ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2228/2021

Ședința publică din data de 27 octombrie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 20.05.2015 sub nr. x/2015, reclamantul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A., B., C. și D. (decedată în cursul procesului, fiind introduse în cauză, în calitate de pârâte, moștenitoarele E. și F.), în temeiul art. 997 C. civ., obligarea pârâtelor la plata sumei de 2.483.039,20 RON reprezentând contravaloarea reparațiilor capitale și de întreținerea efectuate de OCAOTA Constanța (actual OCPI Constanța) pentru consolidarea structurii și amenajarea clădirii situată în municipiul Constanța, str. x, imobil restituit pârâților în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pârâtele au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată; cerere de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice; cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2.800.000 RON reprezentând despăgubiri evaluate provizoriu pentru degradările cauzate imobilului urmare a lipsei de întreținere și conservare, imputabile persoanei deținătoare în perioada dintre data notificării și data restituirii.

Prin încheierea din data de 26.05.2016, a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanție a Statului Român, constatându-se că, în cauză, sunt întrunite dispozițiile legale în ceea ce privește calitatea de debitor a statului cu privire la restituirea cheltuielilor derivate, necesare și utile, prin raportare și la dispozițiile art. 50

2

din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanța a constatat că excepțiile care vizează Statul Român ca și chemat în garanție, invocate de acesta prin întâmpinare, au fost clarificate odată cu admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanție.

La același termen, a fost respinsă ca nefondată și excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului, invocată prin întâmpinare de către pârâte, pentru motivele reținute în încheierea de ședință.

La 21.09.2018, urmare a depunerii contractelor de cesiune încheiate cu pârâtele și a solicitării formulate de intervenientul G., instanța a dispus introducerea în cauză a acestuia în calitate de intervenient principal, alături de pârâtele inițiale, dar și în calitate de intervenient accesoriu.

Prin precizările depuse de intervenientul G. la data de 21.05.2019, s-a indicat cuantumul despăgubirilor solicitat prin cererea reconvențională, respectiv suma de 328.466 euro, reprezentând prejudiciul determinat prin raportul de expertiză administrat în cauză, rezultat din lipsa de întreținere și conservare a imobilului restituit de către reclamantul - pârât, lipsă care a generat avarierea și alterarea gravă a construcției și, implicit, deprecierea valorii acesteia.

Prin sentința nr. 1828/12.07.2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea; a obligat reclamantul la plata, către pârâta A., a sumei de 3 339 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul parțial de avocat; a obligat reclamantul la plata, către intervenient, a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul parțial de avocat; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâte; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâte și de intervenient.

Prin decizia nr. 116/C/23.07.2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenientul G. împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., intervenientul G. formulând următoarele critici:

I. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Raționamentul instanței de apel reprezintă o restrângere nejustificată a sferei titularilor dreptului la acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 41 din Legea nr. 10/2001, cu consecința încălcării și aplicării greșite a acestei dispoziții legale, precum și o nerecunoaștere expresă a cesiunii, a transmisiunii dreptului litigios și a efectului său în plan procesual, deci o încălcare a dispozițiilor art. 36 și 39 C. proc. civ.

Deși instanța de apel recunoaște calitatea procesuală a lui G. prin introducerea sa în cauză, în calitate de parte, în mod nejustificat și contradictoriu nu recunoaște calitatea de titular al drepturilor cedate a acestuia.

Prin excluderea recurentului din sfera persoanelor îndreptățite la despăgubire, i se creează acestuia o situație mai rea în propria cale de atac, fiind încălcate dispozițiile art. 481 C. proc. civ.. Prin încălcarea aceluiași text legal, instanța de apel, în loc să supună analizei temporalitatea distrugerilor cauzate prin lipsa de conservare, a eliminat cu totul din ipoteza de reglementare a art. 41 din Legea nr. 10/2001 pagubele cauzate prin inacțiuni, înrăutățind astfel situația lui G. în propria cale de atac.

