ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 336/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la 10 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Cluj-Napoca, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948, art. 966 și art. 969 C. civ. din 1864, art. 15 alin. (2) Constituție, art. 1, art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 113 pct. 8 și art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 7805/2017 din 30 octombrie 2017, Judecătoria Târgu Jiu a respins excepția necompetenței sale teritoriale; a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Prin încheierea din 6 martie 2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins excepția netimbrării cererii; a admis excepția lipsei coparticipării procesuale active și a dispus introducerea în cauză a codebitoarei C., în calitate de intervenient forțat.

Prin sentința nr. 52/2018 din 17 aprilie 2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenienta C.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1, 4.6 și 11.4 teza a II-a din convenția de credit nr. x din 31 ianuarie 2008; a dispus stabilizarea cursului valutar CHF/Leu la valoarea cursului de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă contractuală; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele încasate în plus față de valoarea CHF de la data încheierii contractului.

Împotriva sentinței primei instanțe, B. S.A. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 1090/2018 din 30 octombrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea; l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.690 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul a arătat, în esență, că principiul nominalismului monetar nu este aplicabil în prezenta cauză având în vedere că este reglementat printr-o normă supletivă. Mai mult, arată că dispozițiile art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 instituie o excepție de la principiul nominalismului monetar, anume principiul valorismului. Aceasta înseamnă, în opinia recurentului, că nu trebuie absolutizată identitatea unității importante, suma de bani putând și trebuind să fie reevaluată pentru a avea aceeași putere cu suma stabilită la momentul nașterii raportului juridic obligațional.

Aceeași parte a susținut că instanța de contencios european a statuat, în cauza Kasler, că instanțele naționale se pot pronunța cu privire la caracterul abuziv al clauzei referitoare la mecanismul cursului de schimb valutar dintr-un contract de credit.

Astfel, aplicabilitatea principiului nominalismului monetar este înlăturată de jurisprudența C.J.U.E., care permite instanței naționale să intervină în contractul încheiat între profesioniști și consumatori, în sensul cenzurării clauzelor cu caracter abuziv.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel aplicat în mod greșit dispozițiile art. 966-970 C. civ. din 1864, când a reținut că banca nu a fost de rea-credință la data încheierii contractului.

În combaterea acestui considerent, autorul recursului a subliniat că stipularea clauzei de risc valutar are drept consecință strămutarea în întregime a riscului de hipervalorizare a cursului CHF/Leu asupra consumatorului.

Cum hipervalorizarea acestui curs constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, rezultă că strămutarea riscului valutar asupra consumatorului a condus la transformarea contractului de credit într-unul aleatoriu.

Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, care instituie în sarcina profesionistului obligația de a stipula clauze clare și inteligibile.

Aceeași parte a mai învederat că instanța de apel a ignorat incidența în prezenta cauză a Normei B.N.R. nr. 17/2003, care prevede că banca are obligația de a administra riscul valutar, în sensul diminuării lui. Or, stabilizarea cursului valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului ar conduce la diminuarea riscului valutar.

Recurentul-reclamant a susținut că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că motivele reținute de instanța de apel sunt străine de natura pricinii. În acest sens, a învederat că, în motivarea deciziei recurate, au fost indicate alte părți, altă sentință și alt dosar decât cele din prezenta cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii, reclamantul A. și intervenienta-forțată C. au formulat o altă cerere de recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, autorii recursului au susținut că niciuna dintre clauzele contractuale nu prevede că perceperea ratelor se va face la un curs valutar majorat față de cel de la data acordării creditului și nici că ratele creditului urmează a se plăti în franci elvețieni. Or, ratele de credit au fost plătite la cursul de la data plății, care are un cuantum majorat față de cel de la data încheierii contractului.

Nefiind stipulată o clauză care să echilibreze riscul valutar, acesta este suportat exclusiv de către consumatori.

După ce a prezentat contextul în care a fost încheiat contractul de credit, precum și factorii care au condus la hipervalorizarea francului elvețian, recurenții au subliniat că banca a anticipat producerea acestui eveniment nefast pentru consumatori. Or, omisiunea băncii de a-i informa pe consumatori cu privire la acest risc a condus la încălcarea obligației de consiliere ce revine profesionistului.

