ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2531/2021

HOTĂRÂRE

23.11.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2531/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25.01.2021 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. x/2021, reclamantul A., judecător în cadrul Tribunalului București, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL PLOIEȘTI, TRIBUNALUL BUZĂU, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL CĂLĂRAȘI, CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, a solicitat următoarele:

- recunoașterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Tg. Mureș, personal care beneficiază de sporuri în procent de 45 %, care depășește limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, familia ocupațională justiție;

- uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017;

- repararea prejudiciului produs prin acțiunea pârâților până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenței dintre suma care s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia, conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare, precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău și Curtea de Apel București;

- obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - prezent, precum și în continuare pentru viitor; actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație și aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor solicitate.

Prin sentința civilă nr. 1468 din 13 mai 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut că este învestit cu soluționarea unui litigiu căruia i se aplică jurisdicția muncii, față de dispozițiile art. 266 și 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Totodată, conform art. 129 din C. proc. civ., a reținut că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. conțin o derogare de la normele de competență, reglementând un caz de prorogare de competență în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi competentă, potrivit normelor de competență generale instituite de lege. Pentru a opera această prorogare de competență, trebuie îndeplinite următoarele condiții: reclamantul să aibă calitatea de judecător, asistent judiciar, grefier sau procuror, iar cauza să fie de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau de competența unei instanțe inferioare acesteia.

Tribunalul Dâmbovița a reținut că reclamantul are domiciliul și locul de muncă în București, unde activează ca judecător în cadrul Tribunalului București. Pârâți în cauză sunt și Tribunalul București, Tribunalul Buzău și Tribunalul Călărași.

Conform regulilor competenței teritoriale facultative, litigiul de față nu se poate soluționa de către Tribunalul București, Tribunalul Buzău sau Tribunalul Călărași, deoarece sunt parte în cauză. Curtea de apel învecinată cu oricare dintre Curțile de Apel București sau Ploiești este Curtea de Apel Pitești. Or, Tribunalul Dâmbovița se află în raza Curții de Apel Ploiești.

Având în vedere prevederile legale de mai sus și dispozițiile art. 132 din C. proc. civ., față de faptul că raza de competență a Curții de Apel Ploiești și a Curții de Apel București se învecinează cu raza de competență a Curții de Apel Pitești, conform competenței teritoriale facultative, prima instanță sesizată a apreciat că se impune admiterea excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Dâmbovița și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, sub dosar nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 3872/2021 din 22.09.2021, Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență ivit între instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De la aceste prevederi, art. 127 C. proc. civ. instituie o derogare pentru situațiile în care, indiferent de obiectul cererii de chemare în judecată, calitatea de reclamant o are un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier.

Cum, în speță, reclamantul are calitatea de judecător în cadrul Tribunalului București, devin incidente normele de competență teritorială de ordine publică prevăzute de art. 127 C. proc. civ.

Conform acestora, în forma aplicabilă după publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018, competența teritorială de soluționare a cauzei revine unei instanțe de același grad, dar din circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu cea în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamantul.

Având în vedere că Tribunalul Dâmbovița se află în circumscripția Curții de Apel Ploiești, instanță învecinată cu Curtea de Apel București, în a cărei circumscripție se află Tribunalul București, iar reclamantul are calitatea de judecător în cadrul Tribunalului București, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Dâmbovița.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Argeș - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Conform art. 127 alin. (2)

C. proc. civ., dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz.

În speță, reclamantul este judecător la Tribunalul București, iar competența ar aparține, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă.

Prin urmare, având în vedere că reclamantul își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cauza, în speță sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamantul a învestit cu soluționarea litigiului Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești, curte de apel învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii (Tribunalul București).

Așa fiind, instanța supremă constată că acesta și-a manifestat opțiunea, în condițiile art. 127 C. proc. civ., determinând astfel competența teritorială în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Întrucât cererea a fost introdusă împotriva Curții de Apel Ploiești, instanță superioară în grad celei care a fost legal învestită (Tribunalul Dâmbovița), trebuie analizată incidența art. 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională a României în paragraful 47 al deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, «legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.»

Cu alte cuvinte, norma reglementează un drept de opțiune al părții reclamante care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanțe de judecată, fie chiar la instanța respectivă (aplicând regula generală în materie de competență), fie la o altă instanță din raza unei curți de apel învecinate.

Competența reglementată de art. 127 alin. (2) C. proc. civ. este de ordine privată. Așadar, dreptul de opțiune aparține, în mod exclusiv, părții reclamante, ceea ce înseamnă că, odată ce reclamantul și-a manifestat opțiunea de a introduce acțiunea chiar la instanța din circumscripția Curții de Apel Ploiești, curte ce are calitatea de pârâtă în cauză, rezultă că prima instanță sesizată a devenit competentă teritorial să soluționeze pricina, instanța astfel învestită neavând dreptul de a cenzura procedural, din oficiu, acest drept de opțiune al reclamantului.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmbovița.