ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2431/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 772/30.06.2020, Tribunalul Dâmbovița a respins ca nefondată acțiunea.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 926/15.04.2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a făcut o apreciere greșită atunci când a substituit sau a adăugat condițiile răspunderii statului pentru erori judiciare condițiilor (stabilite în jurisprudența CJUE) de atragere a răspunderii statelor pentru încălcarea dreptului european.

CJUE a stabilit patru condiții în care poate fi atrasă răspunderea statelor pentru încălcarea dreptului european, respectiv: încălcarea unei norme obligatorii de drept european; norma încălcată să confere drepturi particularilor; încălcarea să prezinte o anumită gravitate; să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcarea dreptului european și prejudiciul pretins.

În temeiul prevalenței dreptului european asupra dreptului intern contrar (art. 148 alin. (2) din Constituție), nu îi este permis Statului Român să adauge sau să modifice în dreptul intern condițiile atragerii răspunderii sale pentru încălcarea dreptului european.

Instanța națională, învestită cu o acțiune în răspunderea statului pentru încălcarea dreptului european, nu poate soluționa acea acțiune ca acțiune în răspunderea statului pentru erori judiciare, tocmai în virtutea principiului disponibilității, clamat de instanța de apel.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe principiul răspunderii statului pentru încălcarea dreptului european și doar pentru că instanța de judecată a insistat să se precizeze și un temei de drept intern al acțiunii, iar încălcarea dreptului european a fost săvârșită de un organ judiciar, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a concedat că, în dreptul intern, acțiunea ar fi întemeiată pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

În speță, însă, specia este răspunderea statului pentru încălcarea dreptului european, pe când genul proxim este răspunderea statului pentru efori judiciare. În temeiul principiului disponibilității, reclamantul a învestit instanța cu specia (diferența specifică), iar nu cu genul proxim, dar instanțele au tratat-o ca gen, iar nu ca specie.

Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat în mod greșit că în soluționarea apelului în dosarul nr. x/2018 nu a existat o nerespectare evidentă a legii, nici în ce privește dispozițiile de drept material, nici în ce privește dispozițiile de procedură, deoarece condiția de nerespectare evidentă a legii este aplicabilă răspunderii statului pentru erori judiciare, iar nu pentru încălcarea dreptului european și, ca urmare, nu are relevanță în speță.

Pe de altă parte, niciodată o nerespectare a legii prin hotărâri judecătorești nu va fi socotită ca fiind evidentă; va fi calificată, poate, ca fiind gravă, dar nu și evidentă.

- Este greșită și aprecierea instanței de apel potrivit căreia instanța de ultim grad de jurisdicție din dosarul nr. x/2018 nu avea obligația de a sesiza CJUE cu o întrebare preliminară, ci era chemată chiar ea să se pronunțe asupra compatibilității O.U.G. nr. 52/2017 cu principiile de drept european pretins încălcate.

În toate cazurile, fiind învestite cu excepții de necompatibilitate a dreptului intern cu dreptul european, instanțele de ultim grad de jurisdicție sunt obligate să sesizeze CJUE cu cerere de decizie preliminară.

Acestea pot/au dreptul să stabilească necompatibilitatea dreptului intern cu dreptul european, dar le este interzis să stabilească ele însele compatibilitatea dreptului intern cu dreptul european, ce reprezintă o prerogativă exclusivă a CJUE. Doar în ipotezele de excepție stabilite în cauza Cilfit, instanțele de ultim grad ar putea fi dispensate de obligația de a sesiza CJUE, dar cu riscul de a interpreta greșit și deci de a încălca ele însele dreptul european - a se vedea avertizarea conținută chiar de decizia din cauza Cilfit.

Recurentul a susținut, totodată, că instanța de apel a apreciat în mod greșit că decizia nr. 1059/11.12.2018 a fost pronunțată cu încălcarea evidentă a jurisprudenței CJUE, atât timp cât aceasta nu se pronunțase anterior privind compatibilitatea O.U.G. nr. 52/2017 cu dreptul european.

Cu toate că, formal, instanța de apel are dreptate, nu se poate nega că în decizii anterioare ale sale CJUE a definit foarte exact principiile echivalenței, efectivității și al cooperării loiale: dacă o măsură restrictivă este impusă doar restituirii taxelor incompatibile cu dreptul european, nu și taxelor colectate la buget cu violarea dreptului intern, se încalcă principiul echivalenței. Pe de altă parte, dacă o nouă procedură de restituire a taxelor incompatibile cu dreptul european face mai dificilă restituirea acestor taxe decât în ipoteza în care noua procedură nu ar fi fost adoptată, se încalcă principiul cooperării loiale.