Subsumată aceluiași motiv de recurs este împrejurarea că instanța de apel a răstălmăcit concluziile expertizei efectuate în cauză în favoarea intimaților, încălcând dispozițiile procedurale privind analiza și aprecierea probatoriului, precum și principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac;

II. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii sau nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Instanța de apel pe de o parte, reține că lucrările nu au fost realizate conform proiectului nr. 47/1994, iar pe de altă parte, neagă producerea, de către OCPI, cu intenție și rea-credință a unui eventual prejudiciu moștenitorilor fostului proprietar. De asemenea, deși reține că s-au realizat lucrări și ulterior datei de 14.02.2001, respectiv până la recepția finală din decembrie 2002, lucrări pe care le enumeră în cuprinsul deciziei, apreciază că acestea nu pot fi considerate preponderente în raport cu celelalte lucrări și nu motivează de ce nu le ia în considerare.

Acest motiv de recurs vizează și calitatea de titular la despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 a recurentului, astfel cum în mod nelegal a fost restrânsă de către instanța de apel.

III. Hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Sub acest aspect, recurentul arată că art. 41 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul excluderii succesorilor convenționali cu titlu particular de la acordarea despăgubirilor, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică înstrăinarea drepturilor reglementate de Legea nr. 10/2001. Înțelesul sintagmei de "persoane îndreptățite" astfel cum este stabilit de art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 nu interzice acestor persoane să transmită prin acte inter vivos drepturile lor. Cesiunea drepturilor ce izvorăsc din Legea nr. 10/2001 este permisă, iar cesionarul dobândește chiar dreptul la despăgubire al cedentului, fost proprietar sau moștenitor al acestuia.

O altă critică subsumată acestui motiv de recurs este reprezentată de modalitatea în care instanța de apel se raportează la distrugerile și degradările cauzate imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, încălcând normele de drept substanțial ce reglementează dreptul la despăgubire al persoanelor îndreptățite (art. 41 din Legea nr. 10/2001). Potrivit considerentelor hotărârii, sfera de aplicare a art. 41 este restrânsă și limitată exclusiv la repararea, de către deținătorul imobilului, a distrugerilor și degradărilor pe care le-a cauza cu rea-credință printr-o acțiune. Or, dacă în cazul distrugerii este evident că aceasta poate fi cauzată doar prin acțiuni, în cazul degradării este vorba și de un proces de schimbare în rău, de stricare, deteriorare, ruinare, care presupune o inacțiune, o pasivitate manifestată de deținătorul imobilului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09.06.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 27.10.2021, apreciind asupra regularității introducerii acestuia.

La data de 22.03.2021 (data poștei), în termen legal, intimatul-reclamant Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de tardivitate a recursului, despre care a arătat că a fost introdus la data de 17.02.2021, în afara termenului legal de 30 de zile de la comunicarea deciziei. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Instanța de apel a constatat, în mod corect, că intervenientul G. nu îndeplinește calitatea de persoană îndreptățită, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 41 din Legea nr. 10/2001. Soluția instanței de apel s-a fundamentat pe argumente detaliate și legale, în cauză nefiind vorba de o restrângere nejustificată a sferei titularilor dreptului la acțiune, cum în mod eronat susține recurentul. Nu se poate vorbi nici de o înrăutățire a situației recurentului în calea de atac, câtă vreme atât instanța de fond, cât și cea de apel au respins acțiunea, ca nefondată. Dispozițiile legale în materie au fost respectate, analiza instanței de apel a fost una obiectivă și argumentată, bazată pe probele administrate și aspectele deduse judecății. Solicită respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât intimatul-reclamant nu a produs recurentului nicio pagubă care să justifice atare solicitare. Solicită judecata în lipsă.

La data de 12.04.2021 (data email) în termen legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de tardivitate, respingerea apărărilor formulate de către pârât, despre care arată că nu se raportează la motivele de recurs, ci reiterează considerentele hotărârii atacate, admiterea recursului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea celor ce urmează.

