Decizia nr. 2131/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 28 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate nulitatea absolută a convenției de plată încheiată în data de 28 septembrie 2012, consfințită prin încheierea de dată certă de către avocat C., cu consecința repunerii părților în situația anterioară și a restituirii sumei de 126.000 euro împrumutați pârâtului; cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1204, art. 1247 alin. (1) și art. 1357 C. civ., art. 3 din Legea nr. 51/1995, art. 194-196 și 451-453 din C. proc. civ., precum și art. 25-27 din C. proc. pen. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat autoritatea de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. La termenul de judecată din 21 martie 2019, reclamantul a depus cerere adițională, prin care a indicat temeiul de drept al acțiunii ca fiind dispozițiile art. 1225-1226 și art. 1236-1238 din noul C. civ. Prin întâmpinarea la cererea adițională, pârâtul a solicitat admiterea autorității de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., și respingerea cererii de chemare în judecată modificată, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința civilă nr. 521/PI din 18 iunie 2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., iar reclamantul a fost obligat la plata către pârâtul B. a sumei de 3500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial diminuat.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 18 din 09 februarie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 521/PI din 18 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. și a obligat apelantul să plătească intimatului B. suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței supreme la data de 28 decembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și de apel, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond. În dezvoltarea motivului de casare, recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., fiind reținută greșit autoritatea de lucru judecat în cauza dedusă judecății. A arătat că, prin cererea introductivă, a solicitat constatarea nulității absolute a "convenției de plată nr. x din 28 septembrie 2012", ce reprezintă un act adițional care modifică actul de împrumut încheiat inițial între părți la data de 29 iulie 2011, pentru lipsa consimțământului, a obiectului și a cauzei ilicite, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii actului și restituirii sumei de 126.000 euro, respectiv a diferenței rămase de restituit. După prezentarea unor aspecte referitoare la situația de fapt, recurentul a arătat că prima instanță a respins acțiunea, reținând, în esență, că între părți a mai existat un litigiu anterior privind aceleași acte juridice, cele statuate în hotărârile judecătorești anterioare impunându-se în litigiul pendinte cu putere de lucru judecat; instanța a motivat, la modul general reținerea puterii de lucru judecat a "acelorași chestiuni litigioase" dezlegate într-o cauză anterioară, invocând considerente strict referitoare la starea de fapt reținută în cauza anterioară (dosar nr. x/2014) având ca obiect rezilierea "acelorași acte juridice", fără a arăta care sunt chestiunile litigioase identice. Or, a învederat recurentul, dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Timiș a avut ca obiect cererea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâții B., D. și E., prin care s-a solicitat rezilierea contractului de împrumut din 29 iulie 2011, pentru neexecutarea culpabilă a obligației de plată a ratelor de către pârâtul B.; totodată, s-a solicitat, pe calea acțiunii pauliene, să se constate inopozabilitatea față de acesta a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.09.2013 de BNP F., încheiat între pârâții B. și E., pe de o parte, și D., pe de altă parte, precum și a actului de donație autentificat sub nr. x/30.09.2013, încheiat între aceleași părți. În continuare, recurentul a arătat că, prin prezentul demers judiciar, s-a solicitat constatarea nulității absolute a convenției de plată încheiate la data de 28 septembrie 2012, consfințită prin încheierea de dată certă de avocat C., cu consecința repunerii părților în situația anterioară, precum și restituirea sumei de 126000 euro împrumutați pârâtului B., temeiul acțiunii fiind reprezentat de dispozițiile art. 1225-1226 și art. 1236-1238 din C. civ. Ca atare, în opinia recurentului, în cauză nu este incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nulitatea absolută și rezilierea fiind două instituții juridice distincte, cu regimuri juridice diferite, fără a exista identitate de probleme de drept tranșate de instanțele de judecată cu privire la cele două instituții juridice în cele două dosare pornite de recurentul-reclamant. În consecință, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., reținând eronat incidența efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al chestiunilor litigioase tranșate în dosarul nr. x/2014, având ca obiect reziliere contract. A mai arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat că reclamantul ar fi recunoscut explicit valabilitatea celor două acte juridice în litigiul anterior, respectiv că s-ar fi prevalat de acestea ca fiind acte juridice încheiate în deplină cunoștință de cauză și producătoare de efecte juridice. În primul rând, puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, iar ceea ce poate proba prezumția de lucru judecat ca mijloc de probă (factum probans) este chestiunea pe care instanța a decis-o (factum probandum). Așadar, prezumția de lucru judecat înseamnă că ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Or, în opinia recurentului, instanța de apel nu a aplicat în mod corect instituția puterii de lucru judecat și a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, valorificând în mod eronat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cu nerespectarea exigențelor impuse de art. 431 alin. (2). Cu referire la "aceleași chestiuni litigioase", ca o condiție a operării efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, recurentul a arătat că obiectul prezentului litigiu îl constituie analiza condițiilor de fond ale convenției de plată nr. x/28.09.2012 (ce reprezintă actul adițional la actul de împrumut), și anume cele referitoare la consimțământ, obiect și cauză, iar obiectul litigiului anterior dintre aceleași părți l-a constituit rezilierea actului de împrumut din 29.07.2011, unde s-au tranșat probleme de drept referitoare la executarea contractului, iar nu referitoare la încheierea legală sau ilegală a convenției de plată. Drept urmare, nu există similitudine de chestiuni litigioase tranșate cu privire la cele două instituții juridice, nu există similitudine între analiza condițiilor de fond și neexecutarea culpabilă a unui act juridic care constă în încetarea efectelor juridice numai pentru viitor, iar nulitatea absolută este o sancțiune care desființează retroactiv actul juridic încheiat, considerându-se că nu a fost niciodată încheiat și intervine pentru încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general și nu particular, putând fi invocată oricând. Pe de altă parte, actul juridic a cărui nulitate absolută se solicită este reprezentat de un act adițional intervenit între părțile contractante ale actului de împrumut încheiat la data de 29 iulie 2011, neexistând identitate între actele juridice care stau la baza formulării celor două acțiuni, decât parțial, iar singura chestiune de drept tranșată în cauza anterioară și care poate să opereze cu putere de lucru judecat în prezenta cauză este legea aplicabilă. Chestiunile litigioase tranșate între aceiași subiecți procesuali, în cele două litigii, nu au aceeași cauză juridică, neexistând niciun risc în privința pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive contradictorii. A mai susținut recurentul că problema/chestiunea litigioasă, pusă în dezbatere și care are "putere de lucru judecat" în opinia instanței de apel, poartă asupra dezlegării date de instanțele anterioare în privința respingerii cererii de reziliere a actelor juridice, însă instanțele au analizat modul de executare/neexecutare a obligației contractuale de plată a pârâtului, iar nu valabilitatea sau nevalabilitatea condițiilor de fond ale actului adițional, neexistând nicio identitate de chestiuni litigioase tranșate într-o altă cauză, dezlegările date asupra respingerii acțiunii în reziliere neavând nicio legătură cu problemele de drept care trebuie rezolvate în prezenta cauză. În opinia recurentului, poate fi vorba cel mult despre existența unor considerente indiferente, nenecesare sau supraabundente, care nu pot avea putere de lucru judecat, nefiind nici decisive, și nici decizorii. A mai susținut recurentul că în mod eronat a considerat instanța de apel că nulitatea absolută nu mai poate fi constatată, întrucât acesta a recunoscut valabilitatea actelor juridice prin acțiunea în reziliere soluționată definitiv. Regula o constituie imposibilitatea de confirmare a contractului lovit de nulitate absolută, iar excepția trebuie prevăzută expres, ceea ce nu este cazul în acest litigiu. A conchis recurentul, în sensul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea, reținând îndeplinite cerințele art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. și, astfel, îngrădindu-i dreptul de a solicita nulitatea absolută a convenției de plată și lipsindu-l de dreptul la un proces echitabil. 5. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei atacate. În susținerea poziției sale procesuale, intimatul a arătat că istoricul prezentat de recurent este neconform realității, întrucât, din probele administrate în procesul anterior, s-a dovedit cu putere de lucru judecat că acesta nu a intenționat să prelungească termenul scadent de restituire a împrumutului cu aproximativ un an, ci cu o perioadă de 21 de ani, fapt ce reiese și din e-mail-ul trimis la data de 24.09.2012. Această stare de fapt rezultă și din acceptarea ratelor în cuantum de 500 euro pentru o perioadă de 3 ani, dar și din înregistrarea unei plângeri penale după un interval de peste 5 ani. Nu există niciun act prin care să se instituie o clauză referitoare la termenul scadent de 2 ani. Mai mult, actul adițional a fost semnat la 28 septembrie 2012, iar primele demersuri juridice demarate de recurent au fost formulate la 02 aprilie 2014, când a solicitat rezilierea convenției de plată, ulterior fiind formulate și altele. S-a mai apărat intimatul arătând că doar după respingerea definitivă a acțiunii de reziliere, mai exact după 2 ani de la soluționarea definitivă a primului litigiu dintre părți, recurentul a considerat că respectiva convenție este nulă absolut pentru lipsa consimțământului și pentru alte vicii, în condițiile în care încă de la semnarea actului adițional la convenția de plată, respectiv de la data de 28.09.2012, intimatul-pârât a achitat în contul recurentului suma de 500 euro lunar, sumă acceptată. În opinia intimatului, în mod corect s-a argumentat că nulitatea absolută și rezilierea sunt două instituții juridice total diferite, însă în primul dosar instanța a observat că nu prezintă vicii contractul a cărui reziliere se solicită, iar instanța de apel a apreciat corect că reclamantul a recunoscut explicit valabilitatea celor două acte juridice în litigiul anterior și s-a prevalat de aceste acte ca fiind încheiate în deplină cunoștință de cauză și producătoare de efecte juridice. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și potrivit considerentelor expuse în continuare. Recursul reclamantului este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., prin criticile concrete de nelegalitate susținându-se, în esență, greșita reținere a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., rezultat al aplicării greșite a instituțiilor rezilierii și nulității absolute a contractului, în condițiile în care în litigiul anterior (dosarul civil nr. x/2014), având ca obiect rezilierea contractului de împrumut încheiat la data de 29 iulie 2011, nu s-a tranșat, nici decisiv, și nici decizoriu, chestiunea litigioasă din prezentul dosar, care vizează valabilitatea/nevalabilitatea actului adițional încheiat la data de 28 septembrie 2012, din perspectiva condițiilor de fond referitoare la consimțământul, obiectul și cauza actului juridic dedus judecății. Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, purtat între reclamantul împrumutător A. și pârâtul împrumutat B., astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive, îl reprezintă nulitatea absolută, pentru lipsa consimțământului și nevalabilitatea obiectului și cauzei, a actului adițional la contractul de împrumut din 29 iulie 2011, constatat prin înscris sub semnătură privată intitulat "convenție de plată" cu dată certă atestată prin încheierea nr. 4 din 28 septembrie 2012 emisă de avocat C., cu repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sumei de 126.000 euro. Litigiul purtat anterior între părți, care a format obiectul dosarului civil nr. x/2014 al Tribunalului Timiș, a avut ca obiect, prin cererea introductivă, rezilierea contractului de împrumut încheiat la data de 29 iulie 2011 între reclamantul împrumutător A. și pârâtul împrumutat B., modificat prin actul adițional încheiat la data de 28 septembrie 2012, și restituirea sumei de 123.015 euro în echivalent RON. Prin cerere adițională, obiectul dedus inițial judecății a fost completat cu cererea de obligare la plata dobânzii legale aferente debitului principal, precum și cu acțiunea pauliană (revocatorie) formulată în contradictoriu cu pârâții B., E. și D. prin care s-a solicitat constatarea inopozabilității față de reclamant a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.09.2013 și a contractului de donație autentificat sub nr. x/30.09.2013, încheiate între pârâți. Anterior evocatul litigiu a fost soluționat prin sentința civilă nr. 118/21.01.2015 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 157/08.