Recurentul a invocat incompatibilitatea cu aceste principii a O.U.G. nr. 52/2017, dar instanța de apel din dosarul nr. x/2018 a refuzat să verifice acest aspect, preferând să verifice compatibilitatea cu principiul calitativ al efectivității (noua procedură să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă restituirea taxelor incompatibile cu dreptul european).

- Instanța de apel a reținut, în mod greșit, ca fiind relevantă împrejurarea că, în apelul din dosarul nr. x/2018, reclamantul nu a solicitat sesizarea CJUE cu o cerere de decizie preliminară și nici instanța de apel, care avea dreptul de a sesiză CJUE din oficiu, nu a considerat necesar să facă acest lucru.

O instanță de ultim grad are obligația ca, din oficiu, să sesizeze CJUE cu o întrebare preliminară, atunci când este învestită cu cercetarea necompatibilității unei norme de drept intern cu dreptul european. Prin urmare, partea dintr-o cauză pendinte nu trebuie să formuleze o cerere expresă de sesizare a CJUE, fiind suficient să invoce incompatibilitatea normei interne cu dreptul european.

- Instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în cauză, era întrunită o ipoteză de excepție de la obligația instanțelor de ultim grad de a sesiza CJUE cu o cerere de decizie preliminară potrivit art. 267 TFUE, potrivit deciziei CJUE din cauza Cilfit.

Aplicarea dreptului european se impunea, într-adevăr, cu o asemenea evidență încât nu mai lăsa loc niciunei îndoieli rezonabile, însa aplicarea corectă era exact în sens contrar celui statuat de instanța de apel din dosarul nr. x/2018.

Chestiunea necompatibilității O.U.G. nr. 52/2017 (sub aspectele relevate anterior) cu principiile de drept european ale echivalenței și cooperării loiale este decisivă în stabilirea faptului dacă Statul Roman, prin organul sau judiciar, a încălcat sau nu dreptul european în dosarul nr. x/2018 și, subsecvent, în admiterea sau respingerea prezentei acțiuni.

Din acest motiv, recurentul a invocat și în fața acestei instanțe de recurs excepția de incompatibilitate a dispozițiilor art. 1 alin. (6) și art. 7 din O.U.G. nr. 52/2017 cu principiile de drept european ale echivalenței și cooperării loiale, iar în temeiul art. 267 TFUE, a solicitat sesizarea CJUE cu o cerere de decizie preliminară privind compatibilitatea cu dreptul european a normei interne pe care și-a întemeiat soluția instanța de apel din dosarul nr. x/2018.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate cererea adresată acestei instanțe de recurs, având ca obiect sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, printre altele, asupra interpretării conținutului normelor juridice de drept al Uniunii Europene, dar și asupra principiilor juridice de bază ale ordinii juridice ale Uniunii Europene, astfel cum s-a acceptat, în mod constant, în jurisprudența CJUE.

Așadar, principiile echivalenței și cooperării loiale, invocate de către recurent, neîndoielnic pot face obiect al acțiunii preliminare prevăzute de art. 267 TFUE.

Cu toate că, potrivit alin. (3), "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea", obligația de sesizare este subordonată unor verificări proprii, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a CJUE, ce constituie veritabile condiții de admisibilitate a cererii de sesizare.

Astfel, instanța națională nu are obligația să sesizeze CJUE atunci când "constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității" (hotărârea din cauza C - 283/81 Cilfit).

În acest context, Înalta Curte constată că problema compatibilității dispozițiilor art. 1 alin. (6) și art. 7 din O.U.G. nr. 52/2017 cu principiile echivalenței și cooperării loiale nu este pertinentă în cauză, în sensul că, indiferent care ar fi răspunsul Curții, acesta nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului de față (conform hotărârii Cilfit, paragraf 10).

Efectele unei eventuale dezlegări din partea CJUE a acestei chestiuni de drept, în sensul urmărit de către recurent, rezidă, incontestabil, în înlăturarea de la aplicare a actului normativ din legislația națională contrar dreptului Uniunii Europene.

Pentru ca efectele juridice ale hotărârii preliminare să se producă, este necesar ca actul normativ în discuție să reprezinte cauza juridică a pretențiilor formulate în cauză, instanța de judecată fiind învestită, astfel, cu cercetarea incidenței acestuia în privința raportului juridic dintre părți și a condițiilor sale de aplicare.

