ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 368/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 20.09.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. Teodora a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 2.500 mp situat în Predeal, Șoseaua Națională (D) 23, DN 1, km 140 150 DR, jud. Brașov, Zona Malul Ursului; obligarea pârâților la demolarea construcției începute pe terenul identificat mai sus, iar în caz de refuz să fie autorizată reclamanta să o desființeze pe cheltuiala acestora; obligarea pârâților să readucă terenul la starea inițială, iar în caz de refuz să fie autorizată reclamanta să execute aceste lucrări pe cheltuiala acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 563 și următoarele din C. civ.

În cursul procedurii de regularizare, reclamanta a indicat valoarea imobilului revendicat, valoarea și natura lucrărilor de aducere a terenului la starea inițială, respectiv demontare țevi, acoperire și nivelare șanțuri și nivelare teren la suma totală de 3000 RON (1000 RON valoare construcție și 2000 RON valoare lucrări).

Prin sentința nr. 23927/15.03.2018, Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov, în considerarea prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., față de valoarea imobilului revendicat, în cuantum de 282.500 RON.

Prin sentința nr. 285/S/28.12.2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis acțiunea astfel cum a fost precizată; a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 2.500 mp situat în Predeal, Șoseaua Națională (D) 23, DN 1, km 140 150 DR, județul Brașov, Zona Malul Ursului, înscris în c.f. x Predeal, nr. cad. x (c.f. veche 1495); a obligat pârâții la demolarea construcției începute pe terenul identificat mai sus, iar în caz de refuz a autorizat reclamanta să o desființeze pe cheltuiala acestora; a obligat pârâții să readucă terenul în starea inițială, iar în caz de refuz a autorizat reclamanta să execute aceste lucrări pe cheltuiala acestora (demontare țevi, acoperire și nivelare șanțuri și nivelare teren); a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 11.325 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 458/Ap/03.04.2019 pronunțată în dosar nr. x/2017, Curtea de Apel Brașov a admis apelul pârâților împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins cererea având ca obiect obligarea pârâților la demolarea construcției începute pe terenul identificat mai sus, iar, în caz de refuz, a autorizat reclamanta să o desființeze pe cheltuiala acestora, precum și cererea având ca obiect obligarea pârâților să readucă terenul în starea inițială, iar, în caz de refuz, a autorizat reclamanta să execute aceste lucrări pe cheltuiala pârâților (demontare țevi, acoperire și nivelare șanțuri și nivelare teren); a obligat pârâții la plata, către reclamantă, a sumei de 8.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, după compensare; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin decizia nr. 718/12.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantei împotriva deciziei; a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe de apel.

După casare, cauza a fost înregistrată la această instanță la data de 15.06.2020, sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 1116/Ap/19.11.2020 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul pârâților împotriva sentinței nr. 285/S/28.12.2018; a păstrat sentința apelată; a obligat apelanții-pârâți C. și D. să îi plătească intimatei A. Teodora suma de 22.152,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții C., D..

Recurenții au arătat că pentru a respinge apelul, instanța a avut în vedere două aspecte, și anume, că buna-credință trebuia să existe pe toată durata executării construcției și că din momentul în care s-a efectuat cercetarea la fața locului, buna-credință a acestora a încetat chiar dacă la momentul începerii lucrărilor și pe parcursul efectuării acestora, până la data de 10.08.2017, au fost de bună-credință.

Instanța de apel s-a conformat deciziei de casare care i-a impus analizarea bunei-credințe pe întreaga perioada a executării lucrărilor de construcție a imobilului, însă aceasta trebuia să analizeze punctual respectarea dispozițiilor art. 586 alin. (1), (2) C. civ., art. 501 alin. (1) C. proc. civ. dispunând obligativitatea numai în cazul în care instanța ierarhic superioară a dezlegat o problemă de drept, ceea ce nu este cazul în speță, atât timp cât art. 586 C. civ. stabilește condițiile necesare a fi îndeplinite pentru ca un constructor să fie de bună credință iar instanța de recurs, adăugând la lege, a definit intervalul de timp al bunei-credințe, transformându-se în legiuitor.

