CASE OF CIOBOTEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Guvernul elvețian nu a dorit să intervină în procedură.

În 1982 apartamentul nr. 27 în suprafață de 117,52 m² (precum și terenul aferent de 21,02 m²), situat la nr. 18 în str. Vasile Lascăr, București, ce a aparținut părinților reclamantei, a făcut obiectul unei naționalizări. Printr-o hotărâre din 23 februarie 1982 societatea însărcinată să se ocupe de gestionarea bunurilor imobile ale statului a pus la dispoziția reclamantei 80.000 lei, adică în jur de 4.700 dolari americani la acea vreme. Reclamanta declară că nu a primit această sumă în întregime.

La 27 februarie 1997, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o sentință definitivă de constatare a ilegalității naționalizării și de obligare a autorităților de a-i restitui imobilul, în calitate de moștenitor.

În pofida recunoașterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a-și recupera bunul deoarece, în temeiul legii nr. 112/1995, statul a vândut la 15 noiembrie 1996 acest bun chiriașilor care-l ocupau.

La 18 mai 2001 reclamanta a cerut instanțelor să constate nulitatea vânzării bunului. Ea a menționat că naționalizarea era abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, prin urmare, nu-l putea vinde legal.

La sfârșitul procedurii, printr-o hotărâre din 26 martie 2003 Curtea de Apel București, deși a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei, a respins acțiunea acesteia pe motiv că chiriașii erau cumpărători de bună credință. Curtea de apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantei.

Printr-o scrisoare din 6 octombrie 2003 Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a repins cererea reclamantei de înaintare a recursului în anulare.

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în Hotărârea

Dispozițiile legale și jurisprudența interne descrise în Hotărârea

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piață a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.

Dispozițiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată și amendată la 2 septembrie 2005) și modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele:

În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (...).”

Modalitățile de stabilire și plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 sunt descrise în Hotărârea

Funcționarea societății pe acțiuni «

Guvernul menționează că plângerea trebuie respinsă datorită nerespectării termenului de șase luni în măsura în care cererea a fost introdusă la 23 octombrie 2003, data trimiterii formularului de cerere la Curte, în condițiile în care ultima hotărâre internă definitivă în sensul art. 35 alin. 1 din Convenție a fost pronunțată la 26 martie 2003 de Curtea de Apel București.

Reclamanta contestă această teză și subliniază că la 19 septembrie 2003 a trimis o primă scrisoare Curții, expunându-și plângerile. Or, calculând cu începere de la această dată termenul de șase luni nu a fost încălcat.

Curtea amintește că în temeiul art. 25 alin. 1 din Convenție nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni începând de la data la care hotărârea internă a devenit definitivă. Atunci când încălcarea invocată constă într-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să curgă decât începând din momentul în care această situație continuă încetează (a se vedea,

Curtea consideră că imposibilitatea invocată de reclamantă de a beneficia, de mai mulți ani, de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o sentință definitivă și irevocabilă reprezintă o situație continuă. Simplul fapt că a încercat – fără succes – să pună capăt situației cerând, prin intermediul unei acțiuni în justiție, anularea contractului de vânzare încheiat de către stat cu chiriașii nu poate schimba această constatare faptică. Astăzi reclamantei nu i s-a restituit bunul în litigiu și nu a primit vreo despăgubire la valoarea sa de piață. Termenul de șase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenție nu a început deci să curgă în speță (a se vedea

În plus, presupunând chiar că nu este vorba despre o situație continuă și că hotărârea internă definitivă în speță este cea din 26 martie 2003 a Curții de Apel București, Curtea constată că prima comunicare a reclamantei, în care și-a expus plângerile, datează din 19 septembrie 2003, astfel încât, chiar și în această ipoteză, termenul de șase luni nu a fost încălcat (a se vedea

Prin urmare, excepția Guvernului nu poate fi admisă favorabil. Curtea constată de asemenea că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.

El menționează în primul rând că ingerința este proporțională deoarece naționalizarea bunului în litigiu a fost însoțită de punerea la dispoziția reclamantei a unei sume de 144.898 lei românești [circa 8450 dolari americani la vremea respectivă].

În al doilea rând, Guvernul subliniază că reclamanta avea posibilitatea de a se adresa autorităților competente pentru a cere o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. El consideră că ultima reformă în materie, și anume Legea nr. 247/2005 prevede că în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (

Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea menționează că a primit în 1982 numai o parte din cei 80.000 lei menționați în documentele prezentate de Guvern. Ea consideră de asemenea că autoritățile i-au vândut bunul naționalizat ilegal în ciuda demersurilor sale în vederea restituirii bunului. Ea consideră că despăgubirea pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o reparație efectivă, dată fiind mai ales lipsa oricărei indicații în privința termenului în care ar putea interveni și face trimitere în aceste sens la Hotărârile

Curtea constată că reclamantă se află în posesia unei sentințe definitive și irevocabile care ordonă autorităților să-i restituie bunul în litigiu. După cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza

Curtea amintește că a statuat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară

În plus, în cauza

În speță, Curtea nu are nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudența citată anterior, situația de fapt fiind practic aceeași. Ea constată că vânzarea de către stat a bunului reclamantei în baza legii nr. 112/1995, care nu permitea, totuși, să se vândă bunurile naționalizate ilegal, împiedică – și astăzi – interesata să beneficieze de dreptul său de proprietate recunoscut prin hotărâre definitivă și irevocabilă.

