ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2132/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, la data de 26 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, creditoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu debitorii B. și C., recunoașterea pe teritoriul Statului Român a hotărârii din data de 25 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Hîncești, Republica Moldova, în dosarul nr. x/2015. În drept, creditoarea a invocat dispozițiile art. 1095 si urm. din C. proc. civ., Convenția de la Haga, Tratatul privind asistența juridică în materie civilă și penală, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 177 din 04.11.1997. La data de 04 ianuarie 2019, creditoarea a depus la dosar cerere de încuviințare a executării hotărârii străine, pronunțate la data de 25 ianuarie 2016 de Judecătoria Hîncești, în dosarul nr. x/2015, invocând dispozițiile art. 1104 din C. proc. civ. Prin precizările depuse la data de 28 mai 2019, creditoarea a arătat că solicită a se încuviința executarea silită a hotărârii pronunțate la data de 25 ianuarie 2016, în dosarul nr. x/2015, de Judecătoria Hîncești, Republica Moldova, pentru suma de 4.755.985 MLD, rămasă neexecutată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1140/2019 din 19 iulie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes a creditoarei; a admis cererea formulată de creditoarea S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu debitorii B. și C.; a dispus recunoașterea pe teritoriul Statului Român a hotărârii pronunțate la data de 25 ianuarie 2016, în dosarul nr. x/2015, de Judecătoria Hîncești, Republica Moldova; a încuviințat executarea silită împotriva debitorilor B. și C. a hotărârii pronunțate la data de 25 ianuarie 2016, în dosarul nr. x/2015, de Judecătoria Hîncești, Republica Moldova; a dispus conversia în moneda națională (RON) a sumei de 4.755.985 MLD, la cursul de schimb de la data când hotărârea recunoscută a devenit executorie, respectiv 16 martie 2016 și a obligat pe debitorii B. și C. să plătească suma de 40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru, către creditoarea S.C. A. S.R.L..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 253/2020 din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, au fost respinse apelurile declarate de S.C. A. S.R.L. și C. și B. împotriva sentinței civile nr. 1140/2019 din 19 iulie 2019 a Tribunalului Iași, secția I civilă.

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 253/2020 din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă au declarat recurs pârâții C. și B., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe. În motivare, recurenții au susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., art. 6 parag.l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României. În acest sens, recurenții au invocat că instanța de apel nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de apelanți, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, care fie eludează orice trimitere la apărările apelanților, fie aduce în discuție doar tangențial apărările acestora, fără a fi urmate de o analiză efectivă a acestora, pentru a asigura astfel, garantarea exercițiului efectiv al dreptului părților la un proces echitabil în sensul art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, recurenții susțin că instanța de apel nu a analizat motivele de apel de la pct. 1 (în cadrul căruia s-a statuat că argumentele acestora vizând respingerea nelegală a excepției lipsei de interes a recunoașterii hotărârii nu vor mai fi analizate întrucât instanța de fond "a analizat excepția prin raportare atât la recunoașterea, cât și la executarea hotărârii străine"), de la pct. 3, în care s-a invocat lipsa examinării de către instanța de fond a apărărilor din întâmpinare cu privire la refuzul recunoașterii pe considerentul încălcării ordinii publice de drept internațional privat român și a nerespectării dreptului la apărare (art. 1097 alin. (1) lit. a), b) și f) din C. proc. civ. și respectiv, motivul de apel de la pct. 4 al cererii de apel. Recurenții au arătat că din cuprinsul considerentelor deciziei recurate lipsește orice referire la frauda de drept, la nerespectarea dreptului la apărare al acestora, dar și la achitarea de către debitorul D. S.R.L. a celei mai mari părți din debitul datorat societății intimate, aceasta fiind înscrisă în tabelul definitiv al creanțelor debitorului D. S.R.L. doar cu suma de 1.637.990 MDL, dar și în ceea ce privește nerealizarea conversiei de către prima instanță. Recurenții au arătat că nemotivarea hotărârii cu privire la aspectele principale și determinante ale cauzei în pronunțarea deciziei împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1110 din