În ceea ce privește practica judiciară și doctrina invocate în aprecierea bunei-credințe, recurenții arată că acestea sunt anterioare intrării in vigoare a noului C. civ., astfel că nu pot fi avute în vedere, întrucât prezentul litigiu intră sub incidența dispuzitiilor nolui C. civ., care în art. 586 reglementează în mod expres condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un constructor pentru a fi de bună-credință.

Apreciază că interpretarea dată de instanță în ceea ce privește existența/inexistența bunei-credințe pe toată efectuării lucrărilor adaugă la lege, atât timp cât în textul art. 586 C. proc. civ. se regăsește expresia la data realizării construcției, ori aceasta nu poate reprezenta niciodată un interval de timp, ci doar o dată, un moment cert, clar, distinct, în caz contrar legiuitorul folosind alți termeni precum pe durata, în timpul, începând cu, la sfârșitul, etc, încălcându-se astfel principiul ub lex non distinquit nec nos distinqvere debemus. În determinarea momentului la care se referă sintagma "la data realizării construcției" trebuiesc avute în vedere și alte prevederi ale art. 586 cum ar fi cele referitoare la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară și existența autorizațiilor prevăzute de lege (alin. (2). Din ecomonia dispozițiilor cuprinse în art. 586, momentul la care se referă acestea este cel al începerii lucrărilor de construcție, cât timp nu se poate obține o autorizație de construcție după ce am început să construiesc, sau nefiind intabulat în cartea funciară, din această perspectivă fiind respectat principiul malafides superveniens non nocet (asa cum se apreciază chiar în doctrina anterioară intrării în vigoare a Noului C. civ.-E. civil. Drepturile reale principale, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu 2008).

Sediul materiei în ceea ce privește situația lucrărilor autonome asupra imobilului altuia se regăsește în dispozițiile art. 581 și 582 din Noul C. civ., distingându-se între lucrările executate cu bună credință și cele executate cu rea-credință.

Față de reglementarea anterioară în care buna-credință era doar enunțată în această materie, în noul C. civ. legiuitorul a înțeles să definească noțiunea de bună-credință în cuprinsul art. 586 care stabilește condițiile pe care autorul-autorii lucrării trebuie să le îndeplinească, per a contrario neîndeplinirea acestor condiții ducând la concluzia că autorul-autorii lucrării sunt de rea-credință.

Astfel, pentru aprecierea bunei-credințe, sunt esențiale și suficiente prevederile art. 586 C. civ. care stipulează la alin. (1) că Autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării era înscris ca proprietar al imobilului fie pe un mod de dobândire nesupus în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri nu rezultă din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său iar în alin. (2) că nu poate invoca buna-credință cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege.

Textul de lege invocat mai sus definește astfel buna-credință, instanța trebuind doar să verifice și să constate că recurenții și-au intemeiat pe cuprinsul cărții funciare în care la data edificării construcției erau înscriși ca proprietari, că nu se poate vorbi de un viciu al titlului acestora - aspect care rezultă din chiar motivarea soluției dată de instanța de fond la primului petit al acțiunii - și că au construit în baza autorizației de construire nr. x/10.03.2016 eliberată de Primăria Orașului Stațiune Predeal prin care se autorizează executarea lucrărilor de construire pentru casa de vacanță D+P+E+M, împrejmuire, organizare de șantier pe terenul proprietatea lor, fiind îndeplinite condițiile pentru existența bunei-credințe.

Recurenții arată că titlul lor nu este viciat, faptul că există o suprapunere reală și virtuală a celor două terenuri nefiind de natură să ducă la o asemenea concluzie, ci să arate că terenurile au amplasamente diferite.

De altfel prin lucrarea de expertiză efectuată în cauză la ultimul obiectiv, respectiv să se arate pe care teren se află construcția, expertul a răspuns că aceasta se află pe terenul recurenților, însă nici instanța de fond nici instanța de apel nu au avut în vedere acest aspect esențial de altfel atât timp cât vorbim de o lucrare tehnică de specialitate, singura în măsură să stabilească cu certitudine acest fapt.

Recurenții sunt proprietarii imobilului teren în suprafață de 1000 mp înscris în CF x Predeal nr. top/cad x, proprietate dobândită prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/19.04.2013 la F., asa cum rezultă din înscrisurile și documentația cadastrală depuse la dosarul cauzei.