- Este îndreptățită critica recurentului-intervenient care, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut încălcarea și greșita aplicare de către instanța de apel a normei art. 41 din Legea nr. 10/2001 atunci când a statuat că, dat fiind caracterul său special, beneficiul acesteia nu poate fi recunoscut decât direct persoanei îndreptățite, în accepțiunea art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 a acestei noțiuni, respectiv fostul proprietar sau moștenitorii săi legali ori testamentari, ca persoane asupra cărora s-au răsfrânt măsurile de preluare abuzivă. Pe temeiul acestui considerent, sesizând că intervenientul este doar cesionarul drepturilor litigioase din cererea reconvențională (dobândite în cursul procesului de la persoanele îndreptățite la restituirea imobilului din Constanța, str. x, succesoare ale fostului proprietar) și că a fost singurul care a atacat cu apel soluția tribunalului adoptată în privința acesteia, curtea de apel a conchis ca nefiind îndeplinită în apel condiția de fond impusă prin norma art. 41 din Legea nr. 10/2001, relativă la titularul acțiunii (care nu poate fi decât persoană îndreptățită, în opinia acesteia) .

Statuând astfel, instanța de apel a exclus în mod excesiv și nejustificat transmisiunile prin acte inter vivos din sfera drepturilor și relațiilor juridice reglementate prin Legea nr. 10/2001.

Nu numai că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu interzic expres cesiunile drepturilor reglementate în cuprinsul acesteia, dar recunoașterea și acceptarea legalității lor au fost admise constant în aplicarea acestei legi, pentru diminuarea și temperarea scopului lor speculativ fiind chiar adoptate reglementări legale dedicate (cum sunt cele din cuprinsul art. 1 alin. (3) și art. 24 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 165/2013) a căror existență confirmă incontestabil realitatea și posibilitatea intervenirii/încheierii unor astfel de acte juridice în legătură cu drepturi prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Nu există, prin urmare, argumente pertinente de a stabili că relațiile juridice reglementate prin dispozițiile art. 41 din Legea nr. 10/2001 sunt incompatibile cu transmisiunile prin acte juridice inter vivos, a căror incidența ar fi exclusă în considerarea caracterului special al acestei norme, în particular, și al Legii nr. 10/2001, în ansamblu.

Sub acest aspect, fără a nega caracterul special al normei analizate, Înalta Curte reține că acesta se manifestă la nivelul conținutului în sine al reglementării, sub aspectul obiectului, sferei de reglementare și a rațiunii normei.

Este, prin urmare, excesivă și în afara cadrului legal de analiză concluzia instanței de apel potrivit căreia cesionarul dreptului la despăgubire, reglementat prin norma art. 41 din Legea nr. 10/2001, nu justifică legal calitatea de titular al acțiunii pentru recunoașterea unui atare drept întrucât nu deține calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și art. 4 din același act normativ.

Deși prezenta instanță de recurs nu validează pentru argumentele arătate, această primă concluzie a instanței de apel dedusă în legătură cu interpretarea și aplicarea la cazul dedus judecății a normei art. 41 din Legea nr. 10/2001, consecința nu va fi aceea a admiterii recursului declarat de intervenient, ci doar a substituirii parțiale a considerentelor deciziei recurate, în limitele arătate prin cele de mai sus, observându-se că nici curtea de apel nu și-a limitat judecata la acest element al cauzei, ci a cercetat pricina sub toate aspectele legate de aplicarea art. 41 din lege.