C. proc. civ., afirmând, în mod nelegal, că o tranzacție judiciară încheiată în străinătate nu poate fi încuviințată spre executare pe teritoriul României decât subsecvent recunoașterii acesteia. În materia hotărârilor de expedient pronunțate de instanțe străine există dispoziția expresă a art. 1110 din C. proc. civ., care face trimitere exclusiv la condițiile pentru încuviințarea executării, legiuitorul român dorind să reducă efectele pe care le poate produce o tranzacție judiciară străină la forța executorie și probantă, acesta fiind motivul pentru pârâții au invocat lipsa de interes (inadmisibilitatea) referitor la capătul de cerere privind recunoașterea hotărârii străine. Recurenții au învederat, totodată, că, atât la fond, cât și în fața instanței de apel, au arătat că, la dosarul cauzei, au fost depuse exclusiv copii xerox de pe hotărârea a cărei recunoaștere și executare se solicită, în condițiile în care era obligatorie depunerea în original a acesteia, precum și a tuturor celorlalte dovezi privind actele din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Hâncești (adeverință privind caracterul definitiv, dovada de înmânare a citației și de comunicare a hotărârii). În analizarea acestui motiv de apel, instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că "nu se solicită depunerea hotărârii străine în original", iar la dosarul cauzei există "hotărârea pronunțată de Judecătoria Hîncești, Republica Moldova, certificată conform cu originalul de instanța care a pronunțat-o, copie certificată la rândul său de către avocatul reclamantei", nesocotind astfel dispozițiile art. 1100 alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd că "actele prevăzute la art. 1100 alin. (1) vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate cu respectarea dispozițiilor art. 1.093". Este adevărat că Tratatul între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală suprimă, potrivit art. 22, cerința supralegalizării, dar aceasta nu înseamnă că la dosarul cauzei nu mai trebuie depuse originalele actelor ce emană de la autoritățile competente, certificarea conform cu originalul dată de parte sau de apărătorul acesteia nefiind suficientă. S-a mai arătat că instanța de apel a reținut că hotărârea a fost parțial executată, astfel că pârâții Bordeianu, au cunoștință de ea, aceste considerente fiind contradictorii cu cele ce încuviințează executarea, în tot, al hotărârii și ignorând faptul că hotărârea a fost parțial executată de către debitorul principal, D. S.R.L., iar nu de către codebitorii fidejusori. În continuare, recurenții au criticat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1096 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., reținând, în mod eronat, că nu au legătură cu verificarea competenței instanței moldovene criticile apelanților cu privire la necompetența instanței ce a pronunțat o hotărâre de expedient în legătură cu bunuri ce nu se află pe teritoriul Republicii Moldova. Potrivit art. 1110 din C. proc. civ., tranzacțiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată, legea română conferind tranzacțiilor judiciare încheiate în străinătate aceleași efecte ca și hotărârilor judecătorești străine, cu condiția că efectele pe care le produc sunt cele care decurg din legea care le-a fost aplicată. Or, potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (2) din C. proc. civ. al Republicii Moldova, "tranzacțiile încheiate în litigiile civile și comerciale cu element de extraneitate se confirmă în condițiile prezentului capitol dacă examinarea litigiului soluționat prin tranzacție este de competența instanțelor judecătorești ale Republicii Moldova și executarea tranzacției, în tot sau în parte, urmează a fi efectuată pe teritoriul Republicii Moldova ". În aceste condiții, recurenții au susținut că o tranzacție ce vizează cetățeni români (cum sunt cei doi pârâți) nu poate fi confirmată, potrivit legislației procesuale din Republica Moldova, în ipoteza în care vizează executarea extrateritorială a acesteia, instanța din Republica Moldova nefiind competentă să confirme o asemenea tranzacție decât pentru bunurile ce se află pe teritoriul Republicii Moldova. O altă critică a recurenților a vizat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1097 alin. (1) lit. a), b) și i) din C. proc. civ. cu privire la refuzul recunoașterii pe considerentul încălcării ordinii publice de drept internațional privat român și nerespectării dreptului la apărare. În acest sens, recurenții au susținut că deși instanța română nu poate aprecia asupra fondului reținut prin hotărârea străină și nici nu poate proceda la modificarea ei, este obligată, chiar și din oficiu, să verifice dacă nu au fost încălcate drepturi ce țin de ordinea publică de drept internațional