Prin obiecțiunile la raportul de expertiză efectuat în cauză recurenții au arătat greșeală care a stat la baza intabulării intimatei-reclamante pe actualul amplasament, intabulare făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 care stabilesc că în zona colinară atribuirea efectivă a terenurilor se face pe vechile amplasamente, neavându-se în vedere chiar schița depusă de autoare anexată cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel:

Prin cererea de restituire nr. x/1991, G. a solicitat terenul din Predeal-zona Malul Ursului situat în parcela x cu nr. cadastral vechi x, însă fără nicio motivare Primăria Predeal a emis Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/1992 cu nr. cadastral x, fapt ce a condus la încurcăturile ulterioare, respectiv: emiterea Deciziei nr. 37/1992 a Prefecturii Brașov tot pe nr. cadastral x, apoi deschiderea unui proces în care s-a efectuat și o expertiză tehnică și care s-a finalizat prin rectificarea rădăcinii nr. cadastral din x în cea de x nu și prin stabilirea amplasamentului terenului restituit, iar referitor la acest ultim aspect în cuprinsul sentinței nr. x/08.10.2004 pronunțată de Judecătoria Brașov, fila x se arată că "nu va fi omologat raportul de expertiză în sensul de a se stabili prin soluția dată în cauza de față configurația în teren a imobilului atribuit cu atât mai mult expertul prezintă două variante diferite", aspect care denota faptul că încă de la acel moment poziționarea parcelei de 2500 mp aparținând reclamantei-intimate H. putea fi făcută arbitrar atât timp cât un teren nu se poate afla în două locuri așa cum experta în cauză propusese la acel moment.

Astfel se explică și concluzia expertului în sensul că pe terenul recurenților este edificată construcția.

În urma sentinței se corectează de către Prefectura Brașov Decizia nr. 37/1992 cu Ordinul nr. 1006/2005 și se emite de către Primăria Predeal un nou proces-verbal de punere în posesie cu nr. x/2005 a d-nei G. cu parcela nr. x/2 de 2500 mp.

Pe baza acestor modificări scriptice, expertul I. întocmește documentația de înscriere în CF a lotului x în favoarea moștenitoarei A. a autoarei G., poziționând imobilul de 2500 mp cu întreg frontul spre șoseaua națională pe o lățime de 40 m.

Deși autoarea a depus în momentul cererii de restituire o schiță a terenului cu vecinătățile acestuia din care știa că împarte lotul x cu nr. cadastral x cu J., autorul recurenților, care are, de asemenea, front la șoseaua x, de care știau și moștenitorii, nu s-a ținut cont de aceasta.

În lumina celor învederate mai sus, respectiv existența bunei-credințe a recurenților la edificarea construcției, se impune admiterea recursului, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 581, reclamanta putând opta, fie prin întelegere cu pârâții, fie pe calea unei alte acțiuni în justiție între posibilitățile pe care acest text de lege i le oferă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 06.10.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 23.02.2022.

Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

La data de 04.06.2021 (data înregistrării), în termen legal, intimata-reclamantă A. Teodora a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 7400 RON reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței atașate.

Intimata-reclamantă a expus pe larg istoricul cauzei, situația de fapt, aspectele dezlegate în etapele procesuale anterioare, inclusiv în rejudecarea apelului și a concluzionat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 586 alin. (1) C. civ., sens în care se impune respingerea recursului.

La data de 25.06.2021, în termen legal, recurenții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului, au arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 581 C. civ., iar reclamanta poate opta, fie prin înțelegere cu pârâții, fie pe calea unei alte acțiuni în justiție, între posibilitățile pe care acest text de lege i le oferă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea normei de drept prevăzute la art. 586 alin. (1) și (2) C. civ., normă care nu instituie condiția examinării conduitei constructorului pe toată durata executării lucrărilor de construcție, apreciind, eronat, că această chestiune ar fi fost dezlegată, cu valoare obligatorie, prin decizia de casare pronunțată într-un ciclu procesual anterior al cauzei.

Dispozițiile art. 586 alin. (1) C. civ. invocate de partea pârâtă prevăd următoarele: Autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.

Interpretarea, în procesul pendinte, a sensului noțiunii "data realizării lucrării" din cuprinsul normei de drept menționate s-a realizat prin decizia de casare nr. 718/12 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, cu ocazia soluționării motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care partea reclamantă a criticat interpretarea și aplicarea greșită a aceleiași norme de drept de către instanțele care au judecat fondul.