Deși Guvernul menționează că i se permite să obțină titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (

În ceea ce privește despăgubirea primită de reclamantă atunci când statul a intrat în posesia bunului, Curtea constată că a fost plătită în 1982, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenției, în ce privește României. Ea se ridica la 80.000 lei românești, adică în jur de 4.700 dolari americani conform informațiilor oferite de Institutul Național de Statistică. Or, raportul de expertiză prezentat de reclamantă stabilește valoarea de piață a imobilului la 180.000 euro și cel supus atenției de către Guvern la 110.806 euro. Prin urmare, nu se poate invoca faptul că reclamanta a încasat o despăgubire care reflectă valoarea reală a bunului (

În consecință, Curtea consideră că nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului său vândut de către stat terților care îl ocupau în calitate de chiriași, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de peste zece ani, a făcut-o să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de

Prin urmare această dispoziție s-a încălcat în speță.

Reclamanta se plânge că autoritățile nu au executat sentința definitivă din 27 februarie 1997 care a constatat ilegalitatea naționalizării și a ordonat autorităților să-i restituie apartamentul în litigiu. Ea reclamă de asemenea lipsa independenței și imparțialității instanțelor care au soluționat procedura privind anularea contractului de vânzare și nerespectarea de aceleași instanțe a principiului siguranței juridice prin neluarea în calcul a sentinței din 27 februarie 1997. Ea invocă art. 6 alin. 1 din Convenție, care prevede următoarele în părțile sale pertinente

Asupra plângerii întemeiată pe neexecutarea sentinței definitive din 27 februarie 1997

Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Curtea consideră, ținând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 29-36 de mai sus, că nu se poate statua asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, între altele,

Asupra altor pretinse încălcări ale art. 6 din Convenție

Reclamanta se plânge de lipsa de independență și imparțialitate a instanțelor care au soluționat procedura privind anularea contractului de vânzare. Ea consideră de asemenea că aceleași instanțe au încălcat principiul siguranței juridice prin neluarea în calcul a sentinței din 27 februarie 1997 prin care i s-a restituit bunul în litigiu.

Ținând cont de ansamblul de elemente aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să soluționeze pretinsele încălcări formulate, Curtea nu a constatat nicio posibilă încălcare a drepturilor și proprietăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale.

Reiese că această parte de cerere este în mod manifest neîntemeiată și va fi respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din din Convenție.

Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, restituirea apartamentului al cărei proprietar a fost recunoscută prin sentința din 27 februarie 1997 sau acordarea sumei de 180.000 euro, reprezentând valoarea actuală a bunului, așa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară. În formularul de cerere reclamanta solicită de asemenea valoarea chiriilor neîncasate pe care le cifrează la 800 euro pe lună începând de la 1 martie 1997, și anume un total de 100.800 euro la zi.

În fine, în formularul de cerere, ea solicită 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru suferințele provocate de nerespectarea de către stat a dreptului său de proprietate.

În ceea ce privește prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piață a imobilului în cauză este de 110.806 euro și în acest sens supune atenției un raport de expertiză (aviz). De altfel, în privința cererii întemeiată pe nebeneficierea de chirii, el cere respingerea acesteia, făcând referire la jurisprudența Curții prin care a considerat că nu poate face speculații asupra chestiunii evaluării chiriilor neîncasate atunci când ordonă restituirea bunului. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că ar fi suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În subordine Guvernul consideră că pretențiile reclamantei sunt foarte ridicate și face trimitere la cauzele românești similare în care Curtea a ordonat plata sumelor variind între 3.000 și 6.000 euro.

Curtea amintește că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție datorită vânzării de către stat a bunului reclamantei, combinată cu lipsa despăgubirii suficiente.

Curtea estimează, în circumstanțele speței, că restituirea bunului aflat în litigiu, așa cum a fost ordonată prin sentința definitivă din 27 februarie 1997, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

Curtea constată o diferență importantă între valoarea imobilului stabilită de cele două expertize prezentate de părți, diferență datorată în special metodelor tehnice folosite. Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieții imobiliare locale și de elementele oferite de părți, precum și de suma încasată de reclamantă, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 120.000 euro.

În privința sumelor cerute cu titlu de lipsă de folosință a bunului, calculate în raport de prețul de închiriere a acestui bun, Curtea nu poate aloca vreo sumă cu acest titlu, ținând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea bunului drept reparație conform art. 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea în cazul în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ține cont de privarea de proprietate suferită de reclamantă din februarie 1997 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea,

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine și suferințe ce nu pot fi compensate prin simpla constatare a încălcării. Ea estimează că suma de 2.000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

În formularul de cerere reclamanta solicită de asemenea 18.740 euro drept costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții, sumă pe care o împarte după cum urmează:

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiția să fie justificate, necesare și să aibă legătură cu cauza. Cu toate acestea, el relevă că actele doveditoare trimise de reclamantă nu sunt suficiente pentru a demonstra legătura dintre cheltuieli și prezenta cauză, cu excepția actelor doveditoare privind cheltuielile suportate în procedura în fața Curții. În privința acestor ultime cheltuieli, Guvernul menționează că reclamanta nu a prezentat un rezumat al orelor de lucru ale avocatului.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura

declară, în unanimitate, cererea admisibilă în privința plângerilor întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și pe art. 6 din Convenție în ceea ce privește neexecutarea sentinței definitive din 27 februarie 1997 și inadmisibilă pentru restul;

hotărăște, în unanimitate, că nu trebuie examinată în fond plângerea întemeiată pe art. 6 din Convenție;

hotărăște:

Respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.