ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1485/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la 28 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor au chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.732.933 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 2.103.634 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/05.10.2008 de către expertul evaluator A. și valoarea de 370.701 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 7.120 mp. situat pe malul Dunării, localitatea Brăila, județul Brăila, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864, care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Odată cu întâmpinarea, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a PFA B. și C..

Prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2021, instanța a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva chemaților în garanție PFA B. și C., dispunând disjungerea acesteia și judecarea sa separată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1671 din 03 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1174A din 08 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1671 din 03 decembrie 2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1174A din 08 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 14 februarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 15 martie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a constatat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat, în mod eronat, că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie.

În această privință, sub un prim argument, a susținut că la momentul indicat de instanța de apel se cunoștea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube. Or, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei.

Din interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 rezultă că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data, judecătorește stabilită, când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Chiar dacă intimata-pârâtă, la momentul derulării procedurii administrative, s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, și chiar dacă Ministerul Finanțelor a avut doi reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlului de conversie, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că acestea au atribuții diferite, iar pe de altă parte, că la data întocmirii raportului inițial de evaluare și ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

A precizat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizațișiacreditați ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Așadar, atribuțiile și competențele reprezentanților trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege și a specialității funcțiilor pe care aceștia le îndeplineau în cadrul instituțiilor care i-au desemnat, așa încât a pretinde ca cei doi reprezentanți să aibă competența profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depășește cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR și, în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor; în componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanți ai Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei și Finanțelor și ai Ministerului Justiției, aceștia putând avea alte atribuții și competențe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Cum prin lege membrii Comisiei nu erau obligați să aibă și specializarea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, nu pot fi culpabilizați pentru că experții evaluatori acreditați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat existența unui prejudiciu la momentul omologării raportului de expertiză.

Nelegalitatea deciziei recurate a fost reclamată și prin prisma interpretării eronate a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, ci Statul răspunde direct numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Așadar, Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

A menționat că instanța de apel a reținut în mod eronat că Statul nu ar fi dat curs unor verificări similare celor întreprinse de Curtea de Conturi, întrucât chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare neconducând la o supraevaluare a cuantumului despăgubirilor.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, instanța de apel în mod eronat a apreciat că recurentul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

A menționat că raționamentul instanței de apel are la bază interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, care se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii, derogatorie de la dreptul comun.

Dispozițiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acțiune, iar în speța analizată, dat fiind specificul relațiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naște dreptul la acțiune data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 06 martie 2023, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității formulării prezentei căi de atac, arătând că partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

A menționat că, potrivit considerentelor acestei decizii, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 28 iulie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 29 martie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru nr. 2 a stabilit termen de judecată la data de 03 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a normelor în materia prescripției extinctive în sensul în care dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de acesta nu era prescris, întrucât existența și întinderea pagubei rezultate prin evaluarea neconformă a imobilelor pentru care au fost acordate despăgubirile nu au putut fi cunoscute anterior constatărilor cuprinse în raportul Curții de Conturi și, respectiv, reevaluării dispuse ca efect al acestui raport al cărei rezultat a fost comunicat reclamantului abia în anul 2021.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului-teren situat pe malul Dunării, localitatea Brăila, județul Brăila, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 5592/18.08.2009 (conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei C., în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlul de conversie în acțiuni nr. 1037/25.09.2009 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Fiind vorba de un dreptul de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2008, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (18.08.2009) sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlu de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (25.09.2009), moment de la care reclamantul putea și trebuia să cunoască supraevaluarea imobilului pentru care s-au acordat măsuri reparatorii și, prin urmare, să depună toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

Așadar, de la momentul diminuării patrimoniului său cu despăgubirile acordate, Statul avea nu numai posibilitatea, ci și obligația de a stabili atât paguba produsă, cât și persoanele responsabile de producerea acesteia.

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și a celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul interpretării eronate a unor paragrafe din decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, făcând abstracție de specificul situației de fapt și de drept dezlegată în materia dreptului muncii, derogatorie de la dreptul comun, în care legiuitorul a ales ca moment de la care se naște dreptul la acțiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective - art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social.

Cum în cazul particular al speței în care se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că "nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57).

Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietățilora adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2008.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Or, momentul obiectiv ce coincide cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul nr. x/05.10.2008 al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, sens în care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluării imobilului.

În acest context, se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreaptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2021).

În acești termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Nu poate fi primită nici critica ce susține o pretinsă interpretare eronată a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, în virtutea cărora nu poate opera un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru fapte ce aparțin instituțiilor acestuia.

În această privință, instanța de apel a reținut că Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparație, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare și funcționare, și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, Statul, în raport cu proprii săi agenți, trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență în desfășurarea procedurii de evaluare și acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilității de a obține protecția juridică prin exercitarea dreptului material la acțiune.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1174A din 8 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1174A din 8 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2023.