În urma evocării dispozițiilor art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, recurenții au susținut că nu a fost negociată clauza de risc valutar.

Arată recurenții că, instanța de contencios european a statuat, în cauza Kasler C-26/13, că art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală, cerința potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai redactarea inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică să fie inteligibilă din punct de vedere juridic și consumatorul să poată aprecia consecințele economice negative la care se expune prin încheierea contractului.

Ca atare, în lumina acestor considerente, recurenții arată că, în speță, nici anterior și nici în momentul încheierii contractului de credit, între părți nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar. Cerința negocierii clauzelor contractuale, impusă de lege, trebuie să fie una efectivă, completă, iar nu formală.

De asemenea, același părți au evocat dispozițiile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ. din 1864 și Norma B.N.R. nr. 17/2003, în raport de care au subliniat că se impune înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului. O atare măsură ar fi justificată de principiile echității și bunei-credințe ce trebuie să guverneze orice raport contractual.

Recurenții au mai susținut că instanța de apel a respins în mod greșit acțiunea, întrucât și-a întemeiat soluția pe norma de drept comun care reglementează principiul nominalismului monetar, deși, în materia protecției consumatorilor, prevalează legislația specială. Prin urmare, arată că instanța de apel era ținută să soluționeze cauza prin raportare la legislația privind protecția consumatorului, astfel că, în temeiul Legii nr. 193/2000, trebuia să verifice dacă clauzele contractuale reputate ca fiind abuzive au fost sau nu negociate cu consumatorul, dacă sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, dacă au fost inserate cu respectarea principiului bunei-credințe, dacă s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ca urmare a inserării clauzelor abuzive.

Aceleași părți au subliniat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, care instituie în sarcina rezidenților obligația de plată a moneda națională.

Au mai arătat recurenții că principiul nominalismului monetar, contrar susținerilor instanței de apel cuprinse în considerentele hotărârii atacate, nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuație a cursului. Arată că art. 3 al art. 1579 C. civ. de la 1864 poate fi aplicat împrumutului în bani, putându-se admite că regula restituirii echivalentului prețului intrinsec al monedelor de aur sau argint la momentul la care au fost împrumutate se aplică și împrumutului în valută.

Autorii căii de atac susțin că, întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intră sub incidența și nici în înțelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". Prin urmare, consideră că este evident că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

Recurenții au arătat că nu a fost negociată clauza de risc valutar, dovada contrară revenind băncii, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Arată și că prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004 obligă profesionistul să informeze, în mod complet, corect și precis, consumatorii, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici.

De asemenea, aceleași părți au menționat că este îndeplinită și cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Autorii recursului au susținut că, deși împrumutul a fost acordat în franci elvețieni, acesta a fost schimbat la scurt timp în euro, aceasta din urmă fiind moneda pentru care a fost contractat creditul. Astfel, virarea creditului în franci elvețieni a reprezentat doar o operațiune scriptică.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererile de recurs au fost comunicate intimatei-pârâte la 12 februarie 2019 .

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 11 martie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursurilor pentru lipsa calității de reprezentat, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților la 19 martie 2019 .

Recurenții au depus răspuns la întâmpinare la 25 martie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat respingerea excepției invocate de intimata-pârâtă și admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentul-reclamant și recurenta-intervenientă au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 martie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția lipsei calității de reprezentant, invocată de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant și de recurenta-intervenientă, stabilind termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică.

Prin încheierea din 05 mai 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea cauzei de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecății până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, iar la 16 noiembrie 2020, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, întrucât recurentul-reclamant și recurenta-intervenientă, prin recursurile declarate, au dezvoltat, în esență, aceleași critici de nelegalitate a deciziei atacate, Înalta Curte va cerceta în mod unitar criticile din ambele memorii de recurs.

Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurenții au invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864, art. 4 din Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE.