Prin decizia de casare mai sus arătată, instanța de recurs a statuat, explicit, că pentru a produce efecte juridice, buna-credință a constructorului trebuie să fie nu numai deplină, dar să și subziste pe toată durata executării lucrărilor, iar atitudinea părții care o invocă să nu fie susceptibilă de interpretări sau de echivoc.

Constatând că la judecata în fond a cauzei instanța de apel s-a limitat în analiza bunei-credințe doar la momentul de început al lucrărilor, făcând o greșită interpretare a instituției bunei-credințe din perspectiva dispozițiilor art. 586 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de fond să administreze probele necesare și pertinente în ce privește existența/inexistența bunei-credințe pe toată durata efectuării lucrărilor, în raport de care se va putea aprecia incidența sau neincidența instituției bunei-credințe a constructorului.

Or, contrar susținerilor părții pârâte, interpretarea legii în scopul aplicării ei într-o cauză dedusă în concret judecății, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (3) C. civ., este în competența instanței de judecată și, ca atare, eronat aceasta pretinde, fără a se argumenta, că prin interpretarea dată normei de drept prevăzute la art. 586 alin. (1) C. civ. prin decizia de casare, instanța de recurs ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Rezultă și că interpretarea normei de drept (care nu a presupus adăugarea de condiții suplimentare, cum eronat se afirmă, ci doar lămurirea sensului noțiunii menționate) se impunea cu necesitate atâta timp cât norma juridică a primit interpretări diferite în procesul pendinte.

Totodată, dispozițiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ. prevăd explicit că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, situație în care susținerea părții pârâte potrivit căreia instanța de apel nu avea a se conforma, în rejudecare, celor statuate în sarcina sa prin decizia de casare nr. 718/12 martie 2020, se dovedește a fi lipsită de suport legal.

De altminteri, decizia de casare nr. 718/12 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., are autoritate de lucru judecat de la pronunțare, situație în care chestiunile de drept tranșate prin aceasta (cum este și cea supusă analizei) nu mai pot fi repuse în discuție de părțile litigante, astfel cum greșit procedează partea pârâtă reiterând, prin prezentul recurs exercitat împotriva hotărârii instanței care a rejudecat fondul (după casare), aceeași critică de nelegalitate întemeiată pe încălcarea dispozițiilor art. 586 C. civ., dezlegată prin decizia de casare.

Pentru considerentele arătate, argumentele prin care partea pârâtă pretinde că interpretarea corectă a sensului noțiunii data realizării lucrării, prevăzute la art. 586 C. civ., ar fi data începerii construcțiilor, nu durata executării construcțiilor nu vor fi analizate.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă a pretins, totodată, că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 586 alin. (2) C. civ. care prevăd următoarele: Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credință cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă, care a construit în baza unei autorizații de construire (chestiune de fapt necontestată) nu arată în ce constă încălcarea normei de drept menționate a cărei aplicare devine incidentă, dat fiind locul său în cadrul art. 586 C. civ., doar în situația în care se verifică norma de drept de la alin. (1), ceea ce nu s-a reținut în prezenta cauză.

- nu este fondată nici critica prin care partea pârâtă pretinde că instanța de apel a apreciat, greșit, că buna-credință a sa în edificarea construcției a încetat din momentul în care s-a efectuat cercetarea la fața locului, ignorând faptul că prin probatoriile administrate (detaliate pe larg) a dovedit că la momentul începerii lucrărilor a fost de bună-credință.

Critica nu poate fi primită, pe de o parte, justificat de faptul că se fundamentează pe o premisă greșită, aceea că buna-credință a constructorului nu trebuie să subziste pe toată durata lucrărilor, fiind suficient să existe doar la momentul începerii lucrărilor de construcției, contrar celor statuate prin decizia de casare nr. 718/12 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, astfel cum s-a arătat, această chestiune litigioasă nu mai poate fi repusă în discuție, întrucât a fost dezlegată/lămurită prin decizia de casare menționată, definitivă, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, decizie prin care s-a stabilit în sarcina instanței de apel obligația de a verifica, în rejudecare, dacă buna-credință a părții pârâte (constructor) a existat pe toată durata edificării construcției.

