ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 966/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Directiva nr. 93/13/CEE, Decizia CJUE nr. 26/13.

Prin sentința civilă nr. 6244/2015 din 12 iunie 2015, Judecătoria Galați, secția Civilă a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Prin sentința civilă nr. 56 din 03 aprilie 2017 a Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2015, au fost respinse, ca nefondate, excepțiile lipsei de interes, lipsei de obiect și prescripției extinctive pentru sumele încasate în perioada 2006-2012, cât și pentru dreptul material la acțiune în ce privește comisionul de acordare.

A fost respinsă acțiunea în constatare formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte cererea având ca obiect "acțiune în constatare și pretenții" formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze cuprinse în convenția de credit ipotecar nr. x din 12.05.2006: art. 6.4 din contract -privind dreptul băncii de revizuire a dobânzii, doar în ceea ce privește posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcție de "politica băncii", restul clauzei fiind una legală; art. 8.1 din contract privind comisionul de acordare și art. 8.7 din contract privind dreptul băncii de a modifica oricând unilateral nivelul comisioanelor și taxelor fără consimțământul clientului.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele care au fost încasate cu titlu de comision de acordare credit în sumă de 1297CHF și dobândă în sumă de 453,18CHF, adică peste dobânda de 4,99% pentru perioada 12.05.2006-30.06.2008 și peste dobânda compusă din Libor la 3 luni +5,5% marja băncii pentru perioada 01.07.2008-31.05.2016.

Au fost respinse ca neîntemeiate restul capetelor de cerere formulate de reclamanți cu privire la solicitarea de înghețare a cursului de schimb și recalcularea valorii împrumutului și cu privire la constatarea ca abuzive a clauzelor cuprinse în art. 6, 7, 8, 9 și 13, cu excepția paragrafelor pentru care s-a admis acțiunea.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 2704,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 263 A din 30 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă.

Recurenții-reclamanți nu au indicat temeiul de drept în care se încadrează motivele de recurs, susținând în esență că, în speță, clauza referitoare la înghețarea cursului valutar de la momentul acordării împrumutului nu a fost formulată în mod inteligibil, clar și pe înțelesul părților împrumutate.

În motivarea recursului, s-a susținut în esență că, în speță, clauza potrivit căreia creditul trebuie restituit în CHF fără a se lua în considerare eventuala pierdere care poate fi cauzată împrumutaților în considerarea riscului de schimb valutar, constituie o clauză abuzivă, având în vedere că, la încheierea contractului, banca și-a prezentat produsul în mod părtinitor, evidențiind numai beneficiile pe care împrumutații le-ar putea obține în urma contractelor, fără să precizeze riscurile potențiale, precum și probabilitatea realizării lor.

Recurenții au susținut că, într-adevăr, clauza privind restituirea împrumutului in moneda contractata face parte din obiectul principal al contractului de împrumut, astfel încât caracterul abuziv al acesteia poate fi examinat în raport cu Directiva 93/13 numai în cazul în care nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil. Astfel, obligația de rambursare a unui credit într-o anumită monedă constituie un element esențial al contractului de împrumut, dat fiind că nu privește o modalitate accesorie de plată, ci natura însăși a obligației debitorului.

Insa o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil Aceasta presupune ca respectivul contract de împrumut să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă. Contractul trebuie să evidențieze relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește. Această chestiune trebuia examinată de instanța sub aspectul realității publicității și informațiilor furnizate de banca în cadrul negocierii contractului de împrumut cu reclamanții.

Prin urmare, recurenții au susținut că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, iar instanța trebuie să verifice dacă reclamanții au fost informați cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației lor și care le permit să evalueze costul total al împrumutului.

Cu toate acestea, deși instanța de apel a reținut ca nu a beneficiat contractul de un proces de negociere intre banca si reclamanți, deși a reținut ca banca are o poziție dominanta in raport cu consumatorii si avea obligația informării in mod complet, corect si precis a acestora din urma cu privire la aspectele esențiale ale produsului oferit, in final conchide ca de fapt riscurile cursului valutar si implicațiile îndatorării erau aspecte pe care numai reclamanții trebuiau sa le aprecieze in concret si ca banca nu este obligata sa dea consultații financiare persoanelor fizice

Instanța concluzionează ca banca era doar îndreptățită sa-si prezinte oferta de creditare, iar alta obligație, cum ar fi cea legata de explicarea către clienții ei a mecanismului financiar la care se expun. nu era în sarcina acesteia și, prin urmare, instanța refuza astfel sa ia in considerare ca banca nu a fost de buna credința la încheierea contractului.