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

În cauză, contractul de credit nr. x a fost încheiat la 31.01.2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorilor în vigoare la acea data, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Recent, prin hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., pronunțată în cauza C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispoziții supletive (pct. 34).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, printre care se regăsește și decizia reținută în mod corect de instanța de apel, respectiv cauza C-186/16 Andriciuc, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Clauzele contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurentul reclamant și recurenta-intervenientă nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenți clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Recurenții au mai susținut că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Și această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Așadar textul de lege vorbește de monede de aur și argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe), a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști poate fi realizată numai dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Prin urmare, analiza criticilor recurenților privind nerespectarea obligației de transparență a clauzelor contractuale, prevăzută de dispozițiile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, nu poate fi făcută, de vreme ce clauzele în discuție sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege.

Cu privire la pretinsa aplicare greșită, de către instanța de apel, a normelor legale naționale și a jurisprudenței relevante a CJUE relative la cerința de transparență a clauzelor contractuale privind "riscul valutar", recurenții au invocat și prevederile art. 5, art. 27 și art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și Directiva 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori.

Instanța supremă constată că textele pretins încălcate nu se referă la cerința de transparență a clauzelor contractuale scrise, ci la obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției. Conform acestor norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informați complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

În primul rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

În al doilea rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și echilibru, nu poate fi făcută, de vreme ce clauzele în discuție sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege.

Cu atât mai mult recurenții nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF/Leu, așa cum se urmărește, nu ar elimina pretinsul dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În același sens a reținut și instanța de apel prin decizia atacată, statuând că aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea și înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecința aplicării dispozițiilor supletive din dreptul național, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeași situație ca și cea reclamată prin acțiune.

Recurenții au mai făcut referire la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională, cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua plăți în valută", care se pot efectua și în valută. Acordarea de credite în valută și efectuarea plăților asumate prin convenții de credit în valută este permisă așadar în temeiul prevederilor de excepție cuprinse în anexa 2, dar și în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Criticile recurenților privind aplicarea în cauză a dispozițiilor Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit nu pot fi primite.

Potrivit definiției oferită de art. 3 lit. l) din acest act normativ, riscul valutar este o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar.

Astfel, pe de o parte, din interpretarea dispozițiilor acestei norme nu se poate ajunge la concluzia sugerată de recurenți, iar, pe de altă parte, cum riscul valutar este inerent oricărui contract încheiat într-o monedă străină, implică o apreciere asupra unei situații de fapt, incompatibilă cu cercetarea ce se poate efectua în această etapă procesuală.

Tot o critică de netemeinicie este și cea privind caracterul nenegociat al clauzei care instituie rambursarea creditului în moneda în care a fost contractat creditul, dispozițiile art. 2 și 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 fiind invocate în mod formal de recurenți. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens fiind art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 966-970 C. civ. de la 1864, se impun următoarele precizări:

În dezvoltarea motivelor de recurs, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. Recurenții nu au formulat critici punctuale cu privire la considerentele pentru care instanța de apel a reținut că nu este aplicabilă instituția impreviziunii reglementată de art. 1271 din Noul C. civ.

De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Instanța de recurs constată că, deși recurentul-reclamant a precizat că își întemeiază recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în memoriul de recurs nu a dezvoltat critici ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de acest text normativ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul a invocat faptul că, la pag. 11 din decizie, în considerente, instanța de apel a menționat numele altor părți decât cele din dosarul nr. x/2018 și a unei alte sentințe decât cea atacată cu apel, deși, în rest, decizia consemnează în mod corect datele speței.

Față de eventualele erori semnalate cu privire la numele părților, instanța supremă reține că partea trebuia să facă uz de procedura prevăzută de dispozițiile art. 442 din C. proc. civ., a cărei obligativitate reiese inclusiv din denumirea marginală a art. 445 intitulat Obligativitatea procedurii, potrivit căruia, "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444".

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. și de recurenta-intervenientă C. împotriva deciziei nr. 1090/2018 din 30 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. și de recurenta-intervenientă C. împotriva deciziei nr. 1090/2018 din 30 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2021.