Or, raportul juridic dedus judecății nu presupune aplicabilitatea O.U.G. nr. 52/2017 privind restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule, întrucât cererea de chemare în judecată nu vizează restituirea de la pârât a contravalorii unor asemenea taxe.

Astfel, obiectul litigiului de față este reprezentat de cererea de despăgubire formulată împotriva statului, decurgând din pretinsa aplicare greșită a dreptului Uniunii Europene de către instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei într-un alt dosar, respectiv în dosarul nr. x/2018, în condițiile în care acea instanță și-a fundamentat soluția pe un act normativ de drept intern -O.U.G. nr. 52/2017- incompatibil cu dreptul Uniunii Europene.

În cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, în ipoteza unui răspuns din partea CJUE în sensul urmărit de către recurentul-reclamant, instanța nu ar urma să admită o cerere de restituire a sumelor de bani vizate de O.U.G. nr. 52/2017, dată fiind necompatibilitatea acestui act normativ cu dreptul Uniunii Europene.

Din acest motiv, trebuie constatat că sesizarea CJUE nu conduce la o dezlegare pe fond a cauzei, neavând relevanță compatibilitatea acestui act normativ cu dreptul Uniunii Europene.

Această constatare nu este infirmată de faptul că, astfel cum se va arăta în analiza motivelor de recurs, soluționarea cererii deduse judecății implică cercetarea unei eventuale încălcări a dreptului Uniunii Europene în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2018

Atare evaluare, nu este, însă, condiționată de pronunțarea de către CJUE chiar asupra compatibilității O.U.G. nr. 52/2017 cu dreptul Uniunii Europene, pentru a se impune obținerea unei dezlegări în acest sens, fie și ulterioară soluționării cauzei în care s-a ridicat această problemă de drept.

De altfel, raționamentul juridic pe care se fundamentează pretențiile reclamantului din cauza de față are ca premisă încălcarea dreptului Uniunii Europene în dosarul nr. x/2018 tocmai în absența unei dezlegări anterioare asupra problemei de drept în discuție, dar în contextul jurisprudențial de la momentul soluționării acelui litigiu. Ambele instanțe de fond din prezenta cauză s-au raportat chiar la acest raționament, iar recurentul este nemulțumit, în realitate, de concluzia la care instanțele au ajuns, pe baza hotărârilor pronunțate de CJUE până la momentul soluționării dosarului nr. x/2018

Mai mult decât atât, rezultă din jurisprudența CJUE că nu ar putea fi angajată răspunderea statului pentru neaplicarea dreptului Uniunii Europene de către o instanță de ultim grad, chiar dacă s-a pronunțat ulterior o hotărâre preliminară asupra acelei probleme de drept.

Astfel, de exemplu, în hotărârea pronunțată la 28 iulie 2016 în cauza C-168/2015 Tomášová, CJUE a statuat în sensul că nu se poate considera că o instanță națională a încălcat în mod vădit jurisprudența Curții (în materia clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) - și, prin urmare, a săvârșit o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii - dacă nu a procedat într-o modalitate conformă cu dreptul Uniunii Europene (anume să examineze din oficiu eventualul caracter abuziv al clauzei), atunci când această modalitate reiese în mod explicit dintr-o hotărâre a Curții pronunțată ulterior.

Prin urmare, dacă răspunderea statului nu ar putea fi angajată în cazul în care CJUE s-a pronunțat abia după soluționarea cauzei de către instanța națională, o trimitere preliminară în prezenta cauză, cu scopul de a verifica modul de aplicare a dreptului Uniunii Europene în litigiul în legătură cu care reclamantul a formulat pretențiile de față, nu ar avea nicio influență asupra soluționării prezentului litigiu.

În consecință, față de cele ce preced, Înalta Curte constată că cererea recurentului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este admisibilă și o va respinge ca atare.

În ceea ce privește motivele de recurs, examinând decizia recurată, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul - reclamant A. a formulat, în esență, următoarele critici: instanța de apel a substituit sau a adăugat în mod nelegal condițiile răspunderii statului pentru erori judiciare condițiilor stabilite în jurisprudența CJUE de atragere a răspunderii statelor pentru încălcarea dreptului european; instanța de apel a apreciat în mod greșit că instanța de ultim grad de jurisdicție din dosarul nr. x/2018 nu avea obligația de a sesiza CJUE cu o întrebare preliminară, nefiind întrunită vreo situație de excepție de la această obligație; este greșită aprecierea instanței de apel potrivit căreia decizia nr. 1059/11.12.2018 nu a fost pronunțată cu încălcarea evidentă a jurisprudenței CJUE.

