ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2418/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub dosar nr. x/2018 reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 19 lit. e) din Contractul de credit nr. x/02.10.2007, pârâta urmând să fie obligată să le restituie suma de 232.143 RON reprezentând contravaloarea imobilului executat silit de bancă în temeiul clauzei abuzive, conform art. 4 din Legea nr. 193/2010.

Ulterior, prin precizarea de acțiune din data de 31.01.2019, reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, a nulității absolute și a clauzelor prevăzute la art. 7 lit. a), d) și f) din contract, cu obligarea pârâtei să le restituie sumele de bani încasate în baza acestor clauze, precum și a nulității absolute a clauzei de la art. 19 lit. e) din contract.

Prin sentința civilă nr. 426/23.05.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 Tribunalul Arad, secția a II-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A., respingând acțiunea reclamanților, fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 679/A/25.09.2019 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a admis apelul reclamanților A. și B., a anulat sentința civilă nr. 426/23.05.2019 a Tribunalului Arad, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, Tribunalul Arad, secția a II-a Civilă, prin sentința civilă nr. 234/11.06.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei de la art. 7 alin. (1) lit. a) din Contractul de credit nr. x/02.10.2007, privind comisionul de gestiune credit, obligând pârâta să restituie reclamanților sumele de bani încasate în baza acestei clauze, în cuantum total de 2.762,50 RON, respingând în rest pretențiile formulate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 550/A din 24.11.2020 a respins apelurile formulate de apelanții A., B. și C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 234 din 11.06.2020 pronunțate de Tribunalul Arad.

Împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24.11.2020 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurenților-reclamanții A. și B. și dezvoltarea lor.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurenții au susținut că cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 19 lit. e) din contractul de credit a fost respinsă de către ambele instanțe, iar motivarea denotă greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 1025 C. civ. aplicabil în cauză.

Recurenții fac trimitere la practica judiciară în materie și a CJUE prin care s-a statuat în sensul că este abuzivă clauza care dă dreptul unilateral doar uneia dintre părțile contractante de a rezilia unilateral un contract, în această categorie fiind incluse și aceste clauze prin care se declară scadente anticipat creditele.

CJUE a stabilit că instanțele naționale au obligația de a stabili raportat la fiecare dosar în parte dacă întârzierea reprezintă o împrejurare esențială care să justifice o măsură atât de drastică.

Practica națională a statuat că aceste clauze încalcă art. 1025 C. civ. potrivit căruia scadența anticipată a unei creanțe se poate declara doar în cazul în care debitorul este în insolvență, și-a risipit averea sau micșorează în vreun fel garanțiile acordate creditorului său.

Mai mult, arată recurenții creditul fusese contractat pentru o durată prelungită prin acte adiționale la 25 de ani, în aceste condiții declararea scadentă după câteva întârzieri la 5 ani de la contractare, reprezintă un abuz care a determinat dezechilibrul semnificativ între patrimoniile părților contractante.

Recurenții mai arată că instanțele au aplicat greșit dispozițiile art. 1025 C. civ., în sensul că o dată declarată deschisă procedura insolvenței, debitorul a micșorat garanțiile date creditorului său. Garanțiile nu au fost micșorate în niciun fel, deoarece imobilul era grevat de o ipotecă astfel încât nu putea fi înstrăinat fără acordul băncii, banca fiind unicul creditor.

De asemenea, prin constituirea dosarului dosarului execuțional din ianuarie 2012, banca începuse recuperarea lunară a ratelor, prin poprirea salarială, nefiind necesară vânzarea imobilului.

Un alt aspect nelegal se susține că este legat de faptul că insolvența nu a fost declarată împotriva împrumutatului, ci a garantului, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1025 C. civ.

În finalul recursului, recurenții susțin aplicarea greșită a legii din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza a cărei nulitate se solicită nefiind negociată și producând un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea fondului pricinii.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul pârâtei C. S.A. și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul reținerii faptului că a fost instituit un comision de administrare aferent unui serviciu, care în fapt se prestează în interesul propriu al împrumutătorului, aspect care este în contradicție cu dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Instanța de apel consideră în mod greșit că este abuzivă clauza privind comisionul de administrare/gestiune, soluția fiind dată cu încălcarea Legii nr. 289/2004 și O.U.G nr. 50/2010 care prevăd posibilitatea băncilor de a percepe comisionul de gestiune/administrare credit, fără a condiționa exprimarea acestuia doar într-un cuantum fix sau doar sub formă procentuală.