român. Or, în cauză, soluția instanței străine se bazează pe un pretins contract de tranzacție căruia i-au fost substituite file și care ar atesta astfel o înțelegere inexistentă dintre părți, fiind contrară ordinii publice din România, în contradicție cu principiile fundamentale ale procesului civil. De asemenea, recurenții au invocat nerespectarea dreptului lor la apărare în cadrul procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Hîncești, arătând că nu au fost citați, nu au fost prezenți niciodată la judecarea dosarului și nici nu au avut cunoștință de încheierea din 25 ianuarie 2016, hotărârea fiind pronunțată în lipsa pârâților și fără a le fi comunicată. În final, recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 1106 din C. proc. civ., privind modalitatea în care instanța a înțeles să facă conversia în moneda națională. În acest sens, se arată că deși potrivit art. 1106 alin. (4) din C. proc. civ., în hotărârea de încuviințare a executării hotărârii străine de obligare la plata unei sume în monedă străina instanța are obligația de a dispune conversia în moneda națională la cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunțată și să facă o verificare a caracterului cert și lichid al creanței, în speță, singurul reper avut în vedere la pronunțare, de către instanța de fond, au fost precizările depuse de către reprezentantul convențional al reclamantei. Recurenții susțin că au contestat suma de 4.755.985 MLD întrucât, între părțile din hotărârea a cărei executare se solicită a fi încuviințată, au fost efectuate diverse plăți și compensări (atât între societatea D. S.R.L. și reclamanta intimată, cât și între apelanți și societatea reclamantă), astfel că era necesar ca suma menționată în tranzacție să fie diminuată cu valoarea acelor plăți sau compensări. Conchizând, recurenții au susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, întrucât nu a indicat în dispozitivul hotărârii suma convertită în RON ce se va executa, ci a preluat mecanic dispoziția legală prin menționarea "cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunțată", aspect ce va genera un nou litigiu între părți, respectiv contestație la executare sau lămurirea titlului executoriu.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului, întrucât criticile recurenților nu se încadrează în motivele de casare, aceștia urmărind, de fapt, rejudecarea cauzei. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.580,44 RON, constând în onorariu avocat, potrivit facturii fiscale și chitanței anexate în recurs. Întâmpinarea a fost comunicată recurenților la 04 noiembrie 2020.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a admis în principiu recursul declarat de pârâții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 253/2020 din 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 20 octombrie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În referire la critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Inalta Curte constată că recurenții susțin, în esență, că instanța de apel nu a procedat la o analiză efectivă a tuturor susținerilor și apărărilor invocate de aceștia, omițând să statueze asupra motivelor de apel care vizau respingerea excepției lipsei de interes și a inadmisibilității cererii de recunoaștere a tranzacției străine, incidența unor impedimente la recunoașterea și încuviințarea executării hotărârii străine pe considerentul încălcării ordinii publice de drept internațional privat român și nerespectării dreptului la apărare, și respectiv, că a omis să analizeze ultimul motiv de apel care viza aplicarea eronată în cauză a art. 1106 alin. (4) din C. proc. civ., de către prima instanță. Înalta Curte constată că apelul reprezintă mijlocul procesual prin care partea, nemulțumită de hotărârea primei instanțe, solicită instanței ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o rejudecare a pricinii în fond. Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabilește în mod expres motivele pentru exercitarea apelului și, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum și pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac. În privința limitelor devoluțiunii, art. 477-478 din C. proc. civ. consacră două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" și "tantum devolutum quantum judicatum", prezentând relevanță din această perspectivă criticile concrete formulate de apelant cu privire la hotărârea instanței care a judecat fondul, așadar aspectele de netemeinicie sau nelegalitate ale hotărârii primei instanțe evidențiate în concret și dezvoltate, în consecință, de către titularul cererii de apel, iar nu modalitatea în care acestea sunt structurate în cuprinsul cererii de apel. În speță, în justificarea căii de atac formulate