Criticile formulate nu sunt fondate.

În ceea ce privește prima dintre acestea, Înalta Curte reține că recurentul, cu toate că s-a referit generic la cerințele stabilite în jurisprudența CJUE, a reproșat instanței de apel raportarea greșită, în analiza pretențiilor sale, la condiția de nerespectare evidentă a legii, ce este aplicabilă în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare, dar care nu este relevantă în ipoteza încălcării dreptului european.

Contrar susținerilor recurentului, ignorarea evidentă sau vădită a dreptului Uniunii Europene și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene formate în interpretarea acestuia reprezintă o cerință esențială de stabilire și a răspunderii statului pentru încălcarea dreptului european, nu numai în cazul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, pe temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Din considerentele deciziei recurate în cauză, reiese că instanța de apel a enunțat condițiile în care statul răspunde pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene printr-o hotărâre a instanței naționale de ultim grad, stabilite în jurisprudența CJUE.

Astfel, s-a citat din hotărârea pronunțată în cauza C-224/01 Kobler, prin care Curtea a statuat că răspunderea statului într-o asemenea situație nu poate fi angajată decât în mod excepțional, atunci când judecătorul "a nerespectat în mod evident dispozițiile legale aplicabile". O asemenea analiză presupune ca "instanța națională sesizată printr-o cerere de reparare trebuie să ia în considerare toate elementele care caracterizează situația care îi este prezentată" și "în orice caz, o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă atunci când hotărârea în cauză a fost luată cu ignorarea evidentă a jurisprudenței Curții în materie" (pct. 54-56).

Aceste considerente se regăsesc în mai multe hotărâri ale Curții, relevând o jurisprudență constantă în acest sens, inclusiv în privința elementelor care pot fi luate în considerare de către instanța învestită cu cererea de reparare a prejudiciului, ce au fost, de asemenea, menționate în decizia recurată ca fiind desprinse din jurisprudență (a se vedea și hotărârile din cauzele: C-46/93 și C-48/93 Brasserie du pecheur și Factortame, pct. 56; C-446/04 Test Claimants in the FII Group Litigation, pct. 213).

Din cele ce preced, rezultă fără dubiu că gravitatea încălcării dispozițiilor legale aplicabile, într-un grad suficient pentru atragerea răspunderii statului, poate fi demonstrată de nerespectarea vădită a dreptului Uniunii, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, susținerile recurentului pe acest aspect neavând temei.

Această constatare este întărită și de faptul că susținerile recurentului referitoare la temeiul juridic al cererii de despăgubire îndreptate împotriva statului, pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene, formulate cu scopul de a se critica raportarea instanței de apel la o cerință nerelevantă pentru analiza încălcării dreptului Uniunii Europene, nu au avut în vedere considerentele expuse în decizia recurată.

Instanța de apel a arătat motivele pentru care a analizat cererea dedusă judecății în cadrul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, pe temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Astfel, potrivit jurisprudenței constante a CJUE, modalitățile procedurale de acțiune în justiție pentru atragerea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene țin de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenței (cerințele stabilite de legislația națională în domeniul reparării prejudiciilor să nu fie mai puțin favorabile decât cele referitoare la acțiuni asemănătoare de drept intern) și efectivității (obținerea reparării prejudiciului să nu fie, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă).

Dacă aceste aserțiuni erau inserate doar în considerentele hotărârilor Curții - inclusiv în hotărârea citată prin decizia recurată, pronunțată la data de 9 septembrie 2015 în cauza C-160/14 Ferreira da Silva e B. ș.a. -, este de menționat că au făcut ulterior obiectul unei dezlegări distincte în dispozitivul hotărârii pronunțate la data de 28 iulie 2016 în cauza C-168/2015 Tomášová, prin care Curtea a statuat:

"Normele referitoare la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o încălcare a dreptului Uniunii, precum cele privind evaluarea unui astfel de prejudiciu sau corelația dintre o cerere prin care se urmărește obținerea acestei reparații și celelalte căi de atac eventual disponibile, sunt stabilite de dreptul național al fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității."

Or, absența oricărei referiri prin motivele de recurs la considerentele pe acest aspect din decizia recurată relevă un argument în plus pentru netemeinicia criticii vizând condițiile în care statul poate răspunde pentru eventuala încălcare a dreptului Uniunii Europene, la care instanța s-a raportat în analiza pretențiilor reclamantului, în limitele motivelor de apel formulate.