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Considerentele care au fundamentat această soluție, redate în rezumat în cuprinsul motivării deciziei atacate cu prezentul recurs, din perspectiva capătului de cerere privind rezilierea contractului de împrumut care interesează efectul autorității de lucru judecat, s-au axat, în esență, pe argumentul că, raportat la suma globală a împrumutului și la perioada de rambursare, neexecutarea invocată de reclamant nu prezintă o gravitate aptă să determine aplicarea sancțiunii rezilieri contractului, în condițiile în care sumele restante au fost achitate pe parcursul procesului în fața primei instanțe, iar în continuare debitorul a achitat la zi ratele scadente, inclusiv pe durata soluționării apelului, astfel că cererea de reziliere a contractului de împrumut, modificat prin act adițional, este neîntemeiată în raport de prevederile art. 1020-1021 din C. civ. din 1864 aplicabil raportului juridic litigios. Aceasta întrucât, contractul de împrumut încheiat între părți la data de 29 iulie 2011 a avut ca obiect suma de 126.000 euro, cu obligația de restituire la data de 31 decembrie 2013, fiind stipulat un termen de grație de 3 luni, respectiv până la data de 31 martie 2014. Prin actul adițional încheiat la data de 29 septembrie 2012, au fost modificate termenul de restituire, cuantumul ratelor lunare și scadența acestora, stabilindu-se obligația de restituire pe o durată de maxim 21 de ani, în rate lunare de minim 500 euro exigibile la sfârșitul fiecărei luni și plătibile într-un cont bancar deschis în Germania pe numele reclamantului. Drept urmare, neexecutarea obligației de restituire pe durata a 8 luni (iunie 2013 - ianuarie 2014) reprezintă o neexecutare de mică însemnătate, care nu este de natură să atragă sancțiunea rezilierii contractului, cu atât mai mult cu cât sumele restante au și fost achitate pe parcursul judecății în primă instanță. Așadar, chestiunea litigioasă dezbătută și tranșată în litigiul anterior s-a circumscris sancțiunii rezilierii contractului de împrumut, astfel cum a fost modificat prin act adițional, pentru neexecutarea parțială a obligației de restituire a sumei împrumutate de 126.000 euro eșalonată în rate lunare (respectiv ratele aferente unei perioade 8 luni din durata termenului de restituire de 21 de ani), dezlegarea jurisdicțională definitivă fiind în sensul inaplicabilității sancțiunii solicitate de reclamant, întrucât, pe de o parte, neexecutarea a fost de mică însemnătate, iar, pe de altă parte, pârâtul debitor și-a executat în cursul procesului obligația de plată a ratelor de împrumut scadente. În cel de-al doilea proces, pendinte, reclamantul împrumutător a supus judecății sancțiunea nulității absolute a actului adițional, invocate fiind inexistența ori nevalabilitatea condițiilor de fond, esențiale și de validitate ale actului juridic (consimțământ, obiect și cauză), cu consecința repunerii părților în situația anterioară prin restituirea sumei de bani împrumutate. Validând raționamentul instanței de fond, care a respins acțiunea în nulitate absolută în baza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în reziliere, instanța de apel, similar celei de fond, și-a limitat construcția argumentativă la a reține efectul procesual reglementat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care împiedică reluarea verificărilor jurisprudențiale cu privire la valabilitatea contractului de împrumut și a actului adițional la acesta. Aceasta întrucât - a argumentat instanța de apel - în primul proces reclamantul împrumutător a recunoscut explicit valabilitatea contractului de împrumut și a actului adițional subsecvent și s-a prevalat de ele ca fiind acte juridice încheiate în deplină cunoștință de cauză și producătoare de efecte juridice, astfel că acesta nu mai poate porni un nou proces în care să invoce cauze de nulitate, preexistente sau contemporane epocii la care au fost încheiate respectivele acte juridice, pentru a obține în esență aceeași finalitate, și anume restituirea sumei de 126.000 euro. Prin motivele de recurs, reclamantul-recurent a criticat reținerea nelegală a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, susținând că are atașat un atare efect procesual numai dezlegarea referitoare la normele de drept substanțial aplicabile (C. civ. din 1864) și că prin niciun considerent, cu valoare decisivă ori decizorie, nu s-a tranșat chestiunea litigioasă referitoare la valabilitatea actului adițional, care să permită concluzia inexistenței sancțiunii nulității absolute a acestuia. Criticile recurentului sunt fondate. De necontestat, autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisprudențiale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Articolul 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului. Funcțiunea lucrului judecat privește atât dispozitivul, cât și considerentele hotărârii judecătorești, fiind vorba, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., atât de considerentele decisive, cele care constituie fundamentul hotărârii, explicația soluției din dispozitiv, cât și de considerentele decizorii, care conțin o soluție asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului, tranșând aspecte ale litigiului care, datorită modalității în care sunt supuse dezbaterii, nu-și pot găsi rezolvarea în conținutul dispozitivului decât într-o manieră indirectă. Înalta Curte are în vedere că, în primul proces purtat între aceleași părți, verificarea jurisdicțională s-a realizat asupra aspectului litigios al sancțiunii rezilierii contractului de împrumut, modificat prin actul adițional, pentru neexecutarea parțială a obligației de restituire a ratelor lunare, soluția de respingere a acțiunii sprijinindu-se, în chip indispensabil, pe argumentul că neexecutarea parțială nu a fost una suficient de însemnată, de gravă, obligația de restituire a celor 8 rate lunare eșalonate fiind, de altfel, îndeplinită în cursul procesului, la judecata în primă instanță. Or, în cel de-al doilea proces, pendinte, chestiunea litigioasă este circumscrisă sancțiunii nulității absolute, pentru inexistența ori nevalabilitatea condițiilor de fond (consimțământ, obiect și cauză), a actului adițional la contractul de împrumut prin care s-au modificat termenul și modalitatea de executare a obligației de restituire a împrumutului (fiind vorba, în esență, despre eșalonarea în rate lunare de minim 500 euro, pe o durată maximă de 21 de ani). Într-adevăr, prin cele două acțiuni în justiție, reclamantul împrumutător valorifică două sancțiuni de drept civil distincte, rezilierea și nulitatea contractului, însă finalitatea urmărită este, în esență, aceeași, anume activarea efectului restituirii prestațiilor (sumei de bani împrumutate). În egală măsură, Înalta Curte reține ca fiind principial corecte considerentele de ordin teoretic expuse de instanța de apel, unanim admise în plan doctrinar și jurisprudențial, referitoare la deosebirea de regim juridic dintre cele două sancțiuni de drept civil, în sensul în care, sub aspectele care interesează litigiul pendinte, nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de validitate, se aplică oricărui act juridic civil, iar cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic și constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, în vreme ce rezilierea presupune un act juridic valabil încheiat, intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor. Însă, în cauză, instanța de apel deși pornește în mod corect, în logica argumentativă, de la considerentul cu valoare generală potrivit cu care, spre deosebire de nulitate, rezilierea presupune un act juridic valabil încheiat, totuși în mod greșit reține argumentul că prin hotărârea judecătorească pronunțată în primul proces s-ar fi tranșat definitiv chestiunea valabilității contractului de împrumut și a actului adițional. Aceasta întrucât, niciunde în cuprinsul considerentelor ce au fundamentat hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul civil nr. x/2014 nu a fost examinată și dezlegată definitiv chestiunea valabilității actului adițional la contractul de împrumut, din unghiul de analiză al condițiilor de fond, esențiale, de validitate. De altfel, este de observat că nici măcar cu valoarea unor considerente indiferente sau supraabundente, în legătură cu care este îndeobște cunoscut faptul că nu pot avea atașat efectul lucrului judecat, hotărârile judecătorești din litigiul anterior nu fac vreo referire la încheierea valabilă a actului adițional. Dimpotrivă, rezultă în chip limpede și lipsit de orice echivoc, faptul că aspectele statuate jurisdicțional anterior au vizat exclusiv neexecutarea parțială a contractului, așadar cauze ulterioare încheierii actului juridic, rezervate câmpului de aplicabilitate a sancțiunii rezilierii, iar nicidecum cauze anterioare sau concomitente acestui moment, precum cele referitoare la inexistența ori nevalabilitatea consimțământului, obiectului și cauzei, invocate în cel de-al doilea proces ca fundamentând juridic instituția nulității afirmate de reclamant. Or, nefiind tranșată în procesul anterior, chestiunea valabilității actului adițional nu putea avea, în mod evident, atașat nici efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel că în mod nelegal instanța de apel a reținut că se opune judecății pendinte, fără posibilitatea contestării, o atare constatare a valabilității actului adițional. Lipsit de orice fundament juridic este și argumentul instanței de apel care acreditează ideea că, având opțiunea între două sancțiuni diferite (reziliere și nulitate), odată aleasă și parcursă fără succes calea rezilierii (pentru atingerea aceleiași finalități urmărite - restituirea împrumutului), reclamantul nu mai putea accesa mijlocul procesual al acțiunii în nulitate. Mai mult decât atât, o atare aserțiune ignoră regimul juridic propriu fiecăreia din cele două cauze de ineficacitate a actului juridic, în special regulile privitoare la invocarea sancțiunilor. Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că soluția dată cererii de apel echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, sancționată cu casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În consecință, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași curte de apel.