In condițiile în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu si era de datoria instanței sa retina nerespectarea de către bancă a cerinței de bună-credință și sa constate existența in cauza de fata a unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților in detrimentul reclamanților împrumutați. Această evaluare trebuia efectuată de instanță raportat la momentul încheierii contractului în discuție și ținând seama si de cunoștințele băncii în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

În accepțiunea reclamanților, banca nu a expus în mod transparent mecanismul financiar și riscul de curs valutar și, în consecință, nu a fost de bună-credință. Suportarea, în mod exclusiv, de către consumator a diferențelor de curs valutar provoacă un dezechilibru contractual semnificativ în defavoarea acestuia.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că CJUE, în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții/D. S.A. referitoare la creditele în franci elvețieni, precizează că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar și o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului.

In cauza Banca nu a prezentat dovezi din care sa rezulte ca a acționat de aceasta maniera, astfel incat clauza potrivit căreia restituirea imprumutului se va face in moneda CHF si la cursul de schimb din momentul plații ratelor scadente este o clauza abuziva. Instanța trebuia sa constate caracterul abuziv, asa cum s-a solicitat, și sa procedeze la inghețarea cursului de schimb valutar la cel existent la momentul incheierii contractului.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că, în cauză, clauza de efectuare a plăților în moneda creditului cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanții având în vedere caracterul prestabilit și impus consumatorilor, a contractului de credit.

Instanța a avut sarcina de a stabili daca reclamanții au beneficiat de publicitate si informații furnizate de banca, daca a existat cadrul negocierii efective si reale a contractului de imprumut, in ce a constat negocierea si cum au influențat reclamanții clauzele contractului prestabilit sau l-au semnat exact asa cum l-a prezentat banca. La dosar nu exista nici o proba pe care banca sa o fi depus despre aceste aspecte si prezumția este ca reclamanții nu au putut schimba nici un cuvânt din contractul prezentat de banca spre semnare.

Au susținut recurenții că, în condițiile în care nu există negociere înseamnă că nu există clauza valabila privind conținutul art. 9 din contract, în cadrul căruia se stipulează ca imprumutul se va restitui in moneda creditului. S-a mai adăugat si faptul ca aceasta clauza nu precizează clar ca prin moneda creditului se intelege moneda la cursul de schimb de la momentul plații ratei lunare respective, si nu de la momentul acordării împrumutului.

De aceea, recurenții au considerat ca aceasta clauza nu este una exprimata in mod inteligibil, clar, pe înțelesul pârtilor împrumutate și fara echivocuri.

Potrivit art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, toate acțiunile care au ca temei de drept Legea nr. 193/2000, sunt supuse unei singure de atac.

Prin urmare, Curtea de Apel Galați a soluționat calea de atac a apelului, iar calea de atac a recursului este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat menținerea deciziei recurate, apreciind că motivele reținute de instanța de apel cu privire la respingerea apelului reclamanților sunt întemeiate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 05.06.2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, a fost suspendată judecata recursului, până la soluționarea sesizării ce face obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin încheierea de ședință din data de 17 septembrie 2019 cauza a fost repusă pe rol; totodată, a fost respinsă excepția inadmisibilității, pentru motivele reținute în cuprinsul acelei încheieri, și a fost admis în principiu recursul, iar prin încheierea din data de 19 noiembrie 2019 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C269/19 și C81/19 aflate pe rolul Curții Europene de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din data de 10 februarie 2021, Înalta Curte a acordat termen de judecată pentru astăzi, 13 aprilie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecății.

Recursul nu a fost încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă din dezvoltarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea pot fi circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenții-reclamanți au criticat, în esență, soluția instanței de apel în ceea ce privește aplicarea dispozițiile legale vizând principiul nominalismului monetar, nerespectarea de către bancă a obligației de informare în legătura cu variația cursului și riscurile aferente, invocând Cauza Andriciuc împotriva României, precum și faptul că instanța de apel nu a făcut o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei contestate în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, punându-se în discuție buna-credință a băncii la încheierea contractului în ce privește clauza respectivă.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva E. a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanța națională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepția menționată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeași decizie a instanței europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56 Cauza C-186/16.

În același sens, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că, în speță, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanța de apel a reținut că, fiind vorba de un împrumut de consumație cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864 și că prevederile contractuale prin care s-a instituit obligația împrumutatului de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituției de credit.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În consecință, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva E., respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Așadar, argumentele recurenților-reclamanți care vizează nerespectarea de către bancă a obligației de informare în legătura cu variația cursului și riscurile aferente, lipsa analizei caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar contestate în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu consecințe asupra bunei-credințe a băncii la încheierea contractului în ce privește clauza respectivă, nu pot fi reținute.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 263 A din 30 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2021.