Soluția reprezintă o imixtiune a instanței în contractul dintre părți, contrar prevederilor legale, soluția reprezentând o modificare a prețului contractului contrar voinței părților contractante.

Comisionul de gestiune poate fi indicat în contractul de credit atât ca valoare exactă, cum este cazul comisionului de 75 RON/an, dar și într-un cuantum procentual aplicat la o sumă fixă, metoda de calcul fiind astfel evidentă, așa cum este prevăzută și de art. 7 lit. a) din contractul de credit. Valoarea comisionului se regăsește în mod distinct și în graficul de rambursare anexă la contractul de credit, care face parte integrantă din contractul de credit.

De asemenea, nu se poate afirma că pentru perceperea acestuia din partea Băncii nu ar exista prestații, iar niciunul dintre cele două acte normative Legea nr. 269/2004 și O.U.G. nr. 50/2010 nu interzic indicarea în contract a ambelor variante, suma fixă și procent aplicabil la valoarea soldului creditului.

În consecință, recurenta arată că, în contract a fost clar și expres menționat comisionul anual de gestiune, prevederile contractuale în discuție indică în mod expres rațiunea perceperii acestui comision.

Având în vedere prevederile Directivei 93/13/CEE, CJUE a reținut în cauza C-76/10 că informarea consumatorului asupra costului global al creditului, prin menționarea valorii DAE în contract, reprezintă un element care contribuie la transparența creditului și permite consumatorului să aprecieze asupra întinderii obligațiilor sale și să poată compara diferitele oferte de creditare existente pe piață.

Și reglementarea ulterioară precum art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv Anexa nr. 2 pct. 3 a Ordonanței, confirmă că prin informarea consumatorului asupra DAE se consideră că acesta a respectat cerințele de informare prevăzute de prezentul articol și la art. 4 din O.G. nr. 85/2004.

Banca a prestat un șir de servicii complexe, atât în cazul creditelor de nevoi personale, cât și în cadrul celor generate cu ipotecă și perceperea comisionului de administrare își găsește justificarea în costurile antrenate cu resursele necesare pentru efectuarea acestor activități.

Chiar și Tribunalul Arad reține că aceste comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și formează prețul contractului, fiind exceptate de la controlul asupra caracterului abuziv, în măsura în care clauzele au fost stabilite în mod clar și inteligibil.

Sub un alt aspect, recurenții susțin că reclamanții nu pot invoca nici măcar pe cale de excepție nulitatea unor clauze al căror conținut l-a însușit prin semnarea contractului de credit.

Pe de altă parte nici dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu prevăd restituirea comisioanelor plătite de către client la acordare și pe parcursul derulării creditului, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 31 din contractul de credit, reclamanții au avut posibilitatea de a renunța la acordarea creditului, fiind evident că prin semnarea contractului și-au însușit toate clauzele menționate în acesta și al căror conținut îl cunoșteau.

Recurenta argumentează această critică și în sensul că, clauzele cuprinse în contractul de credit încheiat între Băncă și reclamant nu îndeplinesc niciuna dintre codițiile cumulative.

Pentru aceste considerente, solicitarea de restituire a sumelor pretins încasate abuziv cu titlu de dobândă și comisioane, actualizate cu dobânda legală este neîntemeiată, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 nu prevede posibilitatea restituirii comisioanelor plătite de către client la acordare și pe parcursul derulării creditului, anterior intrării în vigoare a ordonanței.

În ceea ce privește comisionul de gestiune perceput de Bancă, recurenta arată că acesta s-a reținut în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data acordării și ulterior conform O.U.G. nr. 50/2010.

Indiferent cum a fost denumit acest comision, acesta s-a perceput conform prevederilor art. 7 lit. a) din contractul de credit, care a fost aliniat la O.U.G. nr. 50/2010.

Pe cale de consecință, chiar dispozițiile legale în cauză permit creditorului să perceapă acest comision de gestiune/administrare în speță acesta fiind clar și precis determinat, drept dovadă fiind însușirea fără obiecții, prin semnătură a contractului de credit.

Recurenta apreciază greșit raționamentul instanței de apel cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privitoare la comisionul de gestiune, întrucât legislația în vigoare prevede perceperea unui astfel de comision, ca și cost distinct al creditului, diferențiat în mod clar de dobândă, inclusiv în conținutul clauzelor contractuale fiind reglementat de art. 7 din contract, iar dobânda, inclusiv modul de calcul al acesteia este reglementată de art. 8 și 9 din contract.