Înalta Curte mai reține că sunt fără relevanță juridică acele critici ale recursului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care intervenientul deduce din interpretarea restrictivă realizată de instanța de apel asupra art. 41 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul titularului dreptului, și o încălcare a normelor de procedură date de art. 36 și 39 C. proc. civ. Aceasta întrucât, pe de o parte, instanța de apel reține în mod explicit ca nefiind întrunită condiția titularului dreptului prevăzut de art. 41 din Legea nr. 10/2001 (în interpretarea pe care ea o dă acestei norme) doar în etapa apelului, care a fost exercitat exclusiv de intervenient, iar nu și în fața primei instanțe, unde acesta a stat în proces alături de persoanele îndreptățite la restituire, care i-au cesionat dreptul; pe de altă parte, întrucât, deși stabilește că față de conținutul art. 41 din Legea nr. 10/2001, apelantul nu are calitatea de titular al dreptului, totuși instanța de apel nu a dedus nicio consecință la nivel procedural în privința acestuia.

Nu există nicio contradicție între calitatea de parte în procedură, ce i-a fost recunoscută recurentului prin efectul cesiunii dreptului litigios dedus judecății în cererea reconvențională și a cererii sale de intervenție accesorie, și considerentele criticate, mai sus analizate, ale instanței de apel. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, în timp ce existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Încuviințarea introducerii în proces în calitate de cesionar al dreptului litios, prin efectul dispozițiilor art. 38 din C. proc. civ., a succesorului cu titlu particular nu poate produce consecințe asupra recunoașterii în fond a dreptului disputat. În mod sintetic, nerecunoașterea dreptului în fond nu poate produce nicio consecință asupra încuviințării participării sale în proces și nu poate intra în contradicție cu această măsură procesuală, fiind vorba despre chestiuni distincte.

Prin urmare, aceste critici nu vor fi primite în legătură cu această parte/dezlegare a hotărârii recurate.

- Sunt de asemenea, nefondate criticile intervenientului ce au vizat considerentele hotărârii relative la obiectul acțiuni. Astfel, invocând o încălcare a prevederilor art. 481 C. proc. civ. și pretinzând o înrăutățire a situației în propria cale de atac, intervenientul a evidențiat diferențele asupra înțelesului și sferei de aplicare a normei din art. 41 al Legii nr. 10/2001 regăsite între prima instanță și cea de apel, aceasta din urmă statuând în mod diferit primeia, în sensul că "distrugerile și degradările" la care se referă textul legal presupun întotdeauna o acțiune a celui care folosește bunul, iar nu o inacțiune,.

Întemeiat pe această diferență de înțeles a normei, recurentul a criticat în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. o înrăutățire a situației sale în propria cale de atac (apelul) cât timp curtea de apel a eliminat cu totul din ipoteza de reglementare a art. 41 din Legea nr. 10/2001 pagubele cauzate prin inacțiuni, dar, în același timp și o greșită aplicare a normelor de drept material, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea restrângerii sferei de incidență a art. 41 la distrugerile și degradările cauzare cu rea-credință printr-o acțiune (cu excluderea inacțiunilor).

Raportat însă la circumstanțele judecății înfăptuite în cauză, aceste critici sunt nefondate întrucât nu în această diferență de interpretare din partea celor două instanțe de fond se regăsește justificarea respingerii pretențiilor deduse judecății prin cererea reconvențională.

Tribunalul - acea instanță în a cărei viziune intră sub incidența art. 41 din Legea nr. 10/2001 atât acțiunile (de distrugere/degradare a imobilului), cât și inacțiunile (în forma nerespectării obligației de conservare) - a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională întemeiată pe dispozițiile art. 41 din Legea nr. 10/2001 reținând, într-o primă teză, că nu au fost indicate expres distrugerile și degradările cauzate construcției, fiind invocată doar generic lipsa întreținerii și conservării imobilului de către deținătorul OCPI Constanța.

Așadar, nici potrivit acestei instanțe lipsa întreținerii și conversării construcției, care se traduc prin uzura acesteia, nu a fost văzută ca o bază de cercetare sau ca o cauză în sine a pretențiilor întemeiate pe art. 41 din Legea nr. 10/2001, de vreme ce tribunalul a pretins că ar fi trebuit să îi fie deduse spre cercetare distrugeri și degradări anume, concrete.

