ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 410/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 936 din 6 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București și a admis acțiunea formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, obligând pârâtul să emită în favoarea reclamantului certificatul constatator al dreptului de proprietate, ca urmare a radierii B. S.R.L. conform încheierii pronunțate în data de 4 iulie 2002 în dosarul nr. x/2001 al Tribunalului București, secția a VIII-a.

Prin decizia civilă nr. 483 din 17 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 936 din 6 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 13 septembrie 2021, a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 16 septembrie 2021.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul cererii de recurs a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, susținând că hotărârea atacată a fost dată atât încălcarea, cât și cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

După ce recurentul a expus circumstanțele cauzei, precum și considerentele pentru care instanța de apel a pronunțat soluția recurată, a arătat că în mod greșit aceasta a reținut că incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 64/1995 exclude de plano aplicarea Legii nr. 31/1990, pentru că cele două acte normative reglementează domenii interdependente, având efecte asemănătoare, dar cu diferențe specifice în ceea ce privește procedurile, beneficiarii acestora, precum și persoanele care administrează și supraveghează lichidarea societății.

Prin încheierea pronunțată în data de 4 iulie 2002 în dosarul nr. x/2001 Tribunalul București, secția a VII-a comercială, în baza art. 118 din Legea nr. 64/1995, a dispus închiderea procedurii de reorganizare și lichidare judiciară a B. S.R.L., precum și dizolvarea și radierea persoanei juridice. Acesta fiind momentul de referință recunoscut de ambele instanțe de fond, trebuie avute în vedere textele legale aplicabile atât din Legea nr. 64/1995, cât și din Legea nr. 31/1990, legi ce se cer a fi interpretate și aplicate împreună, prin coroborare, într-o interpretare sistematică.

Interpretarea sistematică este impusă în cazul de față, pe de o parte, de coexistența acestor norme juridice cu valoare egală, iar pe de altă parte, de faptul că Legea nr. 64/1995 era lacunară la momentul de referință, dispozițiile sale completându-se cu cele ale Legii nr. 31/1990.

Astfel, art. 118 din Legea nr. 64/1995, în temeiul căruia a fost închisă procedura reorganizării, dispunându-se dizolvarea și radierea societății, prevedea că în orice stadiu al procedurii judecătorul-sindic poate da o încheiere de închidere a procedurii, dacă constată că bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se să avanseze sumele corespunzătoare.

În același timp, însă, Legea nr. 31/1990 (care constituie normă specială în ceea ce privește constituirea, funcționarea, dizolvarea și lichidarea unei persoane juridice, în speță a societăților comerciale, indiferent de forma acestora), prevede în mod expres, în art. 222, că societatea se dizolvă prin: a) trecerea timpului stabilit pentru durata societății; b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia; c) declararea nulității societății; d) hotărârea adunării generale; e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății; f) falimentul societății; g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), asociații trebuie să fie consultați, cu cel puțin un an înainte de expirarea duratei societății, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre asociați, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării.

După ce recurentul redă și conținutul art. 224, 227, 228 și 231 din Legea nr. 31/1990, acesta arată că nu se poate concluziona că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 64/1995 să deroge de la prevederile generale ale Legii societățiilor comerciale, iar simpla omitere în cuprinsul actului normativ special - în materia falimentului - a unei reglementări exprese conduce tocmai la aplicarea regulii generale. De aceea, consideră că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 231 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, bunul imobil aflat în patrimoniul societății a cărei dizolvare și radiere s-a dispus trecând în patrimoniul său.

În mod greșit a reținut instanța de apel că pârâtul-intimat nu poate fi obligat la emiterea certificatului constatator cu privire la transmiterea bunului imobil către asociatul unic întrucât art. 231 alin. (1) (versiunea aplicabilă) nu prevedea în mod expres acest lucru.

Într-adevăr, în forma avută la data de 4 iulie 2002 (data pronunțării încheierii de dizolvare și radiere) această normă nu prevede și modalitatea în care registrul comerțului ar trebui să ia act și/sau să dispună referitor la transmiterea patrimoniului societății către asociatul unic. De altfel, textul art. 231 din Legea nr. 31/1990 (în forma aplicabilă la data de 4 iulie 2002) este similar textului art. 236 (versiune aplicabilă de la 30 octombrie 2005 până la 20 mai 2006, având în vedere momentul radierii efective din registrul comerțului, respectiv 30 martie 2006).