împotriva sentinței civile apelate, recurenții au susținut: - respingerea nelegală a excepției lipsei de interes a cererii de recunoaștere a hotărârii pronunțată la data de 25.01.2016 în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Hâncești, Republica Moldova, consecința a unei greșite aplicări în cauză a art. 1.110 din C. proc. civ. (recurenții susținând că, deși potrivit legii străine, tranzacția judiciară străină beneficiază și de autoritate de lucru judecat, aceasta nu este acordată în România) și motivarea deficitară a soluției date acestei excepții, în sensul că, în speță, considerentele hotărârii apelate s-au întemeiat pe justificarea interesului în executarea hotărârii și nu în ceea ce privește recunoașterea unei hotărâri de expedient; - neanalizarea apărărilor acestora din întâmpinare cu privire la neîndeplinirea condițiilor de fond impuse de art. 51 din Tratatul între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală și art. 1996 -1097 din C. proc. civ., pentru recunoașterea și executarea hotărârilor străine, respectiv, au reiterat susținerile din fața primei instanțe referitoare la neîndeplinirea condițiilor impuse de aceste norme, constând în lipsa actului prin care autoritățile din statul unde a fost pronunțată hotărârea supusă recunoașterii certifică faptul că hotărârea are autoritate de lucru judecat, depunerea la dosar de copii xerox de pe hotărârea a cărei recunoaștere și executare se solicită, iar nu depunerea acesteia în original; - omisiunea primei instanțe de a analiza apărarea întemeiată pe art. 1.110 din C. proc. civ. și art. 487 alin. (2) din C. proc. civ. a Republicii Moldova, reieterând susținerile în sensul că o tranzacție ce vizează cetățeni români nu poate fi confirmată potrivit legislației procesuale din Republica Moldova în ipoteza în care vizează executarea extrateritorială a acesteia, instanța din Republica Moldova nefiind astfel competentă să confirme o asemenea tranzacție decât pentru bunurile ce se află pe teritoriul Republicii Moldova, astfel că recunoașterea și încuviințarea executării unei hotărâri (încheiere de expedient) străine ar însemna să se confere acesteia efecte pe care aceasta nu le-ar putea produce potrivit legislației statului a cărei instanță a pronunțat-o; - neanalizarea apărărilor din întâmpinare cu privire la refuzul recunoașterii pe considerentul încălcării ordinii publice de drept internațional din privat român, cu referire la dreptul la un proces echitabil și a nerespectării dreptului la apărare,context în care au fost reiterate argumentele expuse în fața primei instanțe, susținându-se că, soluția instanței străine se bazează pe o fraudă săvârșită în fața instanței moldovene (fiind prezentatat un pretins contract de tranzacție căruia i-au fost substituite file și care ar atesta o înțelegere inexistentă dintre părți, necitarea pârâților în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea ce se solicită a fi recunoscută) și necomunicarea către aceștia a încheierii din 25 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Hâncești, în dosarul nr. x/2015; - încălcarea dispozițiilor art. 1106 alin. (4) cu referire la art. 663 din C. proc. civ. de către instanța de fond prin modalitatea în care s-a realizat conversia în moneda națională; astfel, pârâții au invocat faptul că, deși prin hotărârea de încuviințare a executării hotărârii străine instanța trebuie să facă o verificare a caracterului cert și lichid al creanței, iar în speță, suma de 4.755.985 MLD a fost contestată de către pârâții apelanți pe motivul realizării unor plăți și compensări anterioare, singurul reper avut în vedere la pronunțare de către instanța de fond au fost precizările reclamantei intimate, fără a fi dispusă diminuarea sumei menționate în tranzacție cu valoarea acelor plăți sau compensări. - instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. art. 1106 alin. (4) din C. proc. civ., limitându-se la a prelua mecanic dispoziția legală prin menționarea "cursul de schimb al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunțată", omițând să indice în dispozitivul hotărârii suma convertită în RON ce se va executa. Din cele ce preced, rezultă cu evidență că instanța de apel nu a fost învestită exclusiv cu analiza unor critici ce vizau nemotivarea sentinței apelate, îndeplinirea cerințelor de formă impuse de legea română în procedura de exequatur și necompetența instanței străine, apelanții pârâți reiterând, în fața instanței devolutive, argumentele apreciate de către aceștia ca reprezentând impedimente la recunoașterea și încuviințarea executării silite a hotărârii străine, respectiv să critice statuările primei instanțe în referire la realizarea conversiei și omisiunea determinării câtimii creanței în limitele căreia s-a procedat la încuviințarea executării hotărârii străine. Învestirea instanței de apel cu aceste critici presupunea, așadar, din perspectiva îndeplinirii în cauză a obligației impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. un răspuns adecvat argumentelor esențiale ale părtilor litigante, respectiv o examinare reală și substanțială a problemelor care au fost supuse dezbaterii în apel (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006). În speță, instanța de apel a răspuns motivului de apel vizând nemotivarea sentinței apelate sub aspectul soluției date excepției lipsei de interes a reclamantei în ceea ce privește recunoașterea hotărârii străine, limitându-se la a reține, în ceea ce privește argumentele vizând lipsa autorității de lucru judecat a hotărârii de expedient pronunțată de instanța străină, care tindeau la a demonstra caracterul fondat al acestei excepții, că nu se mai impun a fi analizate, respectiv a răspuns argumentelor care aduceau în dezbatere o ipoteză de aplicare greșită a art. 1110 din C. proc. civ., apreciind că pentru ca o hotărâre să-și producă efecte, ea trebuie recunoscută pe teritoriul statului român, aceasta fiind și rațiunea pentru care tribunalul a analizat excepția prin raportare la ambele capete de cerere ale reclamantei. Această ultimă concluzie a instanței de apel nu este însă întemeiată nici prin trimiterea la normele legale sau convenționale apreciate ca fiind aplicabile și nici nu înlătură motivat argumentele recurenților întemeiate pe prevederile art. 1110 din C. proc. civ., care în esență, vizau incidența unui impediment procedural la recunoașterea hotărârii străine, considerentele anterior evocate relevând așadar, că instanța de apel s-a limitat la realiza o judecată formală a acestui motiv de apel, limitându-se a prelua, într-o măsură considerabilă, considerentele primei instanțe. Sub acest aspect, se impunea ca instanța de apel să aibă în vedere faptul că, așa cum rezultă din prevederile Capitolelor I și II ale Titlului I, Cartea a VII - a din C. proc. civ. care reglementează, eficacitatea hotărârilor străine, similar reglementării anterioare și celei comunitare, noile dispoziții procedurale deosebesc între recunoașterea hotărârilor străine și executarea acestora. Astfel, procedura recunoașterii reprezintă mecanismul juridic prin care hotărârile pronunțate în străinătate dobândesc în România autoritate de lucru judecat, în timp ce procedura încuviințării executării hotărârilor străine, reprezintă mecanismul juridic prin care hotărârile pronunțate în străinătate dobândesc în România forță executorie, întocmai ca și o hotărâre pronunțată de către o instanță română. Or, în ceea ce privește regimul juridic aplicabil tranzacțiilor încheiate în străinătate, prevederile art. 1110 din C. proc. civ., dispun că "Tranzacțiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată, în condițiile art. 1.103 alin. (1) și art. 1.104 - 1.108", această normă specială nefăcând trimitere și la prevederile art. 1095 - 1102 din C. proc. civ., care stabilesc condițiile recunoașterii hotărârilor străine. Așadar, în analiza criticii din apel vizând lipsa de interes/inadmisibilitatea capătului de cerere privind recunoașterea hotărârii străine, instanța de apel avea obligația de a stabili dacă o atare opțiune legislativă are semnificația unei asimilări parțiale a acestei categorii de hotărâri, hotărârilor străine, respectiv dacă, în România, tranzacțiilor judiciare le poate fi recunoscută autoritatea de lucru judecat, sau dacă legiuitorul a înțeles să opteze pentru un regim juridic similar hotărârilor de expedient pronunțate de instanțele române. În referire la celelalte critici din apel, s-a reținut că tribunalul a respins global apărările din întâmpinare referitoare la condițiile prevăzute de art. 1096 din C. proc. civ., reținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50-52 din Legea nr. 177/1997 care ratifică Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, dar și că E. au fost prezenți în fața instanței străine. Or, era în sarcina instanței de apel ca primă instanță de control judiciar, respectând principiul instituit prin art. 22 C. proc. civ. și analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din același cod, luând în considerare materia în care a fost pronunțată hotărârea străină a cărei recunoaștere se solicită, să procedeze la examinarea apelului din perspectiva aspectelor reclamate de apelanții pârâți prin cererea de apel, care vizau, așa cum s-a reținut în cele ce preced, îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea solicitării privind recunoașterea și încuviințarea executării hotărârii străine, și să verifice, în limitele învestirii sale, aplicarea corectă a normelor legale incidente de către instanța de fond. Câtă vreme, pârâții au invocat existența impedimentului dedus din încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român și din pretinsa nerespectare a dreptului la apărare al acestora, de către instanța străină, instanța devolutivă nu putea face abstracție de învestirea sa expresă cu o atare critică, fiind în sarcina sa să verifice, luând desigur în considerare specificul hotărârii străine de care se prevalează reclamanta intimată, incidența impedimentelor prevăzute de art. 1096-1097 din C. proc. civ. la recunoașterea și încuviințarea executării hotărârii străine și de a le valida sau înlătura motivat. Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă, însă, că în speță, instanța de apel, ignorând caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, nu a răspuns criticilor din apel care tindeau la a demonstra incidența unor impedimente la admiterea cererii reclamantei, omițând să verifice prin prisma normelor legale incidente, dacă argumentele apelanților în sensul că a fost încalcată ordinea publică de drept internațional privat român și dreptul lor la apărare, se circumscriu unor motive de refuz al recunoașterii și încuviințării executării silite din cele reglementate de art. 1097 din C. proc. civ. și, în acest caz, să verifice temenicia acestor argumente. Tot astfel, instanța nu a răspuns criticilor care vizau modalitatea în care prima instanță a realizat conversia și omisiunea instanței de fond de a verifica câtimea creanței pentru care s-a procedat la recunoașterea și încuviințarea executării silite, în cuprinsul deciziei civile recurate neregăsindu-se niciun argument pentru care instanța de apel, fie că a considerat că aceste susțineri sunt nefondate, fie a apreciat că ele excedează cadrului procesual în care a fost învestită, și că, în consecință, nu puteau face obiect al analizei în calea de atac devolutivă. Concluzionând, se reține că, în apel, nu s-a realizat o analiză reală și efectivă a cauzei deduse judecății, deși aceste chestiuni litigioase ar fi trebuit să primească un răspuns specific și explicit din partea instanței devolutive. Cum în sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească, iar motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului, prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligația legală de a examina, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză, Înalta Curte constată, pentru considerentele expuse mai sus, că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Analiza anterioară și neregularitățile de ordin procedural constatate până în prezent în judecata înfăptuită de instanța de apel de fond, pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., relevă nelegalitatea hotărârii recurate și, în același timp, necesitatea refacerii cercetării judecătorești cu asigurarea dublului grad de jurisdicție, care să permită deplina stabilire a situației de fapt a cauzei și lămurirea tuturor aspectelor relevante ale acesteia. Întrucât, în speță, vătămarea procesuală a recurenților -pârâți, de natură să determine afectarea dreptului acestora la un proces echitabil, la a cărui respectare și efectivitate trebuie să vegheze instanța de judecată, nu poate fi altfel înlăturată, se impune casarea deciziei recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 din C. proc. civ. Acceptând, de principiu, că obiect al recursului îl constituie chestiunile de drept analizate și soluționate de către instanțele de fond, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte nu va valida, însă, critica recurenților întemeiată pe același motiv de casare - art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.- și argumentată pe faptul că, în cuprinsul deciziei civile recurate ar fi fost înserate considerente contradictorii, reținând că, în realitate, ceea ce pretind recurenții vizează o pretinsă contrarietate între aprecierea instanței devolutive referitoare la executarea parțială a hotărârii și soluția de respingere a ultimului motiv de apel formulat de aceștia, soluție care, așa cum s-a reținut în cele ce preced, nu a fost motivată. Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenții au invocat aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 1100 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., susținând că, în mod greșit a apreciat instanța de apel că existența hotărârii străine poate fi dovedită prin depunerea la dosar a unei copii certificate a acesteia. Înalta Curte reține sub acest aspect că, prevederile art. 1100 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., nu impun cerința depunerii la dosar a originalului a hotărârii a cărei recunoaștere și executare se solicită, ci stabilesc necesitatea depunerii unei copii a acesteia. În plus, în speță, hotărârea străină este redactată în limba română, astfel că nu era necesară traducerea legalizată a acesteia, iar în temeiul art. 22 din Tratatul între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală (Legea nr. 177/1997), părțile sunt scutite de cerința supralegalizarii. Așa fiind, argumentele recurenților prin care se susține că, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, existența hotărârii străine supuse procedurii de recunoaștere și încuviințare a executării silite nu putea fi dovedită, conform dreptului comun reprezentat de art. 292 alin. (1) din C. proc. civ., ci doar prin depunerea la dosar a originalului acesteia, nu relevă un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva aplicării în cauză a normelor anterior evocate. De altfel, în lipsa unor prevederi derogatorii, nimic nu împiedică partea interesată, ca prevalându-se de prevederile art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., să solicite instanței obligarea părții adverse la prezentarea originalului hotărârii străine de care aceasta se prevalează și să se verifice exactitatea copiei în raport cu originalul aflat în păstrarea părții adverse. Nici critica vizând aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1100 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. cu referire la art. 1096 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 487 alin. (2) din C. proc. civ. a Republicii Moldova, ca efect al aprecierii instanței de apel în sensul că argumentele apelanților cu privire la necompetența instanței ce a pronunțat o hotărâre de expedient în legătură cu bunuri ce nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova, nu are legătură cu verificarea competenței instanței moldovene, nu poate fi validată. Aceasta întrucât verificarea cerinței pozitive de regularitate internațională impuse de aceste norme pentru încuviințarea executării silite a hotărârii străine reprezentată de competența internațională a instanței care a pronunțat hotărârea străină, nu presupune cercetarea de către instanța română a prevederilor legii străine în materia competenței internaționale, așa cum eronat au susținut recurenții, în speță, ci verificarea vocației instanței străine de a soluționa litigiul cu element de extraneitate, ceea ce presupune, în principiu, absența unei ipoteze în care legea română instituie competența internațională exclusivă a jurisdicției române, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 1079 -1080 din C. proc. civ. În plus, dincolo de faptul că în susținerea acestei critici, recurenții redau în mod trunchiat prevederile art. 487 alin. (2) din C. proc. civ. a Republicii Moldova, trebuie observat că, în ceea ce privește sfera de aplicare a dispozițiilor art. 1080 pct. 1 din C. proc. civ., competența exclusivă a instanțelor române vizează numai acțiunile reale imobiliare, iar nu orice litigii ce ar putea avea legătură cu un imobil situat în România. Or, în speță, prin tranzacția încheiată s-a urmărit stingerea unui litigiu având ca obiect despăgubiri. În privința criticilor circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., care tind a evidenția o ipoteză de aplicare eronată, în speță, a prevederilor art. 1097 lit. a), b) și f) din C. proc. civ., respectiv a art. 1100 alin. (1) lit. b) și c) și a) art. 1106 alin. (4) cu referire la art. 663 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea nu pot face obiect de analiză în acest stadiu procesual, față de ceea ce s-a impus, în mod prioritar, verificării jurisdicționale în recurs, legat de maniera deficitară de redactare a considerentelor deciziei atacate, relative la aceleași chestiuni litigioase. În consecință, numai după examinarea de către instanța de apel a tuturor aspectelor, enunțate supra, și după expunerea de către această instanță a motivelor relevante și suficiente ce i-au întemeiat hotărârea, instanța de recurs va putea să realizeze ea însăși un examen de legalitate a hotărârii pronunțate, în ipoteza în care acest lucru se va impune, ca urmare a exercitării, de către părțile interesate, în condițiile legii, a recursului. Dat fiind că, în speță, decizia recurată s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanței de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de casare, asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei în privința cărora au fost formulate critici în apel. Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților litigante și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea formulată de către intimata reclamantă având ca obiect obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile atașate și, evident, de poziția procesuală finală a părților referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului. Pentru aceste considerente,