Apoi, cu referire la precizările aduse de intervenient (prin cererea din 22.05.2019) relative la cauzele distrugerilor și degradărilor imobilului prin nerespectarea proiectului nr. 47 din 1994 și prin realizarea necorespunzătoare de către reclamant a lucrărilor de consolidare și renovare a clădirii - așadar, cu referire la acțiuni concrete care, în viziunea intervenientului, au provocat distrugeri și degradări - tribunalul a stabilit că nu pot fundamenta cererea în despăgubiri întemeiată pe art. 41 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte întrucât acestea exced segmentului temporal indicat în norma legală (reținându-se pe baza probelor că au fost executate în proporție de 80-85% anterior intrării în vigoare a legii), iar pe de altă parte pentru că nu justifică o dezdăunare în raport de o valoare de circulație (mare) a imobilului dobândită tocmai prin realizarea lucrărilor indicate ca fiind defectuoase, sursă a degradărilor.

Doar aparent diferit și exclusiv la nivel teoretic (când exclude inacțiunile din sfera de incidență a art. 41 din Legea nr. 10/2001), instanța de apel reține la rândul său (dar în mod explicit) că o lipsă de întreținere - ceea ce ea identifică a fi inacțiunea/omisiunea ce nu intră sub reglementarea art. 41 din lege - nu poate fundamenta pretenții întemeiate pe acest articol al Legii nr. 10/2001 întrucât legiuitorul nu a urmărit sau intenționat să acorde persoanei îndreptățite uzura imobilelor, aspect pe care îl deduce din interpretarea coroborată a art. 41 cu art. 9 din același act normativ (reținut drept cadru legal de soluționare a acestor pretenții și în hotărârea primei instanțe).

Observând conținutul art. 9 al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care "Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini", în mod corect a stabilit instanța de apel că prin reglementarea din cuprinsul art. 41 legiuitorul nu a intenționat să impună deținătorilor de imobile ce intră sub regimul Legii nr. 10/2001, supuse restituirii, o obligație activă de conservare a acestora prin realizarea de lucrări necesare aducerii lor în starea de la data preluării sau de la data intrării în vigoare a legii.

Din instituirea unei răspunderi pentru distrugerile și degradările cauzate imobilelor care fac obiectul acestei legi și pe care deținătorii trebuie să le restituie în starea în care se află la data cererii de restituire, se înțelege că obligația legală impusă acestora este una de conservare pasivă, prin asigurarea unei folosințe cu bună-credință a imobilului notificat și potrivit destinației sale obișnuite.

Încălcarea unei atare obligații are loc, în majoritatea situațiilor, prin acțiuni de distrugere/degradare, nefiind însă excluse inacțiunile/omisiunile cu un rezultat păgubitor de aceeași natură, după cum îndreptățit susține recurentul (spre exemplu, prin neînchiderea continuă/repetată a ferestrelor mansardei și expunerea clădirii la inundații provocate de ploaie).

Însă nu aceste diferențe de înțelegere a normei art. 41 din lege, de către cele două instanțe de fond, au condus la soluția respingerii cererii reconvenționale, ci opinia lor comună în sensul că uzura normală și firească a unei construcții dată de trecerea timpului (indiferent de folosirea ei potrivit destinației sau de nefolosirea în intervalul de timp de la intrarea în vigoare a legii și până la momentul predării efective) nu poate sta la baza antrenării răspunderii deținătorului imobilului pe temeiul art. 41 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a condus la respingerea cererii reconvenționale opinia comună a instanțelor de fond în sensul că lucrările de construcție executate de reclamant în baza proiectului nr. 47/1994 - indicate de intervenient ca acțiuni concrete imputabile deținătorului OCPI Constanța - nu pot fi văzute ca acțiuni care au produs rezultatul distrugerii și degradării imobilului, pe de o parte întrucât cea mai mare parte a lor a fost realizată în afara perioadei de referință a art. 41, iar pe de altă parte întrucât, indiferent de concluzia la care au ajuns experții constructori, despre lucrările ample de consolidare și modernizare a clădirii, de reparații capitale (în scopul desfășurării activității reclamantului într-o clădire edificată în anul 1915, dar și pentru conservarea acesteia) realizate în baza proiectului nr. 47/1994 s-ar putea afirma, cel mult, că nu au fost realizate corespunzător dar nu că prin realizarea lor s-au cauzat distrugeri și degradări construcției.