În ceea ce privește transmiterea universală a patrimoniului societății către asociatul unic, deși aceasta operează ope legis, în vederea îndeplinirii formalităților de publicitate imobilară este necesară emiterea unui act - de natură administrativă, în acest caz - care să facă dovada transmiterii.

Cum societatea a fost radiată la data de 30 martie 2006, în baza încheierii din 4 iulie 2002, este evident că asociatul unic nu mai poate solicita intimatului, pe cale administrativă, emiterea unui astfel de act constatator. Ulterior radierii, asociatul unic nu se va putea adresa nici direct serviciului de carte funciară pentru a i se recunoaște transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului și, de asemenea, nu va avea nici posibilitatea formulării unei acțiuni în realizarea aceluiași drept de proprietate împotriva societății radiate. Nimic nu-l împiedică, însă, pe asociatul unic să solicite pe calea unei acțiuni reglementarea situației juridice a bunului aflat în patrimoniul societății radiate.

Instanța de apel trebuia să verifice dacă la momentul la care s-a dispus radierea societății, respectiv la momentul la care s-a realizat radierea efectivă, exista sau nu un text legal care să prevadă transmiterea patrimoniului societății către asociatul unic și, constatând existența acestuia, să reglementeze situația bunului, pentru că în speță nu se pune în discuție aplicarea retroactivă a unor dispoziții legale, ci aplicarea celor în ființă la momentul soluționării cauzei.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În esență, recurentul critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (caz de casare reglementat de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), întrucât prima instanță de control judiciar trebuia să interpreteze sistematic și să aplice integrat prevederile din cuprinsul Legilor nr. 64/1995 și nr. 31/1990, interpretarea sistematică fiind impusă, pe de o parte, de coexistența acestor norme juridice cu valoare egală, iar pe de altă parte, de modul lacunar de redactare a primului act normativ, ale cărui dispoziții se completează cu cele ale Legii nr. 31/1990.

Criticile recurentului nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a niciunei norme de drept material.

Astfel, este de necontestat că prin încheierea din data de 4 iulie 2002, pronunțată în dosarul nr. x/2001, Tribunalul București, secția a VII-a comercială a dispus, în temeiul art. 118 din Legea nr. 64/1995, modificată, închiderea procedurii de executare colectivă (mai exact, a procedurii de faliment și nu a celei de reorganizare judiciară, cum eronat susține recurentul), declanșată față de debitoarea B. S.R.L., motivat de lipsa oricăror bunuri care să poată fi lichidate, prin aceeași hotărâre dispunându-se dizolvarea și radierea acestei persoane juridice.

Potrivit art. 118 din Legea nr. 64/1995, în forma în vigoare la data deschiderii procedurii concursuale, în orice stadiu al procedurii judecătorul-sindic poate da o încheiere de închidere a procedurii, dacă constată că bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

Contrar susținerilor recurentului, în mod legal a reținut instanța de apel că, de vreme ce dizolvarea și radierea societății debitoare au fost dispuse în condițiile Legii nr. 64/1995, modificată, iar nu în temeiul Legii nr. 31/1990, ținându-se seama de principiul specialia generalibus derogant, toate aspectele relativ la bunurile (activele) care au aparținut acestei persoane juridice puteau fi lămurite numai în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, iar nu în condițiile stabilite de Legea societăților comerciale (în prezent, Legea societăților).

Criticile referitoare la neinterpretarea sistematică și neaplicarea integrată a prevederilor din cuprinsul Legilor nr. 64/1995 și nr. 31/1990 (chiar dacă coexistența celor două acte normative nu poate fi negată) sunt nefondate, fiind lipsită de fundament legal concluzia părții recurente potrivit căreia legiuitorul nu a înțeles ca prin dispozițiile Legii privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului să deroge de la prevederile generale ale Legii societățiilor comerciale.