Pe de altă parte, aprecierea dată probatoriilor administrate de părți este în sarcina exclusivă a instanțelor de fond iar statuările de fapt rezultate nu pot face obiect al controlului instanței de recurs, în aplicarea dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora: Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, invocând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, partea pârâtă pretinde instanței de recurs să reevalueze, pe de o parte, aspectele de fapt care au condus la existența suprapunerii a două titluri de proprietate asupra aceleiași parcele de teren și, pe de altă parte, să statueze că lucrările de construire s-au derulat legal, începând cu luna iulie 2017, în considerarea cuprinsului cărții funciare și a mențiunilor autorizației de construire nr. x/10.03.2016 emisă de Primăria Predeal, aspecte de fapt suficiente în opinia părții pentru a se constata buna-credință în edificarea construcției care face obiectul prezentului litigiu

Aspectele de fapt evidențiate de partea pârâtă nu pot fi însă analizate și evaluate de instanța de judecată separat, ci, dimpotrivă, în ansamblu, prin reunirea tuturor elementelor de fapt evidențiate de probatoriile administrare la judecata în fond a cauzei.

Considerentele hotărârii recurate evidențiază că instanța de apel nu a ignorat ci, dimpotrivă, a reținut explicit că probatoriile administrate au evidențiat că există o suprapunere reală integrală a terenurilor din titlurile de proprietate exhibate de părți, terenul proprietatea părții pârâte fiind situat în interiorul perimetrului imobilului proprietatea părții reclamante (consecința unor erori săvârșite în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991), respectiv, că faptul că partea pârâtă a construit în baza unei autorizații de construire emisă de autoritatea administrativă competentă.

Instanța de apel a reținut însă că probatoriile evidențiază, deopotrivă, și împrejurarea că partea pârâtă a fost încunoștințată de faptul că o altă persoană contestă titlului deținut asupra terenului pe care a început lucrările, caz în care, aceasta nu mai poate pretinde beneficiul bunei-credințe, întrucât nu este îndeplinită cea de-a doua condiție prevăzută la art. 586 alin. (1) C. civ., aceea de a nu fi cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.

În acest sens, instanța a detaliat probatoriile care dovedesc că partea pârâtă a fost înștiințată de partea reclamantă că deține un titlu de proprietate pentru același teren la scurt timp după începerea lucrărilor (anume, când era edificat doar un zid de sprijin cu parcare la marginea DN 1 și se efectuau săpături pentru fundația construcției), solicitând sistarea lucrărilor, pentru ca, ulterior, aceasta să îi transmită și o notificare prin intermediul executorului judecătoresc prin care a indicat actele pe care își întemeiază dreptul de proprietate asupra aceluiași teren în suprafață de 2500 mp înscris în CF x Predeal (CF vechi x Brașov) nr. top. x și a reiterat solicitarea de sistare a lucrărilor până la clarificarea situației (solicitare formulată, de altminteri, și în justiție, pe calea ordonanței președințiale, încuviințată prin decizia civilă nr. 203/Ap/16.02.2018 a Tribunalului Brașov).

Instanța de apel a mai reținut că în procesul de revendicare, prin sentința civilă nr. 285/S/28.12.2018, Tribunalul Brașov a obligat partea pârâtă să lase părții reclamante în deplină proprietate și liniștită posesie terenul pe care s-au executat lucrările de construire, în considerarea faptului că titlul de proprietate deținut de partea reclamantă este preferabil celui exhibat de partea pârâtă pentru obținerea autorizației de construire și începerea lucrărilor.

Rezultă că instanța de apel, cu ocazia soluționării pricinii, a avut în vedere, corect, totalitatea aspectelor de fapt ale cauzei, motiv pentru care susținerea părții pârâte potrivit căreia instanța avea a analiza doar probele pe care le-a indicat (cuprinsul cărții funciare și mențiunile autorizației de construire) și care impuneau concluzia potrivit căreia buna-credință a sa în edificarea construcției nu a încetat în data de 10 august 2017, se dovedește a fi nefondată.

Pentru considerentele arătate, constatând că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere că partea pârâtă a pierdut procesul, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceasta urmează a fi obligată să plătească părții reclamante, A. Teodora, suma de7400 RON, cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții D. și C. împotriva deciziei nr. 1116/Ap din 19 noiembrie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți la plata sumei de 7400 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs în favoarea intimatei-reclamante A. Teodora.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2022.