În alte cuvinte, ceea ce a dedus judecății pe calea cererii sale precizatoare intervenientul, excede sensului și scopului normei art. 41 din Legea nr. 10/2001, indicat ca temei al pretențiilor sale.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că recurentul nu are a se plânge de o înrăutățire a situației sale în propria cale de atac, prin invocarea unei încălcări a art. 481 C. proc. civ., în judecata înfăptuită în apel și că, de asemenea, nu este nici îndreptățit a pretinde că soluția instanței de apel ar fi fost dată cu greșita interpretare și aplicare a art. 41 din Legea nr. 10/2001, speculând o diferență de înțelegere a textului în cauză de către cele două instanțe dar care, în fapt, a rămas fără consecințe în judecata înfăptuită și în rezultatul procesului.

Nu mai puțin, este de observat că niciunul din argumentele comune și decisive, anterior evidențiate, care au fundamentat soluția de respingere a cererii reconvenționale în hotărârile celor două instanțe de fond au rămas necriticate prin memoriul de recurs al intervenientului.

- Nu vor putea fi primite nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. relative la modul în care curtea de apel s-a raportat la concluziile expertizei administrate în cauză, pretins a fi fost răstălmăcite în favoarea intimaților întrucât chiar subsumat unui atare motiv legal de recurs (referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ.) nu poate fi dedus cercetării și supus unui control care ar trebui să fie în legalitate, modul în care instanța de apel a interpretat probele.

Nu poate fi invocată drept critică de nelegalitate în recurs încălcarea principiului neînrăutățirii situației părții în propria cale de atac în legătură cu interpretarea probatoriului de către instanța de apel care reține, totuși, aceeași situație de fapt a cauzei ca și tribunalul.

- În sfârșit, nici criticile de recurs ce susțin o motivare contradictorie a deciziei atacate, cât privește statuările în privința dreptului la despăgubirile ce se cuvin în temeiul art. 41 din Legea nr. 10/2001, nu sunt fondate.

Fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intervenientul a criticat o ignorare de către curtea de apel a tuturor distrugerilor și degradărilor expuse în cererea sa de apel și o motivare formală a soluției atacate, decurgând din aceea că, deși instanța a reținut că lucrările de reconstrucție și consolidare nu ar fi fost realizate conform proiectului nr. 47/1994, ce nu a fost respectat de OCPI, a negat producerea cu intenție și rea-credință de către acesta a vreunui prejudiciu imobilului deținut în administrare. De asemenea, deși a admis faptul realizării de lucrări și ulterior datei de 14 februarie 2001, respectiv până la recepția finală din decembrie 2002, reține că acestea nu pot fi considerate preponderente în raport cu celelalte lucrări și nu motivează în concret de ce nu le ia în considerare.

În mod evident, motivarea clară și consistentă a deciziei de apel nu poate fi calificată o "ignorare" a pretinselor distrugeri/degradări a căror origine a fost indicată de intervenient ca aflându-se în executarea lucrărilor de consolidare și modernizare, la care a fost supusă clădirea spre a o aduce în stare de folosință, fără respectarea proiectului nr. 47/1994, ce a stat la baza acestor lucrări.

Într-un mod pertinent și coerent, instanța de apel a explicat suficient de lămuritor că, indiferent de concluzia la care au ajuns experții constructori, nu pot fi apreciate ca distrugeri sau degradări ale imobilului lucrările care au avut ca finalitate consolidarea și repararea unei clădiri vechi de 103 ani, executate în scopul de a aduce îmbunătățiri acesteia, iar nu pentru degradarea sau distrugerea ei, în vederea creării unor condiții optime desfășurării obiectului de activitate al reclamantului, iar nu pentru a zădărnici restituirea în natură a imobilului notificat.