Că este așa, rezultă nu doar din împrejurarea că, prin art. 128 din Legea nr. 64/1995, s-a statuat expres că dispozițiile acestei legi se completează, în măsura compatibilității lor, doar cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului comercial român [evident, cu excepția art. 695-888 (Cartea a III-a - Despre faliment) și art. 936-944 (Dispozițiuni speciale de procedură în materie de faliment) din Codul comercial român, care au fost abrogate prin alin. (2) al art. 131], ci și din faptul că lichidarea voluntară (adică cea reglementată de Legea nr. 31/1990) se face în interesul asociaților, spre deosebire de lichidarea judiciară, în care interesul creditorilor sociali este primordial. Tocmai de aceea, în procedura de lichidare reglementată de Legea nr. 31/1990 se permite asociaților să prevadă în cuprinsul contractului de societate și/sau al statutului societății în ce condiții urmează să aibă loc lichidarea patrimoniului social, cu cerința ca prin actul constitutiv să nu se încalce normele imperative din Legea nr. 31/1990.

Lichidarea voluntară a societăților reprezintă a doua fază a procesului de dispariție a personalității juridice a acestor entități, ea constituind ansamblul de operațiuni necesare încheierii afacerilor aflate în curs în momentul în care survine dizolvarea, operațiuni indispensabile pentru stabilirea, identificarea și cuantificarea activelor, iar ulterior transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali și împărțirea rezultatelor lichidării între asociați.

Intrarea societății în faza de lichidare presupune obligatoriu numirea sau desemnarea unor lichidatori, lichidarea voluntară deosebindu-se de procedura falimentului (care este o lichidare judiciară) prin următoarele caracteristici: a) în timp ce falimentul este dispus de judecătorul-sindic, lichidarea reglementată de Legea nr. 31/1990 este decisă de asociați, ea intervenind ca urmare a dizolvării, voluntare sau forțate (în condițiile art. 232 din lege, în prezent art. 237); b) falimentul survine în situația în care societatea este în insolvență, pe când lichidarea voluntară poate interveni și în cazul activității normale a societății; c) lichidarea voluntară se desfășoară în interesul asociaților, în timp ce falimentul se desfășoară în interesul comun al creditorilor; d) dacă lichidarea reprezintă procedura obișnuită de încetare a existenței persoanei juridice, procedura concursuală, în cadrul căreia falimentul este una dintre modalitățile procedurii de executare colectivă, are în vedere o modalitate specifică de dispariție a persoanei juridice, adică lichidarea bunurilor debitorului pentru cauză de încetare de plăți; e) Legea nr. 31/1990 este, din acest punct de vedere, lege generală față de Legea nr. 64/1995, fiind înlăturată de la aplicare în cazul în care societatea, chiar aflată în curs de lichidare, este în incapacitate de plată.

De altfel, Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data deschiderii față de societatea debitoare a procedurii de executare colectivă, dispunea expres, în art. 254 alin. (4), că lichidarea nu liberează pe asociați și nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că prevederile art. 231 din Legea nr. 31/1990, invocat de recurent, potrivit căruia dizolvarea unei societăți cu răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societății către asociatul unic, fără lichidare, nu se aplică în cazul B. S.R.L., întrucât lichidarea acestei persoane juridice a avut loc în condițiile Legii nr. 64/1995.

De altfel, nici nu ar fi fost just ca, atât timp cât procedura reglementată de acest din urmă act normativ a fost închisă tocmai pentru debitorul nu figura cu bunuri în baza de date deținută de Administrația Financiară a Sectorului 1 București, ceea ce înseamnă că creditorii înscriși la masa credată (sau cel puțin o parte dintre aceștia) nu și-au putut recupera creanțele deținute față de debitorul falit, procedura concursuală fiind închisă în condițiile art. 118 din Legea nr. 64/1995, modificată, fostul asociat unic al societății debitoare să dobândească în proprietate un bun care a aparținut falitei și despre care nu a informat lichidatorul judiciar.

În acest sens, este de menționat faptul că, potrivit art. 34 din acest act normativ, debitorul este obligat să depună la dosarul de sindic actele cerute prin art. 26 alin. (1), în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, potrivit art. 31 alin. (5) sau 7, la lit. b) a alin. (1) al art. 26 din lege fiind menționată tocmai lista tuturor bunurilor debitorului.

În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 483 din 17 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 483 din 17 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2022.