În realitate, chiar denumirea acestui comision atestă exact contraprestația pe care banca o realizează, aceea de administrare a creditului și care coroborat cu prevederile legale care explică în mod clar în ce constă această administrare, denotă că argumentele instanței de fond sunt lipsite de fundament legal.

Soluția instanței de apel reprezintă în realitate o imixtiune a instanței de judecată în contractul dintre părți, contrar prevederilor legale, soluția reprezentând o modificare a prețului contractului contrar voinței părților contractante.

Practica recentă a instanțelor de judecată a reținut că acest comision este unul abuziv, arată recurenta, făcând trimitere la o decizie pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare admiterea apelului pârâtei.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 27 mai 2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a admis excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B., a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. S.A. și a fixat termen la data de 11 noiembrie 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepția nulității recursului declarat de reclamanții B. și A., invocată din oficiu de către instanță, excepție care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speță, se constată că recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din analiza memoriului de recurs se apreciază că acestea nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor evocate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie, privind modul în care a fost soluționat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 19 lit. f) din contractul de credit.

Astfel, recurenții nu dezvoltă, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare invocat, limitându-se la simpla reluare a argumentelor care țin exclusiv de fondul litigiului dintre părți și care a fost soluționat de instanțe în ciclurile procesuale anterioare.

În acest context, se apreciază că, în motivarea cererii de recurs nu se arată, în mod concret, cum au fost încălcate sau cum au aplicat greșit instanțele inferioare normele de drept material de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 1025 C. civ., respectiv care ar fi fost interpretarea/aplicarea corectă a acestor prevederi legale.

Astfel, simpla nemulțumire a părții cu privire la modul în care instanța a răspuns referitor la anumite aspecte de fapt în ciclul procesual precedent nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așadar, motivarea cererii de recurs se rezumă exclusiv la prezentarea acelorași susțineri din fața instanței de apel cu privire la respingerea acestui capăt al cererii de chemare în judecată, fără ca acestea să se raporteze în mod real la hotărârea dată în apel și fără a fi indicate în mod concret motive de nelegalitate a acesteia sub aspectul încălcării unor dispoziții de drept material sau a greșitei aplicări a acestora.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecință, se constată că recurenții-reclamanți nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel în raport cu soluția pronunțată.

Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va constata nul recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, pentru considerentele care urmează:

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-pârâtă și apreciate ca subsumându-se motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 289/2004 și O.U.G. nr. 50/2010, prin care a constatat că art. 7 lit. a) din contractul de credit bancar nr. x/02.10.2007 este o clauză abuzivă, constatând nulitatea acesteia, Înalta Curte le apreciază fondate.

Înalta Curte va reține caracterul fondat în ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanța de apel a efectuat o analiză greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanței rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de gestiune, nu sunt definite în cuprinsul contractului.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a constatat îndeplinirea primei condiții care rezultă din textele legale sus evocate, respectiv clauza contractuală să nu fi fost negociată cu consumatorul.

Această clauză, deși nu a fost negociată cu consumatorul, nu creează un dezechilibru între cele două părți, nefiind dovedită reaua-credință a pârâtei la inserarea acestora.

Înalta Curte apreciază că însăși denumirea comisionului relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii acestuia, respectiv administrarea/gestionarea creditului, activitate cu un caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului și nu se poate impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul acestui serviciu.

Prin urmare, pentru ca acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii acestuia nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat.

Consumatorul este în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din această clauză chiar de la încheierea contractului.

De altfel, chiar O.U.G. nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii unui atare comision, fără a impune detalierea în contracte a activităților prestate de bancă. Deși acest act normativ nu este aplicabil contractului dedus judecății, acesta poate servi la aprecierea caracterul abuziv al unor clauze contractuale, inclusiv din perspectiva caracterului clar și inteligibil al acestora.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerința comprehensibilității este îndeplinită, deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul intimaților-reclamanți, astfel încât aceștia pot înțelege clauza din punct de vedere gramatical și pot avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de administrare și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimații-reclamanți au luat cunoștință de ele la încheierea contractului.

De asemenea, potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva D. S.A. și, respectiv LG, PK împotriva E. S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așa fiind, în ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de gestiune, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nu a ținut seama de jurisprudența C.J.U.E.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă C. în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 7 lit. a) din contractul de credit.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 7 lit. a) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 precum și hotărârile Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva D. S.A. și, respectiv LG, PK împotriva E. S.A., la 16 iulie 2020, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 24 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.