În aceeași direcție, instanța de apel a notat și că, potrivit expertizei H., la data recepției clădirea era funcțională, cu finisaje considerate superioare, chiar dacă lucrările nu au fost suficiente și conforme normelor, în timp ce propunerile de refacere a lucrărilor de consolidare și amenajare a construcției, din expertiza administrată în fața primei instanțe, s-a observat corect că au ca fundament ideea nerealizării inițiale a unor atare lucrări în mod corespunzător, iar nu pentru că prin executarea lor s-ar fi produs distrugeri sau degradări construcției.

Așa cum s-a reținut în cele de mai sus, ceea ce s-a dedus judecății prin cererea reconvențională formulată în prezenta cauză și precizată de intervenient, respectiv o răspundere a reclamantului pentru executarea necorespunzătoare/neconformă proiectului de aprobare a lucrărilor de consolidare și modernizare a clădirii, excede cu mult rațiunii care a stat la baza reglementării în cuprinsul art. 41 din Legea nr. 10/2001 a unui drept la despăgubire în favoarea persoanei îndreptățite, și această ideea este cea care este în mod cuprinzător explicată prin considerentele deciziei atacate.

Cât privește pretinsa nemotivare a neluării înseamnă, sub aspectul reținerii incidenței art. 41, a lucrărilor admise ca fiind executare de reclamant și ulterior datei de 14 februarie 2001 până la recepția finală din decembrie 2002, Înalta Curte nu poate decât să constate că paragraful în care curtea de apel se referă la acestea este tocmai cel care dă explicația a cărei absență a fost criticată, nefondat, de către intervenient: anume, aceea că, prin raportare la sursa degradărilor și distrugerilor, așa cum a fost indicată de intervenient (cu trimitere la executarea necorespunzătoare a lucrărilor de consolidare și de reparații capitale executate de OCPI Constanța), lucrările de achiziție și montare gresie și faianță, achiziție și montare corpuri de iluminat, achiziție și montare instalații termice au o pondere redusă, secundară în ansamblul lucrărilor de construcție realizate asupra imobilului, respectiv lucrările de consolidare a fundației clădiri, de refacere a unor ziduri, a acoperișului și ferestrelor, de realizare a finisajelor interioare și exterioare ale clădirii.

În considerarea tuturor argumentelor expuse anterior, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, partea din criticile de recurs apreciate ca îndreptățite fiind nerelevante și lipsite de consecințe asupra soluției adoptată prin decizia atacată, care este una legală și corectă.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată realizate în recurs, formulată de către intimatele-pârâte A., B. și I., prin avocat, a căror restituire a fost solicitată de la intimatul-reclamant OCPI Constanța, va fi respinsă în considerarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit normei legale arătate, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Or, raportat la acest conținut al dispoziției legale, ce permite desocotirea între părți cât privește cheltuielile cu procedura, ca și la rezultatul litigiului de față, se constată că intimatele-pârâte nu sunt părți care au câștigat procesul, după cum nici intimatul-reclamant, cel a cărui obligare la plata cheltuielilor de judecată au solicitat-o acestea, nu e parte care a pierdut procesul. Mai mult, se constată că norma art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu oferă un fundament pentru desocotirea în privința cheltuielilor de judecată între părți care au avut aceeași poziție procesuală - de intimat - în căile de atac ce pot fi exercitate împotriva unei hotărâri, în pofida pozițiilor lor antagonice deținute în procesul de primă instanță (cum a fost situația părților în discuție, în prezenta cauză).

Pentru aceste considerente, cererea intimatelor-pârâte de obligare a intimatului-reclamant la suportarea cheltuielilor de judecată în recurs este lipsită de fundament legal și va fi respinsă pe cale de consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul G. împotriva deciziei nr. 116/C din 23 iulie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatele-pârâte A., B. și I..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 octombrie 2021.