana vătămată M., soția inculpatului SS., l-a sesizat pe inculpatul A. cu privire la faptele comise de inculpatul C., în perioada mai- iunie 2010, respectiv uciderea, prin tăiere cu o sabie, într-un loc public, a măgarului familiei sale, precum și însușirea, la data de 20.06.2010, prin exercitarea de violențe asupra soțului său, a unui cal, pe care inculpatul C. îl dăduse acestora, în schimbul animalului ucis, inculpatul A. neîndrumând-o pe persoana vătămată să facă plângere în scris și nici nu a întocmit proces-verbal de consemnare a plângerii, asigurând-o că va face cercetări, dar nu a dat curs plângerii, iar persoanele vătămate K. și M., în luna iulie 2010, au mai sesizat faptul că inculpatul C. a instigat la pătrunderea fără drept în curtea locuinței lor și la spargerea unui geam, de către numitul TT., însă, deși din declarația persoanei vătămate M., din data de 16.07.2010, cu ocazia audierii sale, dosar nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, a rezultat că aceasta a înțeles să formuleze plângere și împotriva inculpatului C., declarația persoanei vătămate K. indicând circumstanțele comiterii faptelor, inculpatul A. nu s-a sesizat cu privire la faptele relatate și nu a efectuat cercetări, tocmai pentru a crea posibilitatea retragerii plângerii penale. Inculpatul A. l-a determinat pe martorul L., care avea calitatea de persoană vătămată în dosarul penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zimnicea, județul Teleorman, să-și retragă plângerea penală formulată împotriva inculpatului C., prin convingerea indusă acesteia, în sensul că inculpatul este o persoană periculoasă și intangibilă, din cauza relațiilor influente în rândul mai multor polițiști.

Totodată, s-a reținut că inculpatul A., în perioada 2010 - 2012, a fost prezent, în repetate rânduri, la predarea de către partea civilă N., de sume de bani, cu titlu de dobânzi, inculpatului C., precum și coinculpaților E., O. și P., cunoscând că sumele de bani provin din infracțiuni de șantaj, exercitate de membrii unei grupări organizate și, cu intenție, nu a întreprins măsurile legale care îi reveneau, potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004, referitoare la obligația încunoștințării despre săvârșirea infracțiunilor, iar, în cursul lunilor iunie- iulie 2010, după ce a fost sesizat cu privire la comiterea unor fapte penale, de către inculpatul C.: uciderea măgarului aparținând persoanelor vătămate K. și M., însușirea de către acesta a unui cal cu care persoanele vătămate fuseseră recompensate, de către același inculpat, precum și instigarea la pătrunderea fără drept, în curtea locuinței lor și spargerea unui geam, de către numitul TT., asigurând-o pe persoana vătămată M. că va efectua cercetări, dar nu a înregistrat plângerile acesteia și nici nu a efectuat cercetări, în scopul exonerării de la răspundere penală a inculpatului C., toate aceste fapte întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și art. 35 alin. (1) din C. pen.

Contrar susținerii inculpatului, în sensul că în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, instanța de apel nu a precizat legislația primară încălcată, Înalta Curte notează că în decizia recurată se menționează în mod clar prevederile încălcate din legislația primară, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 364/2004.

A solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel sub aspectul analizat echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea deciziei recurate prin raportare la particularitățile faptice ale speței, ci înseși particularitățile în discuție, ceea ce excedează vădit scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și art. 447 C. proc. pen.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare; o atare verificare exclude reevaluarea chestiunilor de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reținerii existenței infracțiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale sub aspectul tratamentului sancționator.

Prin recursul în casație promovat, recurentul inculpat a urmărit, în realitate, remedierea unei greșite aprecieri a stării de fapt de către instanța de apel, respectiv a unei greșite interpretări a probelor administrate (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din data de 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2014.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1244/A din data de 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2014.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 18 ianuarie 2022.