În consecință, critica pe acest aspect va fi respinsă.

În ceea ce privește ultimele două critici, se observă, în primul rând, din dezvoltarea lor, că recurentul admite că aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impunea în dosarul nr. x/2018 cu o asemenea evidență încât nu mai lăsa loc niciunei îndoieli rezonabile.

Aceste susțineri evocă chiar considerentele hotărârii CJUE pronunțate în cauza C-283/81 Cilfit, citate prin decizia recurată și la care s-a raportat și această instanță de recurs în soluționarea cererii de trimitere preliminară ce i-a fost adresată de către recurent.

Potrivit CJUE, o instanță națională de ultim grad de jurisdicție nu are obligația de a o sesiza atunci când se constată că "problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (...)".

Prin urmare, recurentul se contrazice susținând, pe de o parte, că subzista obligația instanței din dosarul nr. x/2018 de a sesiza CJUE - și, deci, că instanța de apel din prezenta cauză a reținut în mod greșit contrariul -, dar admițând, pe de altă parte, că este întrunită o situație de excepție de la această obligație, aceea a "actului clar", în care nu există vreun dubiu în privința aplicării corecte a dreptului european.

În același timp, din aceleași susțineri ale recurentului rezultă că instanța din dosarul nr. x/2018 a făcut, în realitate, aplicarea dreptului Uniunii Europene, ceea ce denotă, în condițiile în care prin decizia recurată s-a constatat deja acest aspect, faptul că recurentul urmărește reaprecierea concluziei la care a ajuns acea instanță în aplicarea dreptului Uniunii Europene și a jurisprudenței CJUE.

Or, cadrul procesual fixat prin pretențiile formulate în prezenta cauză exclude controlul de legalitate al deciziei nr. 1059/11.12.2018 pronunțate în dosarul nr. x/2018, specific unei căi de atac deschise împotriva deciziei și care ar putea conduce, în eventualitatea admiterii acesteia, la o rejudecare a cauzei.

După cum s-a arătat în analiza primei critici a recurentului, instanța învestită cu o cerere de reparare a prejudiciului pretins creat prin neaplicarea dreptului Uniunii Europene de către o instanță de ultim grad trebuie să cerceteze, potrivit jurisprudenței CJUE (în special din cauza C-224/01 Kobler), "toate elementele care caracterizează situația care îi este prezentată" și să stabilească existența unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii Europene, în sensul dacă hotărârea în cauză a fost luată cu ignorarea evidentă a jurisprudenței Curții în materie.

Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că instanța din dosarul nr. x/2018 a făcut aplicarea celor statuate prin hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-200/14 Câmpean chiar în materia restituirii sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule, taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii.

Potrivit hotărârii CJUE, revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă o reglementare a unui sistem de rambursare cu dobândă a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii corespunde principiilor cooperării loiale, echivalenței și efectivității.

Prin acea hotărâre, CJUE s-a referit în mod particular la O.U.G. nr. 8/2014, însă dezlegările vizând necesara compatibilitate cu principiile dreptului Uniunii Europene au în vedere orice reglementare națională a unui sistem de rambursare a acelorași taxe, fiind pe deplin aplicabile și actului normativ evocat de către recurentul din prezenta cauză, respectiv O.U.G. nr. 52/2017, care are același obiect de reglementare cu O.U.G. nr. 8/2014.

Întrucât instanța din dosarul nr. x/2018 a făcut verificările pe care Curtea le-a stabilit în sarcina instanței naționale, se constată că instanța de apel din prezenta cauză a apreciat în mod corect că decizia nr. 1059/11.12.2018 din dosarul nr. x/2018 nu a fost pronunțată cu ignorarea evidentă a jurisprudenței Curții în materie, chiar dacă rezultatul acestei analize nu este cel preconizat de către recurent.

De altfel, prin motivele de recurs nu a fost dezvoltat niciun argument din care să rezulte că verificările asupra compatibilității actului normativ cu principiile dreptului Uniunii Europene ar fi trebuit să conducă la o altă concluzie decât aceea formulată în dosarul nr. x/2018. Recurentul s-a limitat la a reitera definițiile date de către CJUE celor trei principii, fără vreo raportare concretă la O.U.G. nr. 52/2017 și fără a arăta motivele pentru care consideră că aceste principii se opun sistemului de rambursare reglementat prin acest act normativ.

În consecință, susținerile recurentului nu pot fi primite nici pe aspectele invocate prin ultimele două critici, motiv pentru care